Pentru alte sensuri, vedeți Cronograf (dezambiguizare).

Cronograful (din franceză chronographe) sau, în forma sa veche, Hronograf constituie o specie literară, de regulă în proză, în care evenimentele politice, sociale, religioase, dar și fenomenele și curiozitățile naturii sunt prezentate începând cu facerea lumii și sunt integrate universului moral-religios creștin.[1]

Dicționarul explicativ al limbii române[2] oferă următoarea definiție: „Scriere cu caracter popular care reprezintă o sinteză a istoriei generale, alcătuită pe baza izvoarelor istorice, combinate cu legende biblice și populare.”

Cronografele sunt originare din lumea bizantină, fiind scrise în greaca vorbită de clasele cu educație medie. Deși în limba română s-au tradus și cronografe de proveniență rusească, interesul pentru cronografele grecești a fost mai mare, după cum arată și numărul mai mare de manuscrise păstrate.[1]

Primul cronograf în limba română este cel al lui Mihail Moxa, scris în 1620.[3] Cea mai importantă sursă a sa este o versiune mediobulgară a cronicii lui Constantin Manasses.[4]

  1. ^ a b Săcrieru-Dragomir, p. 37
  2. ^ Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2016
  3. ^ Mihăescu, p. 21
  4. ^ Mihăescu, p. 24

Bibliografie

modificare
  • Mioara Săcrieru-Dragomir, "Hronograf den începutul lumii... - o traducere din limba greacă" în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, nr. 42-43, 2002-2003, pp. 37–46
  • Paul Cernovodeanu, "Fragmente autonome din cronografele de tip Danovici", în Revista de Istorie și Teorie Literară, nr. 3-4, 1997, pp. 317–326
  • Doru Mihăescu, Cronografele românești, Editura Academiei Române, București, 2006

Lecturi suplimentare

modificare
  • HRONOGRAF. Adică numărare de ani. De la Adam, anul 1 de la Creație, până la anul 3600 după Creație. Transcris din chirilică în limba română, de diaconul Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1992 ediția 1; 2005 ediția a 2-a.