Hidrazină

compus chimic
Hidrazină
Hydrazine-2D-A1.png
Hydrazine-3D-balls.png
Identificare
Număr CAS302-01-2
ChEMBLCHEMBL1237174
PubChem CID9321
Formulă chimicăH₄N₂[1]  Modificați la Wikidata
Masă molară32,037 u.a.m.[1]  Modificați la Wikidata
Proprietăți
Densitate1,01 g/cm³[2]  Modificați la Wikidata la 20 °C
Punct de topire36 Fahrenheit[2]  Modificați la Wikidata
Punct de fierbere236 Fahrenheit[2]  Modificați la Wikidata la 760 Torr
Presiune de vapori10 millimeter of mercury[2]  Modificați la Wikidata
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Hidrazina este un compus anorganic cu formula chimică N2H4. Este denumită și diazan, fiind o hidrură de azot cu doi atomi de azot, al doilea membru al seriei azanilor după amoniac și înaintea triazanului. Este un lichid inflamabil incolor cu un ușor miros asemănător cu cel al amoniacului. Este foarte toxică și foarte instabilă în stare pură trebuind vehiculare sub formă de soluție de hidrat.

Se produc anual circa 260 mii tone[3] fiind folosită ca agent în prepararea de spume polimere, dar având și alte aplicații ca precursor al catalizatorilor de polimerizare sau uz farmaceutic. Este produsă prin oxidarea amoniacului cu peroxid de hidrogen.

De asemenea este folosită în diverși combustibili pentru rachete[4], și pentru a prepara gazul folosit în airbaguri.

Hidrazina este folosită în centrale electrice, atât convenționale cât și nucleare, pentru a controla concentrația de oxigen dizolvat în abur, pentru a reduce coroziunea.

AutoprotonareModificare

Poate forma ioni hidraziniu prin autoprotonare[5].

NoteModificare

  1. ^ a b c „Hidrazină”, HYDRAZINE (în engleză), PubChem, accesat în  
  2. ^ a b c d http://www.cdc.gov/niosh/npg/npgd0329.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ Jean-Pierre Schirmann, Paul Bourdauducq "Hydrazine" in Ullmann's Encyclopedia of Industrial Chemistry, Wiley-VCH, Weinheim, 2002. doi:10.1002/14356007.a13_177
  4. ^ Pauling, op. cit., p. 225
  5. ^ Pauling, op. cit., p. 234

BibliografieModificare

  • Constantin D. Albu, Maria Brezeanu, Mică enciclopedie de chimie, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 267
  • Linus Pauling, Chimie generală, Editura Științifică, București, 1972, p. 224, 234, 276

Vezi șiModificare

Legături externeModificare