Gheorghe Cioară

Date personale
Gheorghe Cioară
Gheorghe Cioară (fotografie din 1974)
Născut	23 februarie 1924 București
Decedat	31 mai^{[necesită citare]} 1993 București
Cetățenie	România^[1]
Ocupație	politician
Ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice
În funcție 1954 – 1957
Prim-ministru	Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica
Precedat de	Gheorghe Gaston Marin
Succedat de	Minister desființat, devenind Departament în Ministerul minelor
Ministru comerțului exterior
În funcție 1965 – 1969
Prim-ministru	Ion Gheorghe Maurer
Precedat de	Mihail Petri
Succedat de	Cornel Burtică
Ministrul energiei electrice
În funcție 1979 – 1981
Prim-ministru	Manea Mănescu, Ilie Verdeț
Precedat de	Trandafir Cocârlă
Succedat de	Trandafir Cocârlă
Primar general al Bucureștiului
În funcție 1971 – 1975
Precedat de	Dumitru Popa
Succedat de	Ion Dincă

Partid politic	Partidul Comunist Român
Modifică date / text

Gheorghe Cioară (n. 23 februarie 1924, București – d. 31 mai^{[necesită citare]} 1993, București) a fost un demnitar comunist român, ministru în diferite guverne în perioada 1953-1985. Gheorghe Cioară a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1973 - 1985.

Biografie

Gheorghe Cioară provine dintr-o familie muncitorească, de români, iar nu de rromi, (cum sunt unele informații false). Tatăl său a fost blănar (făcea căciuli) la fabrica cehoslovacă din București. Și-a făcut studiile liceale la Liceul militar din Cernăuți, apoi la liceul militar de la Craiova. Studiile superioare le-a făcut, începând din 1943, la Politehnica din București (primii trei ani), iar ultimii doi ani de studiu, la Institutul Politehnic din Leningrad (URSS), la facultatea de construcții hidrotehnice. A ieșit inginer cu diplomă în 1947. În noiembrie 1945 a devenit membru al PCR. A fost membru al Comitetului Executiv al CC al PMR, reprezentantul României la CAER, ministru al energiei electrice, președinte al Comitetului de Stat pentru Știință și Tehnologie (1970-1972), al comerțului exterior, prim-secretar al Comitetului municipal PCR-București și primar general al or. București în perioada 1972 - 1975. Apoi a fost vice-prim ministru cu problemele de investiții-construcții. La începutul anilor '80 a fost ambasador la Sofia (Bulgaria). În toată această perioadă a primit mai multe ordine și medalii. A ieșit la pensie în 1986 și a decedat la 31 mai 1993.

El a fost și subiectul unor întâmplări cu haz, rămase în "folclorul" românesc. În 1978 au avut loc mai multe anchete interne și concedieri atunci când a apărut știrea că: Tovarășul Gheorghe Cioară s-a întors în țară pe calea aerului.^[2] Realitatea este că nu mai știe nimeni dacă venise de la Moscova, Paris sau Berlin, și dacă știrea a fost în presa scrisă sau la televiziune.

La al XI-lea congres al Partidului Comunist Român, Gheorghe Cioară a propus alegerea pe viață a lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului.^[3]

Funcții guvernamentale

Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (28 ianuarie 1953 - 4 octombrie 1955)

Ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice (18 mai 1954 - 4 octombrie 1955)

Guvernul Chivu Stoica (4 octombrie 1955 - 19 martie 1957)

Ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice (4 octombrie 1955 - 19 februarie 1957)

Guvernul Ion Gh. Maurer (21 august 1965 - 8 decembrie 1967)

Ministrul comerțului exterior (21 august 1965 - 8 decembrie 1967)

Guvernul Ion Gh. Maurer (9 decembrie 1967 - 12 martie 1969)

Ministrul comerțului exterior (9 decembrie 1967 - 12 martie 1969)

Guvernul Ion Gh. Maurer (13 martie 1969 - 27 februarie 1974)

Ministrul comerțului exterior (13 martie - 30 aprilie 1969)
Prim-vicepreședintele Comitetului de Stat al Planificării (cu rang de ministru secretar de stat) (30 aprilie 1969 - 15 mai 1972)
Președintele Consiliului Național al Cercetării Științifice (cu rang de ministru) (17 septembrie 1970 - 27 februarie 1974)

Guvernul Manea Mănescu (27 februarie 1974 - 18 martie 1975)

Președintele Consiliului Național al Cercetării Științifice (cu rang de ministru) (27 februarie 1974 - 18 martie 1975)

Guvernul Manea Mănescu (18 martie 1975 - 30 martie 1979)

Viceprim-ministru al Guvernului (16 iunie 1976 - 30 ianuarie 1979)
Ministrul construcțiilor industriale ad-interim (21 noiembrie 1977 - 7 martie 1978)
Ministrul construcțiilor industriale (7 martie 1978 - 30 ianuarie 1979)
Ministrul energiei electrice (30 ianuarie - 30 martie 1979)

Guvernul Ilie Verdeț (30 martie 1979 - 29 martie 1980)

Ministrul energiei electrice (30 martie 1979 - 29 martie 1980)

Guvernul Ilie Verdeț (29 martie 1980 - 20 mai 1982)

Ministrul energiei electrice (29 martie 1980 - 26 martie 1981)
Ministru secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie (26 martie 1981 - 20 mai 1982)

Guvernul Constantin Dăscălescu (21 mai 1982 - 28 martie 1985)

Ministru secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie (21 mai 1982 - 19 mai 1983)

Funcții locale

Primar general al Bucureștiului (24 aprilie 1972 - 19 iunie 1976)

Decorații

Ordinul Muncii clasa I (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”^[4]

Note

^ https://www.munzinger.de/search/go/document.jsp?id=00000013264 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ Radu Paraschivescu, Două mături stau de vorbă: Scene românești., Humanitas, 2018. Accesat la 11 noiembrie 2019
^ Adrian Cioroianu, „Cine a profitat de cultul lui Ceaușescu?” Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine., Historia. Accesat la 30 septembrie 2012
^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 509 din 18 august 1964 pentru conferirea unor ordine ale Republicii Populare Romîne, publicat în Buletinul Oficial nr. 12 din 27 august 1964.

Vezi și

Lista primarilor Bucureștiului

Predecesor:
Dumitru Popa

Primar al Bucureștiului
24 aprilie 1972 - 19 iunie 1976

Succesor:
Ion Dincă

[8d27cf2a013c8e749d67e4428ef64c76-1] ttps://www.munzinger.de/search/go/document.jsp?id=00000013264 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[2] Radu Paraschivescu, Două mături stau de vorbă: Scene românești., Humanitas, 2018. Accesat la 11 noiembrie 2019

[3] Adrian Cioroianu, „Cine a profitat de cultul lui Ceaușescu?” Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine., Historia. Accesat la 30 septembrie 2012

[Decretul509-4] Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 509 din 18 august 1964 pentru conferirea unor ordine ale Republicii Populare Romîne, publicat în Buletinul Oficial nr. 12 din 27 august 1964.

[1]

[2]

[3]

[4]