Mișcarea de rezistență din România în Al Doilea Război Mondial


Acest articol se referă la Mișcarea de rezistență din România în Al Doilea Război Mondial (1940-1945). Pentru rezistența anticomunistă de la sfârșitul anilor 1940 până la mijlocul anilor 1950, luptători individuali izolați rămânând în libertate până la începutul anilor 1960, vedeți Rezistența anticomunistă din România.

Mișcarea de rezistență din România în timpul celui de-al doilea război mondial s-a manifestat în cinci moduri:

Istoric modificare

Rezistența armată modificare

Sentimentul antigerman a rămas foarte puternic în România, atât în ​​rândul civililor, cât și în rândul soldaților, în urma durității ocupației germane din timpul Primului Război Mondial, și a faptului că, de la sosirea sa în România în octombrie 1940, Wehrmacht-ul s-a comportat ca într-o țară cucerită, înmulțind rechizițiile, deși regimul Antonescu era aliatul Germaniei. Partizanii proveneau din rândurile oamenilor din mediul rural înfometați de rechiziții și care fugeau de înrolare, ale locuitorilor antifasciști din mediul urban, ale evreilor care fugeau de pogromurile Gărzii de Fier, de munca forțată și de deportarea în Transnistria, precum și ale dezertorilor. Soldații antifasciști le-au procurat în secret arme, din iunie 1941 până în august 1944 fiind pronunțate 8.600 sentințe ale Curților marțiale pentru astfel de fapte[1]. Ca și în Franța, atacul asupra URSS a scos la lumină Partidul Comunist Român și l-a făcut să se alăture oponenților fascismului[2].

Diviziile românești aliate modificare

 
sus: Divizia „Tudor Vladimirescu” la intrarea în București, la sfârșitul lui august 1944.
jos: trecerea în revistă a trupelor de către regele Mihai I, la începutul lunii septembrie 1944

Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan” au luptat în URSS împotriva germanilor. Efectivele lor au sporit în timpul Campaniei împotriva URSS (iunie 1941 - august 1944) datorită numărului mare de dezertori și de prizonieri români capturați de Armata Roșie[3]. Divizia „Tudor Vladimirescu” era comandată de generalii Nicolae Cambrea și Iacob Teclu. Divizia „Horea, Cloșca și Crișan” era comandată de generalul Mihail Lascăr, care se predase și se alăturase sovieticilor la Stalingrad. După ce s-au retras inițial spre est din cauza ofensivei forțelor Axei până în Caucaz, acestea au înaintat spre vest, până la sfârșitul războiului ajungând la Bratislava, în Slovacia, la 4 aprilie 1945[4] și la Humpolec, în Boemia, la 7 mai 1945[5]:79. Divizia „Tudor Vladimirescu” (6.000 de oameni la constituire, 19.000 la sfârșitul războiului, majoritatea țărani) a fost plasată în fața diviziilor germane sau maghiare și folosită în luptă directă. Divizia „Horea, Cloșca și Crișan” (5.000 de oameni la sfârșitul războiului, majoritatea orășeni) a fost folosită în schimb împotriva unităților armatei române care acționa la ordinele regimului Antonescu, în acțiuni de infiltrare și propagandă, pentru a încerca (deseori cu succes, în special în timpul și după bătălia de la Stalingrad) ralierea soldaților la cauza Aliaților. În ceea ce privește prizonierii români capturați de sovietici, alegerea între captivitatea în Siberia și înrolarea în diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horea, Cloșca și Crișan” i-a determinat pe mulți dintre ei să aleagă a doua variantă, chiar dacă nu aveau convingeri politice clare. În cadrul acestor divizii, ei au primit o educație politică de stânga sub auspiciile comisarilor politici membri ai Partidului Comunist Român: colonelul Mircea Haupt (fratele istoricului comunist devenit francez Georges Haupt) pentru Divizia „Tudor Vladimirescu” și colonelul Walter Roman (fostul membru al Brigăzilor Internaționale în Războiul Civil Spaniol și tatăl fostului prim ministru al României Petre Roman) pentru divizia „Horea, Cloșca și Crișan”. După război, la 9 februarie 1946, 58 de ofițeri din aceste două divizii au primit Ordinul Victoriei[6].

