Wikipedia

Iphiclos (fiul lui Phylacos)

Pentru alte persoane cu numele Iphiclos, vedeți Iphiclos.
Iphiclos
Civilizațiagreacă antică
Căsătorit cuDiomedeea  Modificați la Wikidata
UrmașiProtesilaus
Podarces[*][[Podarces (character of the Greek mythology)|​]]  Modificați la Wikidata
TatăPhylacus[*][[Phylacus (mythical son of Deion, eponym of Phylace)|​]]  Modificați la Wikidata
MamăClymene[*][[Clymene (mythical daughter of Minyas)|​]]  Modificați la Wikidata
BunicDeioneus[*][[Deioneus (son of Aeolus)|​]]  Modificați la Wikidata
Minyas[*][[Minyas (mythical king of Orchomenus)|​]]  Modificați la Wikidata
BunicăDiomede[*][[Diomede (Greek mythological figure, daughter of Xuthus)|​]]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Iphiclos, fiul lui Phylacos (greaca veche: Ἴφικλος τοῦ Φυλάκου, latină: Iphiclus Phylaci), redat uneori în limba română și ca Ificlos din Filache[1] sau Ificle din Filaca[2], este un personaj din mitologia greacă.[3] Tatăl său a fost regele întemeietor al cetății Phylace din Thesalia, care îi purta numele (după alte surse,[4] Iphiclos ar fi fost fiul lui Cephalos). Prin bunicul său Deioneus (sau Deion), rege al Focidei și frate al lui Sisif, Iphiclos descindea din Eol, strămoșul legendar al tuturor triburilor eoliene. Mama lui Iphiclos se numea Clymene (sau Periclymene), iar soția lui a fost Diomedeea.

Personajul este atestat încă din cele mai vechi texte ale literaturii grecești și este cunoscut mai ales pentru mitul vindecării miraculoase a impotenței (sau infertilității) sale de către ghicitorul-tămăduitor Melampus.

Surse literare și motive

modificare

În Iliada lui Homer, Iphiclos din Phylace este menționat ca tatăl eroului Protesilaos (primul dintre aheii căzuți la Troia) și al fratelui său Podarces.[5] Bătrânul Nestor îl evocă drept un concurent redutabil la alergări, pe care l-a învins în tinerețe la întrecerile funerare organizate în cinstea lui Amarynceus.[6] Avea reputația că putea alerga atât de iute și de ușor pe un câmp cu grâu, încât nici măcar nu îndoia spicele pe care le atingea.[7] După Pausanias, Iphiclos ar fi câștigat cununa de lauri la alergări în celebrele întreceri panelenice organizate în cinstea lui Pelias (Ἄθλα ἐπί Πελία), la care au participat cei mai bravi eroi din acea epocă mitică.[8]

În Odiseea, personajul este evocat ca fiind faimos pentru cirezile sale de boi, atât de bogate, încât au stârnit invidia lui Neleu, regele din Pylos.[9] Acesta din urmă ar fi promis mâna fiicei sale Pero doar celui care îi va aduce boii din Phylace, o sarcină deosebit de grea. Singurul care s-a încumetat să încerce a fost un ghicitor vestit (μάντις), al cărui nume nu este dezvăluit în epopee. Soarta i-a fost la început potrivnică, deoarece slugile lui Iphiclos l-au prins și l-au aruncat în temniță, dar după ce și-a dovedit talentul de prezicător, regele l-a eliberat și i-a dăruit cirezile râvnite.

Sursele ulterioare oferă mai multe detalii ale acestui mit. Ghicitorul care a reușit să-i aducă lui Neleu vitele lui Iphiclos este identificat cu Melampus, care ar fi întreprins acțiunea în beneficiul fratelui său Bias, pețitorul frumoasei Pero.[10] Conform Bibliotecii lui Apollodor, episodul a avut loc în timpul domniei lui Phylacos, tatăl lui Iphiclos.[11] Melampus, care avea din copilărie darul previziunii, știa de la bun început că va fi prins și întemnițat, dar își va atinge scopul în cele din urmă. După aproape un an petrecut în temniță, el a auzit vorbele viermilor care rodeau în tavanul celulei sale – căci avea și puterea de a înțelege graiul tuturor animalelor – și a aflat astfel că acoperișul se va prăbuși. A cerut să fie mutat în altă încăpere, iar după puțin timp profeția lui s-a adeverit.[11]

Impresionat, regele i-a promis libertatea dacă reușea să scruteze soarta fiului său Iphiclos și să afle de ce nu poate dobândi urmași. Melampus s-a învoit, cerând ca recompensă cirezile pe care încercase să le fure. El a sacrificat doi tauri, le-a împărțit carnea la păsări și apoi a stat să asculte croncănitul lor, în timp ce se ospătau. Din spusele unui vultur, ultimul venit să se înfrupte, a înțeles misterul impotenței lui Iphiclos, precum și leacul ei.[11]

 
 
