Wikipedia

Evanghelia după Luca

A treia evanghelie canonică (și sinoptică) este considerată, atât de mărturiile antice cât și de critica modernă, opera aceluiași autor care a scris Faptele Apostolilor. Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor trebuie considerate ca o operă unitară sub profil literar și teologic pentru că, într-adevăr, ele sunt inseparabile atât prin continuitatea narativă cât și prin afinitatea lingvistică. Tradiția bisericească îl numește Luca pe autorul celor două cărți. În realitate ea este o scriere pseudonimă, fiind opera unui autor anonim și același lucru se poate spune despre Faptele Apostolilor.[1][2][3][4][5][6][7]

Autorul Evangheliei

modificare
Articol principal: Luca Evanghelistul.

Alți autori care sunt de părere că i se cunoaște autorul (opinie minoritară) subscriu la ideea că a fost publicată anonim.[8][9][10][11] Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.[12]

Evanghelia după Luca nu a fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate,[13] iar ea nici măcar nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la acele evenimente:[4][14][15]

„Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.[15]”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Cele mai multe din cercetările critice moderne ajung la concluzia că Luca a folosit Evanghelia după Marcu pentru cronologia sa și sursa Q pentru multe din învățăturile lui Isus. Alți cercetători au menționat posibilitatea ca Evanghelia după Luca să fie bazată pe Evanghelia după Evrei.[16][17] Evanghelia după Luca ar putea de asemenea fi bazată pe documente scrise independente (sursa L).[18] Cercetătorii creștini tradiționali au datat evanghelia la începutul anilor 60,[19][20] în timp ce critica superioară (metoda critico-istorică) o datează în decadele ulterioare ale secolului I.[21][22] Brown susține că ar fi fost scrisă în 85,[23] iar Harris susține că ar fi fost scrisă între anii 80 și 85.[24]

Conform The New Oxford Annotated Bible (2018) „În general, savanții sunt de acord că Evangheliile au fost scrise de la patruzeci până la șaizeci de ani după moartea lui Isus.”[25][26]

Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament, unul din cei patru evangheliști, despre care sunt puține informații. În Noul Testament numele lui este întâlnit de două ori: în Coloseni 4:14, înscris pe lista colaboratorilor lui Pavel și pus în evidență cu apelativul „medicul drag” și în Filimon 1:24, în context identic: pe lista colaboratorilor. Cei mai mulți savanți moderni nu acceptă 2 Timotei drept autentic paulină, deci este nesigur din punct de vedere istoric că Luca era companion al lui Pavel (secretarul său).[27][28] Mai mult, când savanții biblici vorbesc despre Luca drept secretar al lui Pavel, nici măcar nu e clar despre care Luca e vorba: Luca cel istoric, Luca paulin sau de presupusul autor al evangheliei.[29]

Numele este, foarte probabil, o abreviere a lui Lucano. Conform tradiției creștine (redată și de istoricul Eusebiu din Cezareea: cf. Historia ecclesiastica, III,4,4-6), născut într-o familie păgână, în Antiohia Siriei, unde profesa medicina. Originea sa păgână este atestată indirect și de Pavel, care nu-l pune pe Luca printre cei care provin din circumcizie (cf. Coloseni 4:10-14). A devenit creștin, l-a însoțit pe Pavel în a doua călătorie misionară și la Ierusalim, în primăvara lui 58 (cf. Apostolilor 20:5-12; Apostolilor 21:1-18), unde a intrat de-îndată în legătură cu Iacob, probabil, și unde a mai întâlnit cel puțin una dintre acele femei pe care doar el le pomenește în evanghelie (cf. Luca 8:2-3; Luca 24:10). Tot acolo a mai întâlnit și așa zișii „miniștri/slujitorii ai cuvântului”, care au constituit unul dintre izvoarele evangheliei sale (cf. Luca 1:1). Nu în ultimul rând, Ierusalimul este locul unde a fost martor al arestării Apostolului, pe care apoi l-a însoțit la Roma, în prima „călătorie misionară” (prima temniță). Asupra acestei călătorii a lăsat un prețios „jurnal” al călătoriei furtunoase pe mare (cf. Apostolilor 27:1-28 și cap. 16).

