Constantin Cepleanu

Constantin Cepleanu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Decedat1945 (63 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer Modificați la Wikidata
Activitate
Gradulgeneral de brigadă  Modificați la Wikidata

Constantin Cepleanu (n. 21 mai 1881, București - d. 1945, București) a fost un militar român care a luptat în cele două războaie mondiale. A avansat până la gradul de general și a îndeplinit funcții de răspundere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A participat la reprimarea rebeliunii legionare și, începând din 1941, în calitate de inspector general al detașamentelor de muncă evreiești, a organizat și coordonat munca silnică a evreilor bucureșteni, deportându-i pe unii dintre ei în lagărele din Transnistria.

BiografieModificare

S-a născut la 21 mai 1881.[1] Era fratele mai mare al locotenentului erou Grigore Cepleanu (1891-1916), care a pătruns în Ardeal cu Regimentul 30 Infanterie și a fost grav rănit în luptele de la Bran la 15 august 1916, murind patru zile mai târziu.[2] A absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie, fiind repartizat ca sublocotenent în Regimentul 34 din Constanța și apoi transferat (prin 1912) cu gradul de locotenent în Regimentul 40 Călugăreni. A urmat cursurile Școlii Superioare de Război în perioada 1909-1911, făcând parte din promoția a 21-a, supranumită „promoția de aur”, alături de viitorii generali Ion Antonescu, Nicolae Bolintineanu, Petre Cănciulescu, Gheorghe I. Florescu, Alexandru Gorsky, Mihail Hristescu, Constantin Ilasievici, Nicolae Mihăilescu, Ioan Sichitiu, Florea Țenescu ș.a.[3][4][5]

În anul 1917, în timpul Primului Război Mondial a fost ofițer de stat major, cu gradul de maior, în cadrul Diviziei 10 Infanterie, comandate de generalul Henri Cihoski.[6][7] A fost avansat la gradul de locotenent-colonel la 1 septembrie 1917 și la gradul de colonel la 1 aprilie 1920.[1] După Primul Război Mondial, prin 1920-1922, colonelul Constantin Cepleanu a îndeplinit funcția de șef de Stat Major al Corpului Grănicerilor și a fost, de asemenea, redactor al publicației Revista grănicerilor din București.[8][9][10]

În anul 1931 a fost transferat în cadrul armatei, iar la 15 aprilie 1933 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.[1] În anii 1930 a comandat Regimentul 6 „Mihai Viteazu” și s-a remarcat, potrivit avocatului Matatias Carp, cronicarul persecuției comunității evreilor din România, prin lipsa de omenie și brutalitatea lui, provocând sinuciderea unora dintre subalternii săi, care nu au mai putut suporta regimul de teroare pe care-l instituise în unitate.[11][12][13] Regele Carol al II-lea l-a însărcinat cu combaterea Mișcării Legionare: din ordinele sale, mai mulți legionari au fost împușcați la Râmnicu Sărat în 1933, iar astfel Mișcarea Legionară l-a pus pe „lista neagră” a persoanelor care trebuiau „ucise ca pedeapsă”.[14]

După reprimarea Rebeliunii Legionare (reprimare la care a participat) în 1941, a fost rechemat în serviciu,[11] detașat în Marele Stat Major[1] și numit de mareșalul Antonescu în funcția de inspector general al detașamentelor de muncă evreiești,[15] fiind însărcinat să organizeze și supravegheze munca silnică la care erau supuși evreii bucureșteni.[11][12][16] A ordonat deportarea evreilor care întârziau sau care lipseau de la muncă, indiferent de motiv, în Transnistria, unde mulți au murit din cauza bolilor și a lipsurilor sau au fost uciși.[12][17][18][19][N 1]

A dovedit o mare severitate în îndeplinirea acestei însărcinări: a efectuat numeroase inspecții și a deportat mai multe detașamente întregi de muncitori evrei în Transnistria.[11][12][20][21][22][23] Potrivit mărturiei evreicei supraviețuitoare Sonia Palty (1928-2015) din cartea Evrei, treceți Nistrul! (1981), generalul Cepleanu ar fi dispus trimiterea pe front, în linia întâi, a unui agronom român, care, încălcând dispozițiile, ar fi oferit evreilor deportați rații de alimente de la ferma pe care o conducea.[24] Agronomul fusese denunțat de locotenentul Cepleanu, rudă a generalului,[N 2] ca răzbunare pentru că ar fi luat apărarea unui evreu bătut de tânărul ofițer.[24] În baza acestor mărturii, istoricul israelian de origine română Jean Ancel l-a descris pe generalul Cepleanu drept un „antisemit cunoscut și impulsiv”.[13]

