Goian, Stînga Nistrului

sat din Stînga Nistrului, Republica Moldova
Goian
Гояны (rusă)
Гояни (ucraineană)
—  Comună  —
Goian se află în Transnistria
Goian
Goian
Goian (Transnistria)
Satul pe harta Transnistriei
Goian se află în Dubăsari
Goian
Goian
Goian (Dubăsari)
Satul pe harta raionului Dubăsari
Coordonate: 47°22′40″N 29°9′47″E ({{PAGENAME}}) / 47.37778°N 29.16306°E

ȚarăRepublica Moldova Republica Moldova
Unitate administraivăRaionul Dubăsari
Teritoriu autonomTransnistria Transnistria
Numit dupăGoian

Localități componenteIagorlîc

Guvernare
 - PrimarBronici Fiodor Ivanovici

Suprafață
 - Total3,4 km²

Populație (2004)
 - Total616 locuitori

Cod poștalMD-4518[1]

Prezență online

Goian este satul de reședință al comunei cu același nume din Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului (Transnistria), Republica Moldova.Este un punct important in geografia Moldovei deoarece localitatea se află pe cea mai mare și unica locuită insulă din limitele țării - Insula Goian. Lângă Goian este amplasată rezervația științifică Iagorlîc[2]

"Satul nostru, Goian era vestit în toată Basarabia și avea de ce. Sa nu credeți că goienenii, cultivînd spicoase, și-au căpatat faima la vre-o expoziție agricolă, primind medalie de aur. Nici cu cai de soi, care au luat premii la întreceri. Nici cu ciinii care erau la toată casa. Nu. Goianul era vestit prin cucoșii săi care cîntau din răsputeri și cu măiestrie. Satul era așezat la întretăierea a trei gubernii: Basarabia, Hersonul și Podolia. Cel dintîi se trezea cucoșul babei Ileana și parcă din adins cînta din toate răsputerile, și atunci îi răspundeau cucoșii din trei gubernii odata. Satul era așezat la poalele dealului Platon, acoperit cu vii și livezi, care de departe se asemăna cu o cușma țuguiată și flocoasă. Nu întîmplător îi ziceau dealului ăsta Platon. Bătrînii povesteau la cei tineri, crescînd povesteau copiilor săi o istorie de pe vremea războiului ruso-turc din anul 1811. În vremea războiului soldații ruși, conduși de atamanul de prin parțile Donului cu numele Platon, au ajuns prin lupte pîna la rîușorul Mocrîi-Iagorlîk, care curgea pe sub coastele Goianului și au asediat satul ocupat atunci de turci. De atunci goienenii îi zic dealului, dealul Platon"[3].

Goian este un satuc de forma unei insule mici. Este înconjurat de ape din jur împrejur. Pe o parte a satului curge renumitul rîu Nistru, pe o parte mai mică este Iagorlîcul și o parte micuța a satului este scăldată de un lac micuț care se scurge în Iagorlîc.

"Din două părți de dealuri îndosit,

Spalat de Nistru, de un pîrău și-o baltă

Fără-a întreba, puteai oricînd găsi

Pe Onofrei, pe Nuța sau pe altul..." "F. Ponomari"

Prima amintire unde se întîlnesc date despre satul Goian, Raionul Dubăsari se datează cu prima jumătate a secolui XVIII (1740) într-un document otoman («[Frațiman, 1920, 29].»)[necesită citare] În 1772 avea 6 gospodării cu 6 bărbați „capi de familie”, în 1792 – 262 loc., în 1799 – 320 loc., în 1850– 460 loc.[Cabuzan, 1974, 72], în 1890 în sat erau 273 de suflete-bărbați creștine. În această perioadă conform Reformei lui Stolîpin au început să împartă populației pămînt, fiecărui suflet de bărbat i se revinea 10 desetine de pămînt. În 1906 – 299 de gospodării cu 712 bărbați și 616 femei [SNPTU, 1907, 33]. În 1989 satul avea 827 locuitori.

În 1790 a fost construită biserica «Sfîntul Nicolae» în locul unei biserici mici de lemn; În 1791, pe 29 decembrie conform «Iaskii Mirnîi Dogovor» regiunea de la Goian și pînă la Marea Neagră trece în componența Rusiei, făcînd parte din gubernia Herson.

Toponimul e menționat în documente Goleanî, Golenî, Goianî, Ciolnî [Șișmariov, 1975, 22] sau Goiana [Burada, 1893, 11; Diaconescu, 1942, 182].

Personalități modificare

Note modificare

  1. ^ http://date.gov.md/ro/system/files/resources/2015-11/coduri%20postale%20RM.xlsx  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ „Legea nr. 1538 din 25.02.1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat”. Parlamentul Republicii Moldova. Monitorul Oficial. Accesat în . 
  3. ^ Ion Canna, "Dimineața pe Nistru", editura Arlus, 1953, pagina 14