Hauran

Houran (în arabă حَوْرَان) de asemenea, scris Hawran sau Hauran) este o regiune care se întinde pe părți din sudul Siriei și nordul Iordaniei. Este legată la nord de oaza Ghouta, spre est de câmpul al-Safa, la sud de stepa deșertului Iordaniei și la vest de Înălțimile Golan. În mod tradițional, Houran este format din trei subregiuni: câmpiile Nuqrah și Jaydur, masivul Jabal al-Druze^⁠(d) și câmpul vulcanic Lajat^⁠(d). Populația Hauranului este în mare parte arabă, dar eterogenă din punct de vedere religios; majoritatea locuitorilor câmpiilor aparțin musulmanilor sunniți aparținând marilor clanuri agrare, în timp ce druzii formează majoritatea omonimul muntelui Jabal al-Druze și o semnificativă ortodoxie greacă și o minoritate greco-catolică, locuind la poalele vestice ale lui Jabal al-Druze. Cele mai mari orașe din regiune sunt Daraa, al-Ramtha și al-Suwayda.

Harta zonei Hauran (versiunea prin satelit)

În mileniul I î.Hr au dominat în zonă regatul arameic al Damascului și regatul Israelului, apoi, regiunea a căzut sub stăpânirea Asiriei, a Babilonului și a Persiei Ahemenide. Ulterior, după cucerirea lui Alexandru Macedon, a intrat în posesia Egiptului Ptolemeic, a Siriei Seleucide, și a fost o zonă disputată între Regatul iudeu al Dinastiei Hasmoneilor, Regatul Nabateean și Iturea. De la mijlocul secolului I î.Hr., regiunea a fost guvernată de Imperiul Roman prin statele vasale, Tetrarhia Irodiană^{⁠(en)[traduceți]} și Nabateeni până când a fost anexat oficial de către imperiu în secolul al II-lea d.Hr. Hauranul a prosperat sub dominația romană (106 - 395 d.Hr.), iar satele sale au funcționat ca unități în mare parte autonome, dintre care unele s-au dezvoltat în orașe imperiale. Regiunea a continuat să prospere în epoca bizantină (395-634), în timpul căreia diferite triburi arabe au condus Hauranul în numele Bizanțului, inclusiv Salihizii^⁠(d) (secolul al V-lea) și Gassanizii (secolul al VI-lea) până la cucerirea musulmană a Levantului^⁠(d) la mijlocul anilor '630. Pentru o mare parte a erei islamice sub dominația otomană (1517-1917), Hauranul a fost împărțit în districtele al-Bathaniyya și Ḥawrān, care corespundeau clasicelor Batanea^⁠(d) și Auranita. Geografii musulmani medievali au descris aceste districte ca fiind prospere, bine udate și bine populate.

Sub romani, bobul de Batanea și vinul Auranitei au fost importante pentru comerțul imperial, iar de-a lungul istoriei sale, Hauranul a fost principala sursă a cerealelor Levantului. Regiunea a cunoscut un declin în secolul al XVII-lea până când cererea crescută de cereale siriene și îmbunătățirea securității au dus la renașterea și repopularea agriculturii Hauranului la mijlocul secolului al XIX-lea. Regiunea a beneficiat, de asemenea, din punct de vedere istoric, ca zonă de tranzit cheie pe ruta tradițională de Hajj de caravană către Mecca și mai târziu pe calea ferată Hejaz. Hauranul a rămas coșul de pâine^⁠(d) al Siriei până când a fost înlocuit în mare măsură de nordul Siriei la mijlocul secolului al XX-lea, ceea ce a coincis cu separarea sa de zonele interdependente din cauza frontierelor internaționale și a conflictului arabo-israelian. Cu toate acestea, a persistat ca o importantă zonă de tranzit agricol și comercial în anii 2000. În timpul Războiului Civil Sirian, care a fost declanșat în Hauran în 2011, a devenit o zonă majoră de conflict între rebeli și forțele guvernamentale în campania din Guvernoratul Daraa^⁠(d) până când guvernul a reafirmat controlul în 2018.