Este alături de Paul în cea de-a doua captivitate la Roma (cca. 66-67), când toți ceilalți l-au părăsit pe apostol (cf. Timotei 4:9-11).

O antică tradiție răsăriteană îl face episcop de Tebe „a celor șapte porți”.

Sfântul Ieronim crede că ar fi scris în Boeția și Achaia.

Este considerată legendară informația conform căreia Petru și Pavel i-ar fi consacrat episcopi pe Marcu și pe Luca.

A trăit probabil 84 de ani. Nesigure însă sunt locul și felul morții. Ca loc e numită Boeția (cf. Nichifor Calixt, în Historia ecclesiastica, 2,43; iar anticele Prologuri ale lui Acaciu și Patras vorbesc de martiriu.

Este sărbătorit la 18 octombrie.

Scriitorul – Numele lui Luca este atribuit la două opere din Noul Testament, dar acest lucru este pus la îndoială de istoricii moderni,[2][3] care susțin că nu putem ști cine este autorul acestei evanghelii.[2][3] Despre Luca, tradiția antică – plecând de la jumătatea sec. al II-lea – afirmă, în mod unanim, că a fost medic și însoțitor al lui Pavel în călătoriile sale misionare.

Cu privire la profesia de medic a lui Luca n-au fost identificate urme specifice în interiorul operei lucane, deși – nu puțini autori – consideră că descrierile precise și, uneori, detaliate ale diferitor boli ar fi o urmă în acest sens.

Cât privește faptul că Luca ar fi fost însoțitorul lui Pavel, critica modernă este împărțită:

- unii acceptă informația ca fiind, istoric, credibilă, iar folosirea persoanei întâia plural în așa-zisele «secțiuni-noi» (cartea Faptele apostolilor de la cap. 16 până la sfârșit) semnalul prezenței autorului alături de Pavel, cel puțin, în anumite momente ale călătoriilor misionare;

- alții, evaluează negativ datele tradiției, considrându-le „infestate” de tendința apologetică din sec. al II-lea, tendință preocupată să numească personaje minore – ca Luca, de ex. – alături de figuri principale – ca Pavel. În plus, pun accentul pe faptul că Luca nu cunoaște Scrisorile lui Pavel și pare să nu fie bine informat asupra evenimentelor importante ale vieții lui Pavel (de ex. viziunea total diferită a celor doi asupra Conciliului din Ierusalim: Faptele Apostolilor cap. 15 // Galateni 2:1-10).

- acord unanim este în privința faptului că Luca a fost un personaj cult, familiarizat cu cele două culturi: elenă și iudaică, că a fost de origine păgână și că a trăit în aria paulină, în legătură cu Bisericile care l-au avut pe Pavel ca fondator și pentru care era o figură de importanță fundamentală, dată fiind marea importanță pe care i-o acordă Faptele Apostolilor.

De asemenea, acest anonim (autorul evangheliei) nu pare să cunoască epistolele pauline și se pare că nu l-a cunoscut pe apostolul Pavel.[30]

Atât teologia evangheliei plus Faptele Apostolilor, cât și narațiunea istorică din ele sunt incompatibile cu scrisorile lui Pavel.[31]

