Deschide meniul principal
Ioan Gură de Aur
Johnchrysostom.jpg
Ioan Gură de Aur
Date personale
Născut349 e.n. Modificați la Wikidata
Antiohia, Turcia Modificați la Wikidata
Decedat (58 de ani) Modificați la Wikidata
Comana Pontica[*], Turcia[1][2] Modificați la Wikidata
CetățenieByzantine imperial flag, 14th century, square.svg Imperiul Roman de Răsărit Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațieteolog[*]
preot
scriitor Modificați la Wikidata
Funcția episcopală

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (în greacă Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.[3][4][5]

ViațaModificare

 
Sf. Ioan Gură de Aur, Constantinopol, începutul secolului al XI-lea; Steatit, reliefurile acoperite cu aur (înălțime: 9,2 cm, lățime: 6,2 cm). Păstrat la Muzeul Luvru din Paris, Departamentul Artelor Decorative, aripa Richelieu, etajul I, camera 1.

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.

Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.

În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini[6] și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.

Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele[7], de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.
Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se disculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.

Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.

După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.

Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.

ÎnvățăturaModificare

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).

Adversus Judaeos[8]Modificare

Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor.[9][3][10][5][11][12] Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate.[13] Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.[14]

Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei[15] , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice [16][17]. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești[18]. În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți[19][20].

Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios[21], această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui). Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului XIX; un anti-iudaist nu ar mai fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.[22]

Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat[23], și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit[24][25], oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică[26] se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”.[27]

OperaModificare

De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și, de asemenea, este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.

PatronajeModificare

  • Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.
  • Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari etc.).

RelațiiModificare

Vezi șiModificare

NoteModificare

  1. ^ http://www.ccel.org/c/chrysostom/theodore/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ http://livingspace.sacredspace.ie/F0913S/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ a b John Chrysostom, Discourses against Judaizing Christians, traduse de Paul W. Harkins. The Fathers of the Church; v. 68 (Washington: Catholic University of America Press, 1979)
  4. ^ Walter Laqueur, The Changing Face of Antisemitism: From Ancient Times To The Present Day, (Oxford University Press: 2006), p. 48. ISBN 0-19-530429-2. 48
  5. ^ a b Yohanan (Hans) Lewy, "John Chrysostom" in Encyclopaedia Judaica (CD-ROM Edition Version 1.0), Ed. Cecil Roth (Keter Publishing House: 1997). ISBN 965-07-0665-8.
  6. ^ Este vorba de creștinii iudaizanți, adică acei creștini care urmau îndeaproape prescripțiile religiei mozaice.
  7. ^ Josniciile
  8. ^ Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți. Vd. Infra.
  9. ^ Saint John Chrysostom (c.347-407) Eight Homilies Against the Jews. James Parkes: The Conflict of the Church and the Synagogue: A Study in the Origins of Antisemitism, (New York: JPS, 1934).
  10. ^ Walter Laqueur, The Changing Face of Antisemitism: From Ancient Times To The Present Day, (Oxford University Press: 2006), p. 48. ISBN 0-19-530429-2. 48
  11. ^ Brustein, William I. (2003). Roots of Hate: Anti-Semitism in Europe before the Holocaust. Cambridge University Press. ISBN 0-521-77308-3, p. 52.
  12. ^ Kaufmann Kohler, Louis Ginzberg, CHRYSOSTOMUS, JOANNES, JewishEncyclopedia.com.
  13. ^ Wilken, Robert Louis. 1983. John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century. Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-04757-0 pages 124-126.Cited in CCL 2.0 at "John Chrysostom." New World Encyclopedia. 29 Aug 2008, 13:33 UTC. 25 Oct 2011, 03:48 <http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Chrysostom?oldid=794415>.
  14. ^ Fonrobert, Charlotte. 2010. "Jewish Christians, Judaizers, and Anti-Judiasm." In Late Ancient Christianity, pp. 234-254. Minneapolis: Fortress Press.<http://books.google.com/books?id=uPC-fTBF1K8C>.
  15. ^ JAMES E. SEAVER, University of Kansas, The American Historical Review, Vol. 89, No. 4 (Oct., 1984), pp. 1059-1060).
  16. ^ en : Wilken, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, p.xv
  17. ^ « Ioan Chrysostom » în Encyclopedia Judaica
  18. ^ en : Wilken, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, p.xv.
  19. ^ en : Ioan Chrysostom: Discourses Against Judaizing Christians ; vol. 68, In Fathers of the Church; traducere engleză de Paul W. Harkins; Washington, D.C; Catholic University of America Press; 1979
  20. ^ en : Site-ul Sf. Ioan Gură de Aur
  21. ^ en : Wilken, p. 124-126.
  22. ^ https://www.youtube.com/watch?v=IOPd80FN2ew
  23. ^ Arthur J. Droge, University of Chicago, Review in The Journal of Religion, Vol. 67, No. 4 (Oct., 1987), pp. 541-542.
  24. ^ John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, Robert L. Wilken, p.161-162 (Epilogue))
  25. ^ Thomas M. Finn The College of William and Mary, The Catholic Historical Review, Vol. 71, No. 4 (Oct., 1985), pp. 588-589.
  26. ^ “Barbarian Philosophy - The Religious Revolution Of Early Christianity”, Guy G. Stroumsa, Mohr Siebeck 199, Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament, pp.142-143.
  27. ^ “Religion And The Authority Of The Past”, Editat de Tobin Siebers, University Of Michigan Press 1993, pp.94-95.