Disponibilitatea largă a bazaltului în Hauran a condus la dezvoltarea unei arhitecturi vernaculare distincte, caracterizată prin utilizarea exclusivă a bazaltului ca material de construcție și fuziunea Stilurilor romane a arhitecturii elenistice și a stilului nabatean, Durabilitatea bazaltului este creditată pentru posesia Hauranului a uneia dintre cele mai mari concentrații de monumente bine conservate din epoca clasică din lume. Orașe haurane precum Bosra^⁠(d), Qanawat^⁠(d), Shahba^⁠(d), Salkhad^⁠(d), Umm el-Jimal și numeroase altele conținând temple și teatre romane, biserici și mănăstiri din epoca bizantină și forturi, moschei și băi construite de dinastii musulmane succesive.

Geografie

Definiție geografică

Limitele aproximative ale zonei Hauran

Deși definiția sa geografică poate varia, Hauran constă, în general, din următoarele subregiuni: câmpia Hauran, care formează inima regiunii; munții Jabal Hauran (cunoscut și ca „Jabal al-Druze” sau „Jabal al-Arab”) la est de câmpie; și câmpul vulcanic Lajat la nord de Jabal Hauran. Regiunea este legată la nord de Ghouta și Marj câmpii în jurul Damascului și la sud de stepa deșertică a Iordaniei. Limita sa vestică este marcată de afluentul Ruqqad, care îl separă de Înălțimile Golan („al-Jawlān”, în arabă). Este legat spre est de stepele deșertice al-Hamad și al-Safa. Geograful John Lewis Burckhardt, scriind în 1812, a definit-o după cum urmează:

La sud de Jabal Kiswah și Jabal Khiyara începe țara Hauran. Se învecinează la est cu districtul stâncos Lajat și cu Jabal Hauran, ambele din care sunt uneori cuprinse în Hauran... La sud-est, unde Bosra și Ramtha sunt cele mai îndepărtate sate locuite, Hauranul se învecinează cu deșertul. Limitele sale vestice sunt lanțul de sate de pe drumul Hajj, de la Ghabaghib până la sud de Ramtha ... Hauran cuprinde, prin urmare, o parte din Trachonitis și Iturea, din întreaga Auranită și din districtele nordice Batanea.

Conul vulcanic Tell al-Hara din regiunea Jaydur a câmpiei Hauran, așa cum se vede de la Înălțimile Golan la vest

Terenul câmpiei Hauran este arabil, format din sol derivat din bazalt, în timp ce Lajat („foto”) are pământ pietros și vegetație rară

Câmpia Hauranului se întinde între câmpia Marj din Damasc spre sud până în Iordania de astăzi, unde se învecinează cu Jabal Ajlun la sud-vest și stepa deșertului la sud și sud-est. La vest este platoul Golan, iar la est sunt zonele înălțate ale lui Jabal Hauran. Câmpia a fost istoric împărțită în nordul Jaydur și sudul Nuqrah. Prima este identificată cu vechea Iturea, în timp ce cea de-a doua este identificată cu vechea Batanea (Bashan - în ebraică, "al-Bathaniyya" în arabă). Mult mai mare Nuqrah se extinde spre nord la abordările al-Sanamayn, fiind legat la est de Lajat și Jabal Hauran. Formează inima câmpiei Hauran. Al-Nuqra este o denumire relativ recentă, care înseamnă "cavitatea" în arabă. Jaydur se extinde la nord-vest de la al-Sanamayn până la câmpul minor de lavă situat la poalele Muntelui Hermon ("Jabal al-Shaykh" în arabă).

Istorie

Civilizațiile semite antice. Persia ahemenidă

Așezări în regiunea Hauran, identificată în ebraică și sub numele de Bashan sunt menționate în Scrisori de la Tell al Amarna în Egiptul antic, ca și cartea biblică a Deuteronomului (din Pentateuh). În secolele al IX-lea-al VIII-lea î.Hr. a fost controlată, uneori, de regatul arameu al Damascului, alteori de Regatul Israelului. În secolul al VIII -lea î.Hr. a fost cucerită și jefuită de Imperiul Asirian, care a stăpânit-o între 732-610 î.Hr., apoi de cel Babilonian. Ulterior Bashanul a cunoscut o perioadă de securitate și prosperitate sub dominația Persiei Ahemenide; așezările au fost marcate în aceasta epocă de cultura arameeană siriană.