Rezistența civilă modificare

Rezistența civilă a fost rezultatul mișcărilor umanitare sau umaniste precum Crucea Roșie din România, care a sprijinit partizanii și pe cei persecutați de regimul fascist. Erau umaniștii Serviciului Maritim Român, care au operat pe tot parcursul războiului pachebotul Transilvania, navele de pasageri Medeea, Impăratul Traian și Dacia, împreună cu o duzină de alte nave mai mici, între Constanța și Istanbul, în serviciul organizației „Aliya” condusă de Samuel Leibovici și Eugen Maissner, salvând peste 60.000 de oameni.

Peste 1.000 de oameni au pierit din cauza torpilării navelor de către submarinele sovietice sau a refuzului autorităților turce de a le permite debarcarea (tragediile navelor Struma sau Mefküre)[7][8][9]. „Aliya” a închiriat și trenuri care, trecând prin Bulgaria (care era în Axă, dar nu participa la luptele cu Aliații), au transportat zeci de mii de evrei români în Turcia (țară neutră).

Pentru meritele lor, au primit titlul acordat de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, de "Drept între popoare", Viorica Agarici de la Crucea Roșie Română, farmacistul Dr. Dumitru Beceanu din Iași sau Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți[10]. Crucea Roșie a trimis alimente și medicamente deportaților din Transnistria și i-a convins pe ofițeri să nu execute ordinele primite, permițând astfel supraviețuirea unor familii precum cele ale lui Wilhelm Filderman sau Norman Manea. La rândul său, Constantin „Bâzu” Cantacuzino, unul dintre așii aviației române, a organizat o rețea de preluare a aviatorilor americani doborâți în România și de transportare clandestină a acestora în Turcia.[11][12]. El s-a bucurat de protecția discretă a Regelui Mihai I și a comandantului garnizoanei București, Constantin Sănătescu, care i-a asigurat, de asemenea, resurse de comunicare și i-a făcut legătura cu misiunea interaliată clandestină „Autonomous” a SOE.

Rezistența politică modificare

 
Memoriul liderilor opoziției democratice Iuliu Maniu și Ion Brătianu trimis lui Ion Antonescu (1942), împotriva angajării armatei române în ofensiva pe teritoriul sovietic

Personalități politice au format, fără ca Antonescu să reacționeze altfel decât prin dispunerea unor măsuri de arest la domiciliu, grupări de opoziție care au protestat public împotriva politicii regimului. Exasperat de „trădarea pasivă” a dictatorului român, care „l-a asigurat pe Führer de loialitatea sa, dar tolerează acțiunile antigermane”, Joseph Goebbels nota, la 19 februarie 1941, în jurnalul său personal: "Antonescu se menține la guvernare cu sprijinul Masoneriei și al dușmanilor Germaniei. Minoritatea noastră o duce greu. Reich-ul a făcut un asemenea efort degeaba".

În vara anului 1943, toate aceste grupuri politice, inclusiv comuniștii, s-au unit într-un „Consiliu Național de Rezistență”, condus în secret de tânărul rege Mihai I și de liderii partidelor democratice tradiționale. Acest consiliu a încercat să poarte negocieri în Suedia (prin intermediul ambasadorului Frederic Nanu și al agentului său Neagu Djuvara) și în Turcia (prin intermediul prințului Barbu A. Știrbey, descendent al domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei) despre o schimbare de alianță în favoarea Aliaților occidentali, solicitând în schimb o debarcare anglo-americană în Balcani[n 1] și o ocupare a României de către armatele țărilor vestice și nu de către Armata Roșie.