În 1943, după înfrângerea armatelor germano-române în Bătălia de la Stalingrad, generalul Cepleanu a cerut să fie scutit de această răspundere și, prin hotărârea ministerială nr. 16.512, a fost mutat pe postul de consilier tehnic în Comisariatul General al Prețurilor.[25] După răsturnarea guvernului antonescian și ocuparea României de către Armata Sovietică, delegația de inspecție, control și constatare a prețurilor la legea nr. 282/1943 i-a fost retrasă la 1 octombrie 1944, prin decizia comisarului general al prețurilor, Mihail Gr. Romașcanu.[25]

Constantin Cepleanu s-a sinucis la începutul anului 1945, evitând astfel arestarea sa previzibilă și procesul care ar fi urmat.[1][26] A fost incinerat,[27] iar urna sa a fost depusă în cavoul familiei de la Cimitirul Belu.[26][28]

ScrieriModificare

BroșuriModificare

  • Convorbiri morale ca început al educației militare, Tip. Dimitrie Nicolaescu, Constanța, 1905, 77 p. (cu prefața „Iubite Camarade”, scrisă de slt. Ștefan Demetrescu din Regimentul nr. 2 din Râmnicu Vâlcea);
  • Instrucția practică a recruților coprinzând metoade de a familiariza, instrui și educa recrutul, împreună cu slt. Const. Popescu din Regimentul 34 din Constanța, Tip. Dimitrie Nicolaescu, Constanța, 1905, 145 p. (ed. a II-a, Tip. și Legătoria Dimitrie Nicolaescu, Constanța, 1906, 251 p., 1 f. erată);
  • Dezertarea. Noțiuni de pedagogie militară, Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1912, 24 p., 1 tab. (ed. a II-a, Inst. de Arte Grafice Universala „I. Ionescu”, București, 1912, 27[-29] p.);
  • Educația națională în armată, Craiova, 1922.

ArticoleModificare

  • „Drapelul. Moartea pentru drapel. Drapelele decorate”, în Revista grănicerilor, București, anul II, nr. 18-19, septembrie-octombrie 1921, pp. 5-18.

Note explicativeModificare

  1. ^ Potrivit instrucțiunilor generale pentru reglementarea muncii prestate de evrei, comunicate de Marele Stat Major cu nr. 555.000 din 27 iunie 1942, paragraful D8, cei care nu execută conștiincios serviciul la muncă sau se sustrag de la lucru prin înșelăciune, cumpărare, intervenție, neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, părăsire fără voie a lucrului, vor fi sancționați cu trimiterea în Transnistria, la muncă grea sau în ghetouri împreună cu familiile lor (tatăl, mama, soția și copiii). Vezi Lia Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944: perioada unei mari restriști, vol. III, partea a II-a, Editura Hasefer, București, 1997, doc. 585, pp. 316-323, și Silviu Oișovici, Interviu de Cosmina Gușu la INSHR, 8 aprilie 2015.
  2. ^ Sonia Palty menționează că locotenentul Cepleanu era fiul generalului Cepleanu. (International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania presented to Romanian President Ion Iliescu, 11 noiembrie 2004, București, p. 17.) În Monitorul Oficial din perioada celui de-al Doilea Război Mondial apare numele unui ofițer pe nume Cepleanu: sublocotenentul Dan-Nicolae-Ovidiu O. Cepleanu, care a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” prin Decretul nr. 2.887 din 17 octombrie 1941 (Monitorul Oficial, 18 oct. 1941, p. 6.397), apoi trecut în cadrul disponibil cu gradul de locotenent prin Decretul nr. 2.271 din 22 iulie 1946 (Monitorul Oficial, 27 iul. 1946, p. 7.978) și în rezervă cu gradul de căpitan la 22 iulie 1947, prin Decretul nr. 1.163 din 4 iunie 1947 (Monitorul Oficial, 14 iun. 1947, p. 4.808).

