Folclorul muzical românesc

Folclorul muzical românesc cuprinde toate creațiile culturii spirituale populare românești din domeniul artei sunetelor. Se face referire la moștenirea muzicală a românilor de la sat din totdeauna și a popoarelor din care ei au luat naștere.[1] Articolul de față se referă la folclorul de pe teritoriul actual al României (cu puține excepții, create de modificarea hotarelor de-a lungul istoriei). Etniile creatoare de folclor studiate în articol sunt, în cea mai mare parte,[2] vorbitorii de dialecte românești (nord-dunărean, dar și – în limita cercetărilor efectuate – aromân și meglenoromân).[3]

Folclorul muzical din România poate fi tratat din perspectiva a două științe apropiate: folcloristica[4] și etnomuzicologia. În zilele noastre, folcloristica numără doar câteva școli naționale; între ele, o poziție semnificativă e ocupată de cea românească. Multe alte școli au adoptat în loc etnomuzicologia, disciplină care s-a extins spectaculos în lumea occidentală a celei de-a doua jumătăți a secolului XX. În vreme ce folcloristica se concentrează pe studii monografice făcute în interiorul unei etnii, etnomuzicologia se preocupă de studiul comparat între națiuni.[5] Astfel, în funcție de perspectiva cuvenită, folclorul muzical din România se va încadra fie între muzicile „folclorice” ale altor naționalități, fie între celelalte ramuri de folclor românesc. Indiferent care dintre cele două căi este urmată mai întâi, categoriile obținute sunt înglobate în folclorul universal.

Dacă etnomuzicologia este apanajul secolului XX, folcloristica nu are decât 50 de ani în plus de vechime; în perioada fondării disciplinei, cercetătorii s-au raportat mai întâi la literatura și muzica tradițională. Pentru acest motiv, nu putem vorbi de o dată diferită la care s-ar fi născut folcloristica muzicii.[6] Putem numi, însă, folcloristica modernă (deci, valabilă astăzi în întregime, fără rețineri pricinuite de instabilitatea materialelor culese și a concluziilor obținute) doar în momentul în care s-a cristalizat o metodologie obiectivă, capabilă să opereze cu mari conținuturi de informații. Acea metodologie cuprinde principii, metode și o tipizare a studiilor folclorice. Anume, există trei tipuri (sau etape): culegerea de materiale, clasificarea și interpretarea lor.

Sub delimitarea folcloristicii,[7] folclorul muzical constituie o ramură a creației tradiționale românești, alături de: folclorul literar, dans și teatrul popular.[8][9]

Pentru a cataloga componentele folclorului, în studiile de specialitate se recurge adeseori la termeni precum „gen” și „specie”. Cum nu s-a putut stabili exact „întinderea” fiecăruia și ambiguități continuă să existe, vom aplica recomandarea folcloristului Gheorghe Oprea, de a numi toate aceste componente sub denumirea unică de „categorii”, fără a lăsa loc vreunei ierarhii.[10]

Istoria folclorului și a folcloristicii

modificare

Folcloristica este o știință tânără; însuși termenul din care provine s-a stabilit în a doua jumătate a secolului XIX (după ce a fost propus pentru prima oară de arheologul englez William Thoms[11] în 1846). Venind spre zilele noastre, noțiunea de folclor a avut deschideri variabile, determinate de teoriile și influențele politice ale vremii; abia în ultimele decenii, folclorului i-au fost atribuite teritorii mai bine delimitate.[12] Stabilirea unor granițe pentru obiectul de studiu al folcloristicii a fost îngreunată de intersectarea cu alte discipline apropiate (de exemplu, etnologia).[13]

În vreme ce din Antichitate a existat interesul pentru aspecte ale culturii muzicale „orale” în spațiul geografic al românilor de astăzi, stabilirea unor criterii de studiu științifice desemnează un proces îndelungat, care se poate descrie în trei etape:[14]

  • mărturii incidentale, eterogene referitoare la arta muzicală a popoarelor proto-românești sau românești, scrise din cele mai vechi timpuri până pe la mijlocul secolului XIX, când se va manifesta un interes nemaiîntâlit, care aduce primele clasificări ale fenomenului
  • entuziasmul romantic și popularitatea câștigată de subiectul identității naționale aduc primele încercări de structurare a cunoștințelor de folclor (deceniile 1850-1870)
  • punctul de vedere științific (după 1870), care așază argumentele dobândite în primele două perioade, plus altele obținute acum, în contextul unei noi discipline.