BibliografieModificare

  • Allen, Pauline and Mayer, Wendy (2000). John Chrysostom. Routledge. ISBN 0-415-18252-2
  • Attwater, Donald (1960). St. John Chrysostom: Pastor and Preacher. London: Catholic Book Club.
  • Blamires, Harry (1996). The New Bloomsday Book: A Guide Through Ulysses. London: Routledge. ISBN 0-15-3858-.
  • Ioan M. Bota, Patrologia, Ediția a II-a, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2002, pp. 192-200 (ediția I, Cluj-Napoca, 1995).
  • Brändle, R., V. Jegher-Bucher, and Johannes Chrysostomus (1995). Acht Reden gegen Juden (Bibliothek der griechischen Literatur 41), Stuttgart: Hiersemann.
  • Brustein, William I. (2003). Roots of Hate: Anti-Semitism in Europe before the Holocaust. Cambridge University Press. ISBN 0-521-77308-3
  • Brändle,Rudolf : Johannes Chrysostomus. Bischof, Reformer, Märtyrer, Stuttgart 1999, ISBN 3-17-013780-8.
  • Carter, Robert (1962). "The Chronology of St. John Chrysostom's Early Life." Traditio 18:357–64.
  • Ioan G. Coman, Patrologie, București, 2001.
  • Dattrino, L., Patrologie: pracovní text, Praha, Katolická teologická fakulta UK 1994.
  • Dostálová, R., Byzantská vzdělanost, Praha, Vyšehrad 1990.
  • Dumortier, Jean (1951). "La valeur historique du dialogue de Palladius et la chronologie de saint Jean Chrysostome." Mélanges de science religieuse, 8, 51–56.
  • «Εκκλησιαστική Ιστορία» - Βλασίου Φειδά Εκδόσεις Διήγηση, Αθήνα, 2002.
  • Hartney, Aideen (2004). John Chrysostom and the Transformation of the City. London: Duckworth. ISBN 0-520-04757-5.
  • Joyce, James (1961). Ulysses. New York: The Modern Library.
  • Kelly, John Norman Davidson (1995). Golden Mouth: The Story of John Chrysostom-Ascetic, Preacher, Bishop. Ithica, New York: Cornell University Press. ISBN 0-8014-3189-1.
  • Laqueur, Walter (2006). The Changing Face of Antisemitism: From Ancient Times To The Present Day. Oxford University Press. ISBN 0-19-530429-2.
  • Liebeschuetz, J.H.W.G. (1990) Barbarians and Bishops: Army, Church and State in the Age of Arcadius and Chrysostom. Oxford: Clarendon Press. ISBN 0-19-814886-0.
  • Lewy, Yohanan [Hans] (1997). "John Chrysostom". Encyclopedia Judaica (CD-ROM Edition Version 1.0). Ed. Cecil Roth. Keter Publishing House. ISBN 965-07-0665-8.
  • Peter Klasvogt: Leben zur Verherrlichung Gottes - Botschaft des Johannes Chrysostomos. Ein Beitrag. zur Geschichte der Pastoral, Bonn 1992, ISBN 3-923946-22-8.
  • Claudia Tiersch: Johannes Chrysostomus in Konstantinopel (398 - 404). Weltsicht und Wirken eines Bischofs in der Hauptstadt des Oströmischen Reiches. Tübingen 2002. (Studien und Texte zu Antike und Christentum 6) ISBN 3-16-147369-8.
  • «Ο Άγιος Ιωάννης ο Χρυσόστομος» (Δίτομος) Στυλιανού Γ. Παππαδόπουλου Εκδόσεις Αποστολική Διακονία, Αθήνα, 1999/2006.