Structura narativă și teologică

modificare

După un prolog istoric – Luca 1:1-4 –, „evanghelia copilăriei” (Luca 1:5-2:52) trasează un paralelism și o confruntare între două figuri: Ioan Botezătorul și Isus Christos, prin cele două relatări de „bunevestiri” (Luca 1:5-25 / Luca 1:26-38); două nașteri și circumciziuni (Luca 1:57-66 / Luca 2:1-21); două oracole profetice (Luca 1:69-79 / Luca 2:22-39) și două note asupra copilăriei (Luca 1:80 / Luca 2:40).
Paralelismul și confruntarea continuă în prezentarea misterului și pregătirea ministerului (Luca 3:1-4:13) în care Ioan Botezătorul apare ca profet înainte-mergător (Luca 3:1-20) iar Isus este prezentat în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, Mesia consacrat și călăuzit de Duhul Sfânt (Luca 3:21-4:13).
Ministerul lui Isus în mijlocul poporului alianței (Luca 4:14-9:50), inaugurat în mod programatic la Nazaret (Luca 4:16-30), poartă amprenta proclamării Veștii-Bune a Împărăției lui Dumnezeu (Luca 4:43; Luca 7:22; Luca 8:1) însoțită de victoria asupra puterilor răului (Luca 4:33-41), de semnele milostivirii (Luca 7:1-17) și ale iertării (Luca 7:36-50), de chemarea ucenicilor (Luca 5:1-11; Luca 6:12-16), de instruirea acestora și a poporului (Luca 5:20-49) și de ruptura/separarea între credincioși-necredincioși, separare care se prefigurează deja (Luca 8:4-11).
Schimbarea la față (Luca 9:28-36) cu prezicerea morții care va fi la Ierusalim, anticipă marea călătorie spre Orașul Sfânt, unde se vor plini evenimentele mântuirii.
Secțiunea care urmează (Luca 9:51-19:28) este specifică sfântului Luca.
Isus înfruntă decis călătoria care-l va duce la moarte, la înviere și la înălțarea la cer (Luca 9:51), totodată se intensifică controversa cu adversarii, plânsul lui Isus asupra Ierusalimului (Luca 13:31-35; Luca 19:11-27) și – mai ales – instruirea ucenicilor cu privire la exigențele vieții creștine: iubirea aproapelui (Luca 10:25-37); ascultarea Cuvântului (Luca 10:38-42); rugăciunea (Luca 11:1-13; Luca 18:1-9); condividerea bogățiilor și a bunurilor (Luca 12:13-30; Luca 12:51-53; Luca 14:25-33; Luca 16:1-31; Luca 18:18-30).
La Ierusalim (Luca 19:29-24:53) Isus învață în Templu (Luca 19:29-21:38) confruntându-se cu șefii poporului (Luca 20:1-8; Luca 1:20-47), face aluzie la refuzul final (Luca 20:9-19), care va deveni cauză de ruină pentru Orașul Sfânt (Luca 19:41-44; Luca 21:20-24).
Înfruntă apoi Pătimirea (Luca cap. 22; cap. 23), în care este prezentat / mai mult chiar, însuși se prezintă ca «Dreptul/Cel Drept» nedrept condamnat, care continuă să-i învețe pe ucenicii săi cu pilda propriei sale vieți.
În aparițiile pascale (Luca 24:1-49) cel înviat îi instruiește pe ucenicii săi cu privire la împlinirea Scripturilor, realizată în moartea și învierea Sa (Luca 24:6; Luca 24:25-27) și care mai trebuie să se realizeze încă în misiunea universală a ucenicilor, a comunității de credință (Luca 24:44-47).
Înălțarea le Cer (Luca 24:50-53) încheie definitiv «timpul» lui Isus, care – trupește – nu mai este printre ai săi.

Teologia lui Luca

modificare

Luca este „catalogat” ca fiind «teologul istoriei mântuirii». Într-adevăr, dincolo de sublimarea fiecărei teme teologice în parte, evanghelia și Faptele Apostolilor au ca scop „redesemnarea” istoriei mântuirii, călăuzită continuu de inițiativa și de planul divin.
Luca îi reinterpretează fazele prin schema: «promisiune-împlinirea».
Israelul este destinatarul promisiunilor divine. Figurile care se mișcă în evanghelia copilăriei (Luca cap. 1; cap. 2): Zaharia, Simeon și Ana, Maria și – mai ales – profetul și precursorul Ioan Botezătorul (și chiar al lui Paul, în Fap.) reprezintă speranța lui Israel în împlinirea făgăduințelor divine. Întreaga Scriptură (fie luată global, fie luată în texte particulare) este înțeleasă de Luca drept profeție ce tinde la realizarea mântuirii mesianice. Această promisiune se împlinește în primul rând în Iisus, în ministerul său profetic (Luca 4:18-21) și, mai ales, în moartea și învierea lui (Luca 24:25-27; Luca 24:44-46).
«Timpul lui Iisus», cuprins între Botez și înălțarea la cer (Apostolilor 1:22), este așadar «astăzi» al mântuirii (Luca 2:11; Luca 4:21; Luca 5:26; Luca 19:5; Luca 23:43), mântuire ce devine posibilă prin prezența sa personală. Dar făgăduința profetică privește și oferta universală de mântuire (Luca 3:6; Luca 24:48). Odată cu Înălțarea la cer a lui Isus, iată, deschizându-se «timpul bisericii», în care, prin forța Duhului Sfânt, făgăduința ajunge la plinire în vestirea dusă de martori până „la marginile pământului” (Apostolilor 1:18) și oferită – mai întâi iudeilor, apoi păgânilor (Apostolilor 3:26; Apostolilor 13:46).
Dumnezeu, așadar, este fidel făgăduinței sale de mântuire făcută lui Israel. O împlinește în Hristos Iisus și, prin lucrarea martorilor, o oferă păgânilor.

