Icoană pe sticlă

Icoana pe sticlă, mai precis icoana pictată pe dosul sticlei, este o categorie a artei populare, un gen al artei populare practicat aproape exclusiv în Transilvania și care trebuie pus în legătură cu unele influențe venite din Europa centrală, pe filiera Bavaria – Austria – Boemia, în cursul sec. XVII și XVIII, precum și cu meșteșugul ceramicii, dar și al sticlei, adus de habani, o sectă religioasă originară din Boemia, venită și stabilită în Transilvania, în părțile Albei mai ales, cam în aceeași epocă”.^[1]

Meșteșugul a pătruns în Transilvania prin Mănăstirea Nicula. Arta iconarilor pe sticlă din acest centru se caracteriza printr-un desen naiv, dar foarte sugestiv, și printr-o compoziție simplă și clară, fără proporții anatomice și de perspectivă, dar echilibrată cromatic. Icoanele se zugrăveau după modele (izvoade), care erau decalcuri pe hârtie făcute cu creionul sau cu o culoare, după icoane mai vechi. Izvodul era scos periodic pentru a se executa câteva lucrări și după aceea era iar pus la păstrare.^[2] Izvodul se așeza sub bucata de sticlă aleasă pentru a fi pictată. După el se executa reproducerea în serie a scheletului grafic, numit „urzeală“. Cel mai priceput meșteșugar al acestei comunități de muncă, formată fie din membrii aceleiași familii, fie prin întovărășirea între vecini, trasa cu negru pe sticlă urmele izvodului, delimitând spațiile în care ceilalți lucrători încep să aștearnă colorile, după indicații precise, care devin cu timpul adevărate canoane, cunoscute fiecăruia. Când lucrul lor s-a isprăvit, șeful de atelier, probabil același care desenase și conturele cu negru, executa cu grijă ultimele retușuri.^[3]

Un detaliu interesant este faptul că icoanele pe sticlă au un chenar, pentru a se ști până unde se întinde icoana (pentru a nu se crede că a fost acoperită de ramă).^[2]

În pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, de obicei cu pigmenți și ulei de in. Înainte de începerea picturii, sticla era curățată cu atenție de orice pete de grăsime. Această tehnică asigura o rezistență considerabilă și împiedica exfolierea stratului pictural. Sticla folosită la pictură avea o suprafață dură, unduitoare și plină de balonașe de aer, căci trebuie avut în minte că materialul pictorilor era reprezentat de sticla nefolosită, din cauza faptului că era defectuoasă. Defectele sticlei măreau valoarea picturii, deși fără intenție. Acestea reflectau lumina într-un mod neregulat, ceea ce producea efecte speciale.^[4]

Cea mai mare expoziție de icoane pe sticlă din Transilvania se află la Muzeul de icoane pe sticlă Pr. Zosim Oancea.

Note modificare

^ Stoica G., Petrescu P., Dicționar de artă populară, Editura Enciclopedică, București 1997, p.46.
^ ^a ^b Arta bisericească, de la pictura „fixă” la pictura „mobilă”^{[nefuncțională]} (arhivă Arhivat în 23 februarie 2019, la Wayback Machine.)
^ „I. C. Ioanidu și G. G. Rădulescu, Icoane pe sticlă, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice-1942-anul-XXXV, p. 156” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 22 februarie 2019. Accesat în 22 februarie 2019.
^ Glass paintings. 18th-19th cent. (In the Tytus Chałubiński Tatra Museum Collection), cap. “The origin of glass paintings and their formal and content analysis”, Zakopane, 1997, p. 37-39.

Legături externe modificare

Icoana pe sticla, 11 februarie 2010, CrestinOrtodox.ro

[1] Stoica G., Petrescu P., Dicționar de artă populară, Editura Enciclopedică, București 1997, p.46.

[sfin-2] Arta bisericească, de la pictura „fixă” la pictura „mobilă”^{[nefuncțională]} (arhivă Arhivat în 23 februarie 2019, la Wayback Machine.)

[3] „I. C. Ioanidu și G. G. Rădulescu, Icoane pe sticlă, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice-1942-anul-XXXV, p. 156” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 22 februarie 2019. Accesat în 22 februarie 2019.

[4] Glass paintings. 18th-19th cent. (In the Tytus Chałubiński Tatra Museum Collection), cap. “The origin of glass paintings and their formal and content analysis”, Zakopane, 1997, p. 37-39.

[1]

[2]

[3]

[4]