Epoca elenistică

Începând din mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. Hauranul, ca parte a Coele-Syriei, a intrat în posesia imperiului lui Alexandru cel Mare, apoi a Egiptului ptolemeic sau lagid servind drept zonă tampon la granița cu Siria Seleucidă Populația ei, destul de rărită, consista din grupuri semi-nomade și nomade precum Iturieni și arabii nabateeni, iar regiunea a rămas în mare parte subdezvoltată. În urma victoriei de la Panium, în apropierea Muntelui Hermon, în anul 200 î.Hr. Seleucizii au cucerit-o. . În vremea declinului Imperiului Seleucid, Regatul Nabateean cu capitala la Petra, și-a întins dominația până în sudul Hauranului. Arabii nabateeni au pus stăpânire, între altele, pe orașele Bosra și Salkhad. La sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. stăpânirea Seleucizilor a devenit în mare parte nominală și regiunea a devenit o arie contestată între Regatul Nabateean, Regatul iudeu al Dinastiei Hasmoneilor, cu capitala la Ierusalim, și principatul Itureea, constituit în nordul Podișului Golan și în sudul Munților Liban

Bibliografie

• Aalund, Flemming (1992). Vernacular Tradition and the Islamic Architecture of Bosra (PDF) (PhD). Copenhagen: The Royal Academy of Fine Arts School of Architecture. 
• Amabe, Fukuzo (2016). Urban Autonomy in Medieval Islam: Damascus, Aleppo, Cordoba, Toledo, Valencia and Tunis. Leiden: Brill. ISBN 9789004315983. 
• Ball, W. (2016). Rome in the East: The Transformation of an Empire (ed. 2nd). Abingdon: Routledge. ISBN 978-0-415-72078-6. 
• Batatu, H. (1999). Syria's Peasantry, the Descendants of Its Lesser Rural Notables, and Their Politics. Princeton University Press. ISBN 0691002541. 
• Betts, Robert Brenton (1988). The Druze. New Haven: Yale University Press. ISBN 0-300-04100-4. 
• Bosworth, C.E. (1991). „Marwān I b. al-Ḥakam”. În Bosworth, C.E.; van Donzel, E.; Pellat, Ch. The Encyclopaedia of Islam, New Edition. VI: Mahk-Mid. Leiden: E.J. Brill. pp. 621–623. ISBN 90-04-08112-7.  Format:Closed access
• Brown, Robin M. (2009). „The Druze Experience at Umm al-Jimal: Remarks on the History and Archaeology of the Early 20th Century Settlement” (PDF). Studies in the History and Archaeology of Jordan. Amman. X. 
• Butler, H.C. (1903). Architecture and other Arts. New York: Century Co. 
• Firro, Kais (1992). A History of the Druzes. 1. BRILL. ISBN 9004094377. 
• Gaube, H. (1986). „Ladjāʾ”. În Bosworth, C.E.; van Donzel, E.; Pellat, Ch. The Encyclopaedia of Islam, New Edition. V: Khe–Mahi. Leiden: E.J. Brill. p. 593. ISBN 90-04-07819-3.  Format:Closed access
• Hartal, Moshe (2006). Dar, Shimon; Hartal, Moshe; Ayalon, E., ed. Rafid on the Golan: A Profile of a Late Roman and Byzantine Village. British Archaeological Reports International Series 1555. Oxford: Archaeopress. ISBN 1841719846. (înregistrare solicitată)
• Heras, Nicholas A. (iunie 2014). „A Profile of Syria's Strategic Dar'a Province”. CTC Sentinel. Combating Terrorism Center. 7 (6): 20–23. Arhivat din original la 5 decembrie 2021. Accesat în 6 decembrie 2021. 
• Honigman, E. (1991). „Al-Nukra”. În Bosworth, C.E.; van Donzel, E.; Pellat, Ch. The Encyclopaedia of Islam, New Edition. VIII: Ned-Sam. Leiden: E.J. Brill. p. 114. ISBN 90-04-07819-3.  Format:Closed access