Comunitatea lui Luca

modificare

Luca adresează opera sa Bisericii compuse în majoritate din creștini proveniți din păgânism, probabil, dintre „temătorii de Dumnezeu”, care erau deja apropiați de iudaism.
Cufundate în istorie, angajate în misiune, aceste Biserici suferă o criză de identitate: cum se pot simți parte din istoria mântuirii, ele care nu provin din Israel, căruia Dumnezeu îi făcuse promisiunile sale?
Rescriind istoria mântuirii, Luca le asigură: Dumnezeu cel credincios (fidel) a realizat în Hristos Iisus făgăduințele mântuirii și în folosul acestei comunități; pentru toți oamenii.

Problemele de credibilitate istorică ale evangheliei

modificare

Descrierea recensământului lui Quirinius (Luca 2:1-5) a fost considerată implauzibilă de către istorici.[32] Nu există nicio mărturie despre cetățeni siliți să călătorească distanțe considerabile pentru a fi înregistrați și nu este ușor de înțeles de ce ar fi fost justificată bulversarea produsă de recensământ.[33] Încercări ale apologeților creștini de a reconcilia Evanghelia după Luca altor surse au fost descrise de John P. Meier, cercetător al Noului Testament, drept „extrem de forțate”.[34]

În mod asemănător Faptelor Apostolilor, Evanghelia după Luca pare să comită erori privind perioadele (lista din Luca 3:1 menționează drept contemporane mai multe domnii care nu s-au suprapus, idem ditto pentru doi Mari Preoți), geografia (Luca s-a luat după Marcu în a plasa Gherghesul la Marea Galileii în Luca 8:26. O traducere alternativă ar fi „ținutul Gherghesenilor” ca fiind la Marea Galileii. Niciuna dintre ele nu este corectă, Gherghesul fiind la peste 48 km de Galileea, care este de fapt un lac cu apă dulce, fiind separat de Galileea de către teritoriile altor orașe. Traducerile ulterioare ale Evangheliei după Luca au urmat Evanghelia după Matei, schimbând Gherghesul cu Gadara.) și titlurile corecte pentru conducători cum ar fi Pilat.

Din cauza cunoașterii precare a geografiei Palestinei, este improbabil că vreunul din evangheliști ar fi vizitat vreodată Palestina.[35]

Ecranizări

modificare

Filmul Iisus din 1979 prezintă fidel viața lui Iisus Hristos așa cum apare în Evanghelia după Luca. Este regizat de Peter Sykes, John Krisch și John Heyman (ultimul nemenționat), cu Brian Deacon în rolul lui Iisus.