Phylace
Poziția cetății Phylace, patria lui Iphiclos

Cu ani buni în urmă, Phylacos a așezat lângă micul Iphiclos cuțitul încă însângerat cu care tocmai castrase câțiva berbeci. La vederea lui, copilul s-a speriat și a luat-o la fugă, iar tatăl său a ascuns cuțitul, înfigându-l adânc în trunchiul unui stejar sacru. Cu vremea, scoarța copacului s-a refăcut și a acoperit obiectul vinovat. Dacă putea fi găsit cuțitul, a mai spus vulturul, din rugina lui trebuia pregătită o băutură care l-ar putea vindeca pe Iphiclos de impotența provocată de acea întâmplare din copilărie.[11]

Melampus a regăsit custura ruginită și a preparat licoarea, pe care Iphiclos a băut-o timp de zece zile. În urma tratamentului, el și-a recăpătat virilitatea și a dobândit un fiu, pe Podarces. Ghicitorul și-a primit recompensa și a condus cirezile de boi la Pylos, unde a obținut mâna frumoasei prințese pentru fratele său.[11]

Iphiclos, fiul lui Phylacos, mai este menționat uneori ca făcând parte dintre argonauți, participanții la expediția condusă de Iason pentru aducerea din Colhida a lânii de aur.[12][13][14] Totuși, nici Homer, nici Hesiod și nici Ferecide, care au scris anterior despre această expediție, nu îl menționează printre participanți. Este vorba, cel mai probabil, de o confuzie cu un alt erou omonim (eventual cu Iphiclos, fiul lui Thestios, conducătorul Pleuronei din Etolia).

O tragedie pierdută a lui Sofocle, intitulată Iphicles, s-ar putea să fi fost dedicată acestui erou, dar atât forma exactă a titlului cât și identitatea personajului ei central sunt controversate.[15]

Interpretări

modificare

Mitul vindecării miraculoase a lui Iphiclos de către Melampus a cunoscut numeroase interpretări, încă din antichitate.[16] Comparând diferitele lui variante și sprijinindu-se pe indicațiile fragmentare ale unor comentatori mai târzii, istoricul religiilor James George Frazer a stabilit că versiunea originară cea mai completă a aparținut mitografului grec Ferecide din Atena (începutul sec. al V-lea î.Hr.), în cartea a VII-a a lucrării sale Istorii, care nu se mai păstrează.[17]

Această versiune ar fi cuprins și alte amănunte, eliminate ulterior, probabil din pudoare.[16] Astfel, tatăl lui Iphiclos l-ar fi amenințat pe copilul înspăimântat cu cuțitul însângerat de la castrarea berbecilor și chiar i-ar fi atins din greșeală organele genitale cu acesta. Frazer consideră detaliul vital pentru narațiune, deoarece doar contactul direct cu organele genitale ale copilului ar putea explica pierderea virilității sale, pe baza principiului magiei simpatetice, după ce cuțitul a privat inițial berbecii de puterea lor generativă. În raport cu această cauză, leacul preparat din rugina sa este interpretat ca având un efect „homeopatic”.[17]

Prezența tematicii sexuale și a traumei psihice din copilărie a favorizat, în abordările mai recente, interpretarea psihanalitică a acestui mit.[18] Figura dominatoare a tatălui, teama de castrare, familiarizarea treptată cu obiectul fobiei constituie elemente de bază ale teoriei freudiene, ușor de recunoscut în relatarea acestui „prim caz clasic” de terapie psihanalitică, cum a fost caracterizat.[19] La nivel alegoric, ascunderea simbolului falic traumatizant și acoperirea lui de către scoarța refăcută a copacului au fost interpretate drept metafore ale inconștientului și refulării, iar remediul aplicat ar fi constat în readucerea la suprafața conștiinței a experienței refulate.[16]

Antropologul și istoricul religiilor Angelo Brelich a sugerat, în acest sens, că numele de „complexul lui Iphiclos” ar fi un candidat potrivit pentru a desemna conceptul freudian de „complex al castrării” (prin analogie cu „complexul lui Oedip” sau „complexul Electrei”, care trimit la alte personaje mitologice).[20] Sintagma fusese folosită deja sporadic de unii autori.[21]

La rândul său, vraciul-tămăduitor Melampus, căruia i-au fost atribuite și alte cazuri de vindecare miraculoasă a unor tulburări psihice, este revendicat de „preistoria” psihiatriei ca precursor al unor metode terapeutice actuale.[22][23] Alte studii subliniază persistența unor forme asemănătoare de „psihoterapie”, cu origini arhaice, în anumite mănăstiri și biserici din vremurile moderne.[24]

Paremiologie

modificare

Iphiclos și boii săi legendari apar în expresia latină:

  • Quid hoc ad Iphicli boves? (Ce legătură are asta cu boii lui Iphiclos?)

