Lagărul de prizonieri de război de la Șipote

Lagărul de prizonieri de război de la Șipote
Activă1916-1918
Țară România
Apartenență România
RamurăPrizonieri de război
TipLagăr de prizonieri de război
RolConcentrarea prizonierilor de război proveniți din armatele Puterilor Centrale
Mărime17.000 de prizonieri la apogeu
Autoritate tutelarăComisia Prizonierilor de Război
Poreclă„Iadul de la Șipote”
LocalizareSatul Șipote, comuna Șipote, județul Iași
Monument comemorativMonumentul ostașilor germani din Primul Război Mondial de la Rediu, comuna Răuseni din județul Botoșani
MisiuniPrimul Război Mondial
Comandanți
ComandanțiColonelul Victor Lupu (1 iulie 1916-18 ianuarie 1917)
Generalul Grigore Simionescu (20 februarie-10 iulie 1917)
Colonelul Leonida Foișoreanu 11 iulie 1917-1 ianuarie 1918)
?
Ajutor de comandantLocotenent-colonelul Alexandru Florescu

Lagărul de prizonieri de război de la Șipote a fost un lagăr situat în Șipote, Iași cu scopul inițial de cazare al refugiaților și dezertorilor armatelor Antantei și Puterilor Centrale ajunși în România în timpul Primului Război Mondial.

ContextModificare

Înainte de război, la Șipote exista o tabără militară românească, cu acces de pe un drum neadecvat, care pornea din șoseaua IașiȘtefănești. De asemenea, exista la nord-est de Șipote, la o distanță de trei-patru km gara Rediu, aflată pe linia de cale ferată Iași–DângeniDorohoi La trei kilometri de tabără se aflau păduri, de unde se făcea aprovizionarea cu lemne. În anul 1915 s-a estimat că în clădirile pentru ofițeri ar fi putut fi cazați între 150 și 200 de oameni. Nu existau locuințe permanente pentru forțele armate, iar apa nu era suficientă. Iluminarea taberei nu putea fi făcută modern, deoarece lipseau lămpile. Exista o legătură între amplasament și gara Rediu asigurată printr-o linie telefonică.[1]

LagărulModificare

Lagărul se situa la 50 de km distanță de Iași, în zona Șipote, caracterizată de un relief deluros și expus vânturilor. Inițial lagărul avea scopul cazării refugiaților și dezertorilor armatelor Antantei și Puterilor Centrale ajunși pe teritoriul țării. La 1 august 1916 situația era următoarea:[1]

  • Armata Rusă – patru caporali și 378 de soldați dezertori, precum și 321 de soldați refugiați, în total 703 militari;
  • Armata Bulgară – trei caporali și 164 de soldați dezertori, plus patru soldați refugiați;
  • Armata Turcă – cinci soldați dezertori;
  • Armata Germană – doi soldați refugiați;
  • Armata Sârbă – un soldat refugiat.

Marele Cartier General Român a dat ordin, la 24 august s.v./6 septembrie 1916 s.n., ca lagărul de la Șipote să fie organizat pentru primirea a 20.000 de prizonieri. Comisia Prizonierilor de Război aprecia că erau necesare unele lucrările de construcție și amenajare, întrucât prizonierii nu aveau să mai poată fi adăpostiți cu mijloace improvizate în vremea următoare, astfel că din rândurile prizonierilor au fost constituite echipe de zidari, lemnari și tăietori de lemne, care au început să lucreze pentru ridicarea barăcilor. Barăcile aveau 45-50 de metri lungime și 5-6 metri lățime, fiind ridicate din scânduri dispuse pe două rânduri, la o distanță de 15 cm între ele, în interior aflându-se un strat de pământ. Acoperișurile realizate tot din scânduri aveau deasupra acestora un strat subțire din pământ, prin care precipitațiile treceau cu ușurință. La intrarea în fiecare baracă se aflau sobe de cărămidă, ineficiente în a încălzi interioarele. Fiecare baracă putea adăposti între 350 și 400 de persoane (sau 150-200, după alte surse), care dormeau în paturi comune sau individuale. Potrivit unei relatări, în fiecare baracă aveau să fie înghesuiți ulterior câte 800 de prizonieri. Aceste barăci erau însă insalubre, întunecoase, fără posibilități de aerisire, în special la nivelul subteran. Latrinele erau cele de campanie, împrejmuite și acoperite, dar insuficiente ca număr.[1]

Lagărul avea o incintă mare, marcată de gheretele de pază, aflate la o distanță de 200 de metri între ele. În perioada de început a funcționării lagărului, a existat o parte administrativă, unde existau clădirile în care stăteau ofițerii, soldații români din gardă, infirmeria, farmacia, atelierele de reparații, magaziile și manutanța. O altă parte, de circa 8-10 hectare, era împrejmuită și avea 12 barăci, fiecare cu câte două niveluri, unul subteran, iar altul deasupra solului.[1]

Comisia Prizonierilor de Război a dispus, la 1/13 septembrie 1916, ca prizonierii de origine etnică română din lagăr să fie transferați în lagărul de la Tecuci, în locul lor urmând a fi aduși prizonieri bulgari. În toamna anului 1916 au ajuns și funcționari vamali maghiari, capturați de trupele române din locurile în care se aflau. De asemenea, tot atunci au fost aduși și etnici români din Ardeal, care nu făceau parte din trupele combatante austro-ungare, ci erau în convalescență. Cu toate acestea, unitățile românești aflate în ofensivă i-au considerat drept prizonieri de război.[1]

 
Generalul Grigore Simionescu, ofițer comandant al lagărului în perioada 20 februarie-10 iulie 1917

NoteModificare

  1. ^ a b c d e Dobrincu, Dorin (). „1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (VI)”. Radio Europa Liberă Moldova. Accesat în . 
Lectură suplimentară