NoteModificare

  1. ^ a b c d e „Biography of Brigadier-General Constantin Cepeleanu (1881 – 1945), Romania”, Generals.dk, accesat în  
  2. ^ Ilie Niculescu, „Locot. Cepleanu Grigore”, în revista Cultul eroilor noștri, organ al Societății Mormintele Eroilor, anul II, nr. 3, martie 1921, p. 2.
  3. ^ „Istoric UNAp - De la Școala Superioară de Război la Universitatea Națională de Apărare „Carol I", Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (Unap.ro), accesat în  
  4. ^ George Trohani, „Mavromati – Gorsky – Brulez o familie de militari și oameni de cultură din secolele XIX-XX”, în Muzeul Național, revista Muzeului Național de Istorie a României, anul XXV, nr. 1/2013, p. 89, nota 14.
  5. ^ Ilie Marin, Ad perpetuam rei memoriam: de la Școala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003, p. 18.
  6. ^ Dumitru Preda, Generalul Henri Cihoski: un erou al României Mari, Editura Militară, București, 1996, p. 78.
  7. ^ Valeriu Avram, Lucian Drăghici, Gabriel-George Pătrașcu, Ion Rîșnoveanu, Războiul de Întregire : (1916-1919) : comandanți militari români, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, p. 266. ISBN: 978-606-524-176-3.
  8. ^ ***, „Comitetul de direcție” și „Comitetul de redacție”, în Revista grănicerilor, București, anul II, nr. 18-19, septembrie-octombrie 1921, p. 2.
  9. ^ Ilie Nuțu (), „Monumentul Grănicerilor din Fălticeni: Simbol al vitejiei și credinței soldatului român (III)”, Cronica de Fălticeni, accesat în  
  10. ^ Lucian Prichici, Gabi Crăciun, „Revista FRONTIERA – trecut și prezent (1920-2013)”, în Marian Moșneagu, Florea Petrișor, Cornel Țucă (coord.), Armata română și mass media, Studii și comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată Zilei Arhivelor Militare și aniversării a 93 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice: Pitești, 28 iulie 2013, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013, pp. 64-65. ISBN: 978-606-654-086-5
  11. ^ a b c d Matatias Carp, Cartea neagră: suferințele evreilor din România (1940-1944), vol. III (Transnistria), Societatea Națională de Editură și Arte Grafice „Dacia Traiană”, București, 1947, p. 235.
  12. ^ a b c d en I. C. Butnaru, The silent Holocaust : Romania and its Jews, cu un cuvânt înainte al lui Elie Wiesel, Greenwood Press, New York, 1992, p. 131.
  13. ^ a b Jean Ancel, Contribuții la istoria României: problema evreiască, vol. II, Editura Hasefer, București, 2003, p. 173.
  14. ^ Vezi menționarea gen. Cepleanu în Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către prim-ministrul Al. Vaida-Voevod, publicată în ziarul Calendarul din 20 iulie 1933 și apoi inclusă în cartea Pentru legionari (1936) a lui Corneliu Zelea Codreanu.
  15. ^ Matatias Carp, Cartea neagră: suferințele evreilor din România (1940-1944), vol. III (Transnistria), Societatea Națională de Editură și Arte Grafice „Dacia Traiană”, București, 1947, p. 241.
  16. ^ Ottmar Trașcă, Dennis Deletant, „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944, Institutul „Elie Weisel”, București, 2010, p. 651.
  17. ^ Israel Marcus, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Editura Hasefer, București, 1996, p. 188.
  18. ^ Jean Ancel, Contribuții la istoria României: problema evreiască, vol. II, Editura Hasefer, București, 2003, p. 175.
  19. ^ Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, București, 1994, p. 172.
  20. ^ en International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania presented to Romanian President Ion Iliescu, 11 noiembrie 2004, București, p. 14.
  21. ^ en Julius S. Fisher, Transnistria, The Forgotten Cemetery, Yoseloff, South Brunswick (N.J.), 1969, pp. 79-80.
  22. ^ fr Florence Heymann, „Passer la guerre à Cernauti (Czernowitz), juin 1941-mai 1945”, în Revue d’histoire de la Shoah, nr. 194 (intitulat L’horreur oubliée : la Shoah roumaine), Mémorial de la Shoah, 2011, p. 286. ISSN 2111-885X ISBN: 9782916966038
  23. ^ Jacob Geller, Radu Valeriu Oprea, Rezistența spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului (1940-1944): viața economică, educația și cultura, asistența socială, religia, rabinatul, salvarea refugiaților și emigrarea în Israel, Editura Hasefer, București, 2004, p. 92.
  24. ^ a b en International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania presented to Romanian President Ion Iliescu, 11 noiembrie 2004, București, p. 17.
  25. ^ a b Decizia ministrului economiei naționale publicată în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 230 din 5 octombrie 1944, partea I-a, p. 6.525.
  26. ^ a b Gheorghe Bezviconi, Iurie Colesnic, Necropola capitalei: dicționar enciclopedic, Editura Museum, București, 1997, p. 71.
  27. ^ Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, București, 1972, p. 89.
  28. ^ „Români celebri care au fost incinerați”, AMURG – Romanian Cremation Association (Incinerareamurg.ro), accesat în  

Legături externeModificare