• King, G.R.D. (1989). „The Umayyad Qusur and Related Settlements in Jordan”. În Bakhit, Muhammad Adnan; Schick, Robert. The Fourth International Conference on the History of Bilād al-Shām during the Umayyad Period: Proceedings of the Third Symposium, Volume 2. Amman: University of Jordan Press, Bilad al-Sham History Committee. 
• Le Strange, G. (1890). Palestine Under the Moslems: A Description of Syria and the Holy Land from A.D. 650 to 1500. Committee of the Palestine Exploration Fund. 
• Lewis, Norman (2000). „The Syrian Steppe during the Last Century of Ottoman Rule: Hawran and the Palmyrena”. În Mundy, Martha; Musallam, Basim. The Transformation of Nomadic Society in the Arab East. Cambridge: Cambridge University Press. pp. 33–43. ISBN 0521770572. 
• MacAdam, Henry Innes (2002). Geography, Urbanisation and Settlement Patterns in the Roman Near East. Abingdon: Ashgate Publishing. ISBN 978-1-138-74056-3. 
• Ma'oz, Zvi Uri (2008). The Ghassānids and the Fall of the Golan Synagogues. Archaostyle. 
• Meinecke, M. (1996). Patterns of Stylistic Changes in Islamic Architecture: Local Traditions versus Migrating Artists. New York: New York University Press. ISBN 0-8147-5492-9. (înregistrare solicitată)
• Rogan, E. (1994). „Bringing the State Back: The Limits of Ottoman Rule in Transjordan, 1840–1910”. În Rogan, Eugene L.; Tell, Tariq. Village, Steppe and State: The Social Origins of Modern Jordan. London: British Academic Press. ISBN 1-85043-829-3. 
• Rohmer, Jérôme (septembrie 2008). „Late Hellenistic Settlements in Hawrân (Southern Syria). Survival of Proto-historic Urbanism and Village Architecture in a Hellenized Context”. Bollettino di Archeologia on Line. Ministry of Cultural Heritage and Activities. 
• Runciman, S. (1951). A History of the Crusades, Volume II: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100-1187. Cambridge: Cambridge University of Press. ISBN 0521061628. 
• Schilcher, L. Schatkowski (1981). „The Hauran Conflicts of the 1860s: A Chapter in the Rural History of Modern Syria”. International Journal of Middle East Studies. 13 (2): 159–179. doi:10.1017/S0020743800055276. JSTOR 162818.  (înregistrare solicitată)
• Schilcher, L. Schatkowski (1991). „The Great Depression (1873-1896) and the Rise of Syrian Arab Nationalism”. New Perspectives on Turkey. 6: 167–189. doi:10.15184/S089663460000039X. 
• Sourdel, D. (1971). „Ḥawrān”. În Lewis, B.; Ménage, V.L.; Pellat, Ch.; Schacht, J. The Encyclopaedia of Islam, New Edition. III: H–Iram. Leiden: E.J. Brill. pp. 292–293. ISBN 90-04-08118-6.  Format:Closed access
• Ward-Perkins, J.B. (1994). Roman Imperial Architecture. New Haven: Yale University Press. ISBN 0300052928. 
• Wege, Carl Anthony (septembrie 2015). „Urban And Rural Militia Organizations In Syria's Less Governed Spaces”. Journal of Terrorism Research. 6 (3): 35. doi:10.15664/jtr.1123 . Arhivat din original la 6 noiembrie 2018. Accesat în 5 noiembrie 2018. 
• Zerbini, Andrea (2013). Society and Economy in Marginal Zones: A Study of the Levantine Agricultural Economy (1st-8th c. AD) (PDF) (Teză). Department of Classics and Philosophy Royal Holloway, University of London. 

Legături externe

Materiale media legate de Houran la Wikimedia Commons