Surse timpurii (până la 1850)

modificare

Deși nu aparține de istoria scrisă, preistoria contribuie cu documente materiale importante pentru înțelegerea și încadrarea muzicii din epocile ulterioare. În atare privință, numai foarte târziu au scris românii despre muzica lor și despre folclor; în Antichitate, subiectul a fost tratat aproape exclusiv de autori străini, iar din Evul Mediu timpuriu (mergând până în preajma anului 1000)

Cercetătorii sunt de părere că „horele” din cultura Cucuteni (cca. 3700-2500 î.Hr.)[15] sunt cele mai vechi izvoare nescrise care indică practicarea unei muzici însoțitoare în ritualul dansului.

Antichitatea traco-dacă

modificare

Atestarea unor practici muzicale în societatea antică a traco-dacilor ne-a parvenit mai ales prin însemnări grecești sau latinești (în vremea Daciei romane). De aceea, genurile muzicale și instrumentele de care se vorbește sunt, de cele multe ori, echivalate prin concepte similare din patria autorului.[16] Autorii identifică genuri muzicale precum oda (în caracter epic, eroic), peanul (cântec liric), epoda (descântec) sau torelli (bocetul). În schimb, ca datării, vom întâlni instrumente specifice grecilor (liră, kithară,[17] aulos - fluier[18]), instrumente romane (mai noi: cornul, tuba, tibia - echivalentul latin pentru aulos), dar și varietăți cu alte origini (naiul, buciumul).[14]

Mărturii ale Evului mediu

modificare

Muzica Evului mediu în spațiul românesc este consemnată în surse variate. O mențiune semnificativă trebuie făcută în această privință: dat fiind că informațiile pe care le avem despre locuitorii din primele secole (mai devreme de anul 1000) sunt incerte, preocuparea folcloristicii se va rezuma doar la semnalarea unor ritualuri ale popoarelor indigene, oricare vor fi fost acelea. (Vezi și Statele medievale românești) Așadar, s-a atestat practicarea unor ritualuri folclorice (din rândul cărora amintim jocurile cu măști, baladele, colindele, folclorul copiilor). Mai târziu (îndeosebi după sec. XVI[19]) vor fi publicate notații muzicale (partituri, tabulaturi) și chiar lucrări teoretice, unde materialul muzical pus în discuție prezintă influențe de muzică „folclorică”.

Conform unui studiu întreprins de etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu,[20] cea mai veche melodie românească notată pe care o cunoaștem ar fi cuprinsă în Codexul Rohonczi, o cărticică nedatată și întocmită într-un sistem de scriere necunoscut. În funcție de variantele propuse de cercetători, codicele aparține fie sec. XI-XII (Gheorghe Ciobanu), fie unei perioade ulterioare anului 1529 (fapt evidențiat prin datarea după filigranul imprimat pe hârtie[21] și recunoscut în mod separat de cercetătorii Viorica Enăchiuc și Andrei Vartic).

Renașterea în Transilvania

modificare


Influențe umaniste în celelalte țări române. Epoca modernă

modificare

Viziunea romantică (cca. 1850-1870)

modificare

Întemeierea folcloristicii ca știință (după 1870)