Vezi și

modificare

Note

modificare
  1. ^ Millard, Alan (). „Authors, Books, and Readers in the Ancient World”. În Rogerson, J.W.; Lieu, Judith M. The Oxford Handbook of Biblical Studies. Oxford University Press. p. 558. ISBN 978-0199254255. The historical narratives, the Gospels and Acts, are anonymous, the attributions to Matthew, Mark, Luke, and John being first reported in the mid-second century by Irenaeus 
  2. ^ a b c E P Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.
  3. ^ a b c Bart D. Ehrman (2000:49) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  4. ^ a b Ehrman, Bart D. (). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press. p. 235. ISBN 978-0-19-518249-1. 
  5. ^ Keith Fullerton Nickle (). The Synoptic Gospels: An Introduction. Westminster John Knox Press. p. 43. ISBN 978-0-664-22349-6. 
  6. ^ Witherington, Ben (). The Gospel Code: Novel Claims About Jesus, Mary Magdalene and Da Vinci. InterVarsity Press. p. 44. ISBN 978-0-8308-3267-5.  Notă: deși Witherington nu e personal de acord că nu i se cunoaște autorul Evangheliei după Matei, recunoaște totuși că aceasta este ceea ce consideră cei mai mulți cercetători ai Bibliei.
  7. ^ Wansbrough, Henry (). Muddiman, John; Barton, John, ed. The Gospels. Oxford University Press. p. 243. ISBN 978-0-19-958025-5. Finally it is important to realize that none of the four gospels originally included an attribution to an author. All were anonymous, and it is only from the fragmentary and enigmatic and—according to Eusebius, from whom we derive the quotation—unreliable evidence of Papias in 120/130 CE that we can begin to piece together any external evidence about the names of their authors and their compilers. This evidence is so difficult to interpret that most modern scholars form their opinions from the content of the gospels themselves, and only then appeal selectively to the external evidence for confirmation of their findings. 
  8. ^ Bromiley, Geoffrey W. (). „MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO.”. International Standard Bible Encyclopedia, Volume III: K-P. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 287. ISBN 978-0-8028-3783-7. Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document. [nefuncțională]
  9. ^ Donald Senior; Paul J. Achtemeier; Robert J. Karris (). Invitation to the Gospels. Paulist Press. p. 328. ISBN 978-0-8091-4072-5. 
  10. ^ F. F. Bruce; Frederick Fyvie Bruce (). The Gospel of John: Introduction, Exposition, Notes. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 1. ISBN 978-0-8028-0883-7. 
  11. ^ Patrick J. Flanagan (). The Gospel of Mark Made Easy. Paulist Press. p. 16. ISBN 978-0-8091-3728-2. 
  12. ^ Josipovici, Gabriel (). „The Epistle to the Hebrews and the Catholic Epistles”. În Alter, Robert; Kermode, Frank. The Literary Guide to the Bible. Harvard University Press. p. 503. ISBN 978-0-674-26141-9. 
  13. ^ Reddish, Mitchell (). An Introduction to The Gospels. Abingdon Press. p. 13, 42. ISBN 978-1426750083. 
  14. ^ Ehrman, Bart D. (). Truth and Fiction in The Da Vinci Code : A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press, USA. p. 110. ISBN 978-0-19-534616-9. 
  15. ^ a b Ehrman, Bart D. (). The Lost Gospel of Judas Iscariot : A New Look at Betrayer and Betrayed: A New Look at Betrayer and Betrayed. Oxford University Press, USA. p. 143. ISBN 978-0-19-971104-8. 
  16. ^ Pierson Parker, A Proto-Lukan Basis for the Gospel According to the Hebrews Journal of Biblical Literature, Vol. 59, No. 4 (Dec., 1940), pp. 471-473
  17. ^ Edwards, James R. (). The Hebrew Gospel and the Development of the Synoptic Tradition. Wm. B. Eerdmans Publishing. ISBN 978-0-8028-6234-1. 
  18. ^ Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus Seminar. The five gospels. HarperSanFrancisco. 1993. "Introduction," p 1-30.
  19. ^ D. R. W. Wood, New Bible Dictionary (InterVarsity Press, 1996), 704.
  20. ^ Carson, D.A.; Moo, Dougals J. (1992). "4" (in English). An introduction to the New Testament. Morris, Leon. Grand Rapids, MI: Zondervan. pp. 116. ISBN 0-310-51940-3.
  21. ^ Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985. "The Gospels" p. 266-268
  22. ^ Brown, Raymond E. (1997). Introduction to the New Testament
  23. ^ Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  24. ^ Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  25. ^ Cousland 2010, p. 1744.
  26. ^ Cousland 2018, p. 1380.
  27. ^ Collins, Raymond F. (). 1 & 2 Timothy and Titus: A Commentary. New Testament Library. Presbyterian Publishing Corporation. p. 4. ISBN 978-0-664-23890-2. Accesat în . By the end of the twentieth century New Testament scholarship was virtually unanimous in affirming that the Pastoral Epistles were written some time after Paul's death. 