Devenit proverbial, mai ales în cultura engleză a secolului al XIX-lea, citatul este preluat din capitolul IX al romanului Kenilworth al lui Walter Scott. Scena e memorabilă prin umorul ei, care i-a asigurat și popularitatea. Tressilian, unul din personajele cărții, aflat în călătorie, caută un fierar pentru a înlocui potcoava pierdută a calului său. În loc să-i ofere direct informația dorită, pedagogul satului, Erasmus Holiday, începe o discuție nesfârșită, presărată cu numeroase adagii savante în limba latină. Neînțelegând rostul întregii divagații, Tressilian încearcă să îl readucă la subiect, cu o întrebare care să îl coboare din sfera aluziilor erudite direct în realitatea prozaică: „Quid hoc ad Iphicli boves? What has all this to do with the shoeing of my poor nag? (Ce legătură are asta cu boii lui Iphiclos? Ce-are de-a face cu potcovitul bietei mele gloabe?)”

Expresia este folosită pentru a semnala îndepărtarea de la subiectul unei discuții, într-un sens analog cu expresia de origine franceză „să revenim la oile noastre (revenons à nos moutons)!”[25]

Note

modificare
  1. ^ Homer, Iliada, traducere de George Murnu, Editura Univers, București, 1985, p. 89.
  2. ^ Homer, Odiseea, traducere de George Murnu, Editura Univers, București, 1971, p. 244.
  3. ^ Emmy Patsi-Garin, Επίτομο λεξικό Ελληνικής Μυθολογίας [Mic dicționar de mitologie greacă], Editura Patsi, Atena, 1969.
  4. ^ Pausanias, Descrierea Greciei, X, 29, 6.
  5. ^ Homer, Iliada, II, 705; XIII, 698.
  6. ^ Homer, Iliada, XXIII, 636.
  7. ^ Hesiod, Catalogul femeilor, fr. 84.
  8. ^ Pausanias, Descrierea Greciei, V, 17, 10.
  9. ^ Homer, Odiseea, XI, 288-297.
  10. ^ Pausanias, Descrierea Greciei, IV, 36, 3.
  11. ^ a b c d e (Pseudo-)Apollodor, Bibliotheca, I, 9, 12.
  12. ^ Apollonius Rhodius, Argonautica, I, 44-47.
  13. ^ C. Valerius Flaccus, Argonautica, I, 473.
  14. ^ Hyginus, Fabulae, XIV, 2.
  15. ^ Richard Claverhouse Jebb, W. G. Headlam, A. C. Pearson (ed.), The Fragments of Sophocles, Cambridge University Press, 2009, vol. II, p. 119.
  16. ^ a b c Robert L. Fawler, Early Greek Mythography, Oxford University Press, 2013, vol. II: „Commentary”, pp. 164-169.
  17. ^ a b Apollodorus, The Library, with an English Translation by Sir James George Frazer, Cambridge, MA, Harvard University Press; London, William Heinemann Ltd., 1921., vol. II, Appendix IV: „Melampus and the Kine of Phylacus”, pp. 350-357.
  18. ^ Bernice Schultz Engle, „Melampus and Freud”, în Psychoanalytic Quarterly, 11 (1942), pp. 83-86.
  19. ^ Walter Burkert, Creation of the Sacred: Tracks of Biology in Early Religions, Harvard University Press, 1998, pp. 111-112.
  20. ^ Angelo Brelich, Gli Eroi Greci: Un probleme storico-religioso, Edizioni dell’Ateneo, Roma, 1958, p. 243.
  21. ^ Γ. Α. Τσουκαντάς, Ο ιατρομάντης Μελάμπους και το ψυχοσύμπλεγμα του Ιφίκλου. Η ψυχανάλυση στους προϊστορικούς χρόνους, [Ghicitorul-tămăduitor Melampus și complexul psihic al lui Iphiclos. Psihanaliza în vremuri preistorice], Atena, 1955.
  22. ^ P. Ntafoulis, Ph. Gourzis, C. Trompoukis, „Historical Note: Melampous: a psychiatrist before psychiatry”, în History of Psychiatry, vol. 19 (2), 2008, p. 242-246.
  23. ^ Georgios Tzeferakos, Athanasios Douzenis, „Sacred psychiatry in ancient Greece”, în Annals of General Psychiatry, 2014, 13, 11.
  24. ^ Michael G. Papageorgiou, „Forms of Psychotherapy in Use in Ancient Greece and Among the Population of Modern Greece”, în Psychotherapy and Psychosomatics, vol. 15 (1), 1967, pp. 51-52.
  25. ^ E. Cobham Brewer (ed.), The Wordsworth Dictionary of Phrase and Fable, Wordsworth, 2001, p. 594.

Bibliografie suplimentară

modificare
  • Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
  • Florina Bechet, Toponimia mitică europeană, Editura Universității, București, 2010, ISBN 978-973-737-858-3
  • Jean-Claude Belfiore, Grand dictionnaire de la mythologie grecque et romaine, Larousse, Paris, 2010, ISBN 203-5856-38-8
  • Anna Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Polirom, Iași, 2003, ISBN 973-681-148-4
  • Pierre Grimal, Dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Saeculum, București, 2003, ISBN 973-9399-65-7
  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, ISBN 973-2900-30-X
  • N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003, ISBN 973-629-035-2
  • George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3

Vezi și

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Iphiclos_(fiul_lui_Phylacos)&oldid=11965477