  • «Οι Εννέα Λόγοι Περι Μετανοίας» Φωτίου Ι. Μαλαίνου Εκδόσεις Αποστολική Διακονία, Αθήνα, 1998/2002.
  • Meeks, Wayne A., and Robert L. Wilken (1978). Jews and Christians in Antioch in the First Four Centuries of the Common Era (The Society of Biblical Literature, Number 13). Missoula: Scholars Press. ISBN 0-89130-229-8.
  • Palladius, Bishop of Aspuna. Palladius on the Life And Times of St. John Chrysostom, transl. and edited by Robert T. Meyer. New York: Newman Press, 1985. ISBN 0-8091-0358-3.
  • Parks, James (1969). Prelude to Dialogue. London.
  • Patristická čítanka I, Praha, 1983.
  • Pradels, W. (2002). "Lesbos Cod. Gr. 27 : The Tale of a Discovery", Zeitschrift für Antikes Christentum 6, pp. 81–89.
  • Pradels, W., R. Brändle, and M. Heimgartner (2001). "Das bisher vermisste Textstück in Johannes Chrysostomus, Adversus Judaeos, Oratio 2", Zeitschrift für Antikes Christentum 5, pp. 23–49.
  • Pradels, W., R. Brändle, and M. Heimgartner (2002). "The sequence and dating of the series of John Chrysostom's eight discourses Adversus Judaeos", Zeitschrift für Antikes Christentum 6, 90-116.
  • Schaff, Philip, and Henry Wace (eds.) (1890). Socrates, Sozomenus: Church Histories (A Select Library of Nicene and post-Nicene Fathers of the Christian Church, second series, vol. II). New York: The Christian Literature Company.
  • Šmelhaus, V., Řecká patrologie, Praha, Komenského fakulta 1972.
  • Špirko, J., Patrologia, Praha, Ladislav Kuncíř 1939.
  • Stark, Rodney (1997). The Rise of Christianity. How the Obscure, Marginal Jesus Movement Became the Dominant Religious Force in the Western World in a Few Centuries. Princeton University Press.
  • Stephan Verosta: Johannes Chrysostomus. Staatsphilosoph und Geschichtstheologe, Graz 1960.
  • Stephens, W.R.W. (1883). Saint John Chrysostom, His Life and Times. London: John Murray.
  • Stow, Kenneth (2006). Jewish Dogs, An Imagine and Its Interpreters: Continiuity in the Catholic-Jewish Encounter. Stanford: Stanford University Press. ISBN 0-8047-5281-8.
  • Wilken, Robert Louis (1983). John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century. Berkeley: University of California Press.
  • Willey, John H. (1906). Chrysostom: The Orator. Cincinnati: Jennings and Graham.
  • Woods, Thomas (2005). How the Catholic Church Built Western Civilization. Washington, D.C.: Regenery. ISBN 0-89526-038-7

Bibliografie suplimentarăModificare

  • Ioan Gură de Aur - Omilii la statui, Vol I și II, traduse din limba greacă după textul din Patrologia Graeca, vol. 49, col. 15-222, tipărită în anul 1822 de către J.P. Migne - recenzie

Legături externeModificare

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ioan Gură de Aur