  28. ^ Payne, Philip Barton (). Man and Woman, One in Christ: An Exegetical and Theological Study of Paul's Letters. Zondervan Academic. p. 292. ISBN 978-0-310-52532-5. Accesat în . Many scholars believe that 1 Timothy and the other Pastoral Epistles teach some doctrines that are inconsistent with Paul's theology.2 
  29. ^ Adams, Sean A. (). „The relationships of Paul and Luke”. În Porter, Stanley E.; Land, Christopher D. Paul and His Social Relations. Pauline Studies. Brill. p. 142. ISBN 978-90-04-24211-1. Accesat în . Finally, in my investigation of the relationship between Luke and Paul, I found substantial ambiguity in the way that scholars have referred to the person of Luke. In studies of authorship, amanuensis, and literary relationship, scholars talk about Luke’s relationship with Paul; however, they rarely (if ever) define who exactly they are talking about. Is it the historical Luke, the Pauline Luke, or “Luke” the supposed author of GLuke and Acts? 
  30. ^ Soards, Marion L. (). „The Gospel according to Luke”. În Coogan, Michael David; Brettler, Marc Zvi; Newsom, Carol Ann; Perkins, Pheme. The New Oxford Annotated Bible: New Revised Standard Version. Oxford University Press. p. 1467. ISBN 978-0-19-027605-8. The Third Gospel, traditionally called the Gospel according to Luke, is a unique literary and theological contribution to the story of Jesus Christ. By the late second century, the author of the Gospel and its sequel, the Acts of the Apostles, was identified as Luke, a physician who was a traveling companion and co-worker with Paul (Philem 1.24; Col 4.14). At times Luke is further described as a Syrian from Antioch, but practically nothing else is remembered of the writer of the Third Gospel. Scholarly analysis of the Gospel and Acts raises questions about the attribution of these writings to the Luke who was Paul’s associate. The strongest argument for identifying Luke the physician as the author of the Gospel and Acts is the obscurity of this figure in the New Testament. Yet, even defenders of the traditional identification recognize difficulties with that connection. Though Luke’s familiarity with Judaism is extensive, he seems to have more book-knowledge than practical experience of its particular rituals and beliefs. Similarly, when Luke provides details about Palestinian locations and practices, they exhibit a tendency toward setting the story in an urban environment rather than the predominantly nonurban village culture that Jesus would have known. Above all, Luke never mentions in Acts that Paul wrote letters and only seldom does he use theological themes from the letters of the apostle. 
  31. ^ "The principle essay in this regard is P. Vielhauer, 'On the "Paulinism" of Acts', in L.E. Keck and J. L. Martyn (eds.), Studies in Luke-Acts (Philadelphia: Fortress Press, 1975), 33-50, who suggests that Luke's presentation of Paul was, on several fronts, a contradiction of Paul's own letters (e.g. attitudes on natural theology, Jewish law, christology, eschatology). This has become the standard position in German scholarship, e.g., Conzelmann, Acts; J. Roloff, Die Apostelgeschichte (NTD; Berlin: Evangelische, 1981) 2-5; Schille, Apostelgeschichte des Lukas, 48-52. This position has been challenged most recently by Porter, "The Paul of Acts and the Paul of the Letters: Some Common Misconceptions', in his Paul of Acts, 187-206. See also I.H. Marshall, The Acts of the Apostles (TNTC; Grand Rapids: Eerdmans; Leister: InterVarsity Press, 1980) 42-44; E.E. Ellis, The Gospel of Luke (NCB; Grand Rapids: Eerdmans; London: Marshall, Morgan and Scott, 2nd edn, 1974) 45-47.", Pearson, "Corresponding sense: Paul, dialectic, and Gadamer", Biblical Interpretation Series, p. 101 (2001). Brill.
  32. ^ Emil Schürer (revised by Geza Vermes, Fergus Millar and Matthew Black), The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ. Continuum International, 1973, Volume I page 401.
  33. ^ James Douglas Grant Dunn, Jesus Remembered. p. 344; E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus, Penguin, 1993, p86.
  34. ^ John P. Meier, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus (Doubleday, 1991), v. 1, p. 213.
  35. ^ Leach, Edmund (). „Fishing for men on the edge of the wilderness”. În Alter, Robert; Kermode, Frank. The Literary Guide to the Bible. Harvard University Press. p. 590. ISBN 978-0-674-26141-9. 

Bibliografie

modificare

Legături externe

modificare
 
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Evanghelia după Luca


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Evanghelia_după_Luca&oldid=16133211