modificare
  1. ^ Științele folclorului nu se interesează de anumite demersuri ale studiului istoric sau ale științelor politice; în speță, problema continuității poporului român și disputa apartenențelor la teritorii sunt irelevante. Mai grăitor pentru folcloriști este în ce măsură se „îmbină” mărturiile culese și cât de bine exprimă o evoluție clară. Cu alte cuvinte, folclorul nu își asumă decât sarcina de a atribui noile element descoperite teritoriilor unde se manifestă; de aici și până la a numi etnia care le-a produs (mai cu seamă în situații istorice delicate, acolo unde nu există izvoare care să facă referire la indigeni), răspunderea aparține altor discipline. Conchidem că apartenența etnică în studiul folcloric se realizează statistic, cu erorile de rigoare. Folcloriștii români Emilia Comișel și Gheorghe Oprea adoptă poziția publicistului André Varagnac (vezi bibliografia):
    „Lipsa izvoarelor scrise dintr-o anumită perioadă nu înseamnă inexistența datinilor respective, ci dimpotrivă, menționarea acestora după un timp, în care sunt atestate, arată tocmai persistența lor.”
    —Gheorghe Oprea - Folclorul muzical românesc, pag. 319
  2. ^ Totuși, urmând avantajele studiului comparat, se vor face referiri și la națiunile învecinate sau chiar prezente ca etnii minoritare pe teritoriul României.
  3. ^ Oprea (2002), pag. 603
  4. ^ Deși folclorul reprezintă obiectul de studiu al folcloristicii, în vorbirea curentă, adeseori primul termen desemnează ambele înțelesuri. Oprea (2002), pag. 65
  5. ^ Oprea (2002), pag. 64-65
  6. ^ Situația e cu atât mai pregnantă în țările române, unde, așa cum se va vedea, culegerea de materiale literare a început aproape concomitent cu notarea muzicii; cele două activități au fost promovate într-o strânsă legătură. Oprea (2002), pag. 36-42 cu omisiuni
  7. ^ Punctul de vedere al etnomuzicologilor va reveni pe parcursul articolului, neconstituind totuși baza sa teoretică; de pildă, aspectele comparative ale studiului folcloric vor fi corelate cu această disciplină (sau alte subiecte cu impact mai larg decât la nivel național). În cea mai mare parte, însă, va avea întâietate perspectiva folcloristicii, urmând tradiția școlii românești.
  8. ^ Oprea (2002), pag. 18
  9. ^ Oprea (2002), pag. 64
  10. ^ Oprea (2002), pag. 271
  11. ^ Thoms a fost cunoscut și sub pseudonimul Ambrose Merton. Lui îi aparține prima mențiune a termenului folklore (formă folosită la noi chiar și în secolul XX), făcută în publicația Atheneum din 22 august 1846. Oprea (2002), pag. 11
  12. ^ Oprea (2002), pag. 12
  13. ^ Oprea (2002), pag. 16
  14. ^ a b Oprea (2002), pag. 28
  15. ^ Vezi articolul dedicat Culturii Cucuteni pe site-ul Complexului Muzeal Județean Neamț.
  16. ^ Extrase dintr-o comunicare despre organologia și practica muzicală a vechilor greci, susținută la Universitatea din București de către Theodor Ulieriu, pe 15 mai 2006
  17. ^ Un basorelief descoperit la Gilău-Cluj îl reprezintă pe cavalerului trac, aici cântăreț dintr-o kithară cu șase coarde. Oprea (2002), pag. 28
  18. ^ La greci, aulos denumea un instrument de suflat din lemn cu ancie și o construcție specifică; totuși, autorii greci folosesc adesea același termen referindu-se și la instrumente de suflat ale altor neamuri. În cazul dacilor, el va fi fost, cel mai probabil, o specie asemănătoare cu fluierul. Enciclopedia arheologiei..., pag. 163
  19. ^ Oprea (2002), pag. 29
  20. ^ Studiul lui Gheorghe Ciobanu se numește Melodia din Rohonczi Codex (vezi bibliografia).
  21. ^ Ungureanu (2003)

Bibliografie

modificare

Sursa principală

modificare
  • Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 973-42-0304-5

Surse cu grad mai mic de generalitate

modificare
  • Enăchiuc, Viorica (2002). Rohonczi Codex. Descifrare, transcriere și traducere, Editura Alcor, București. ISBN 973-8160-07-3
  • Varagnac, André (1948). Civilisation traditionnelle et genres de vie, A. Michel, Paris
  • Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României (2000), vol. III (M-Q). Editura Enciclopedică, București. ISBN 973-45-0044-9

Articole

modificare
  • Ciobanu, Gheorghe (1990). Melodia din Rohonczi Codex, în revista „Muzica”, nr. 2/1990, pag. 59-72, Editura Muzicală, București

Pagini web

modificare

Bibliografie suplimentară

modificare
  • Cântece poporane din Maramureș: descântece, vrăji, farmece și desfaceri, Ion Bârlea, Editura Casei Școalelor, București, 1924

Vezi și

modificare