 
Locotenent-colonelul Alfred de Chastelain, comandantul operațiunii "Autonomous", împreună cu soția, în 1945


Pentru a discuta direct cu guvernul român despre posibilitatea trecerii României din tabăra Axei în tabăra Aliată, în apropierea Bucureștiului a fost parașutată o misiune interaliată clandestină a Special Executive Operations (SOE), numită Autonomous[13]:33. Cei trei agenți parașutați în România au fost locotenent-colonelul Alfred Gardyne de Chastelain, ofițer experimentat al SOE, în calitate de lider al grupului, căpitanul Ivor Porter și căpitanul Silviu Mețianu, un român care emigrase în Marea Britanie. Toți trei au fost capturați de jandarmeria română aproape imediat, în zona comunei Plosca și au fost reținuți ca prizonieri de război, fiind bine tratați la sediul jandarmeriei din București. La 23 august 1944, lovitura de stat bine pregătită a tânărului rege Mihai I, care l-a luat complet prin surprindere pe Adolf Hitler, a făcut ca România să schimbe tabăra. Prizonierii britanici au fost eliberați și în aceeași seară regele a aranjat ca de Chastelain să zboare la Istanbul, de unde a putut călători la Cairo și apoi la Londra. Mețianu a rămas o vreme, apoi s-a întors în Anglia. Porter a rămas, pentru a ține legătura radio cu sediul SOE până la sosirea unei misiuni britanice în țară[14].

În timpul negocierilor, Barbu Știrbei a acceptat condițiile (inclusiv trecerea liberă a Armatei Roșii), obținând promisiunea „garantării” granițelor din 1939 și a restabilirii democrației parlamentare prin Constituția din 1923[15].

Consecințe modificare

Celor două divizii, „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, li s-a alăturat armata română, întrucât la 23 august 1944 dictatorul Ion Antonescu a fost destituit și arestat de către Regele Mihai I. Fără să aștepte răspunsul sovietic la cererea sa de armistițiu, România a declarat război Axei și i-a angajat pe cei 550.000 de soldați români în lupta împotriva Germaniei naziste. În consecință, frontul s-a mutat 700 km spre vest și spre sud în mai puțin de o săptămână și, conform estimărilor lui Winston Churchill, intrarea României în război alături de Aliați a evitat moartea a sute de mii de soldați ruși și a grăbit sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial cu șase luni[16][17][3]. Odată declarat războiul împotriva Axei, forțele române, întărite cu recruți din rândurile partizanilor și plasate sub comandă sovietică, și-au lansat ofensiva asupra Ungariei, înaintând până în Slovacia.

De la 24 august 1944 până la 9 mai 1945, România a fost o țară aliată, ceea ce a făcut ca la Conferința de pace de la Paris din 1947 să-și recupereze Transilvania de Nord, care fusese atribuită Ungariei în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena. Operațiunile militare ale Armatei române împotriva Axei s-au desfășurat între 24 august 1944 (începând chiar de pe teritoriul României) și 7 mai 1945 (zona Chotěboř-Humpolec, la 90 km est de Praga). Pentru contribuția sa în trecerea de partea aliaților, regele Mihai I a primit Ordinul Victoriei, prin ordinul lui Iosif Stalin însuși.

Note modificare

  1. ^ Negocierile privitoare la schimbarea de alianță a României în favoarea Aliaților au avut puține șanse de reușită, deoarece eșecul britanic în campania din Insulele Dodécanèse și opoziția americană la acest proiect l-au forțat pe Churchill, la conferințele interaliate de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) și Moscova (9 octombrie 1944), să renunțe la Balcani pentru a putea menține cel puțin Grecia în zona de influență britanică (cu prețul unui război civil)
    fr Spiridon Manoliu (). „Un jour pour se retourner”. Le Monde (în franceză). 
    fr Nicolette Frank (). La Roumanie dans l'engrenage (în franceză). Paris: Elsevier Sequoia. ISBN 9782800302058. OCLC 600657643. 

Referințe modificare

  1. ^ Alexandru Duțu, Leonida Loghin, Florica Dobre (). Armata română în al doilea război mondial: 1941-1945: dicționar enciclopedic. București: Editura Enciclopedică. ISBN 9789734502998. OCLC 44467706. 
  2. ^ Grigore Gafencu (). Préliminaires de la guerre à l'est de l'accord de Moscou (21.8.1939) aux hostilités en Russie (22.6.1941) [Preliminariile războiului din est de la acordul de la Moscova (21.8.1939) până la ostilitățile din Rusia (22.6.1941)] (în franceză). Fribourg: Egloff. OCLC 1072541980. 
  3. ^ a b fr Nicolette Frank (). La Roumanie dans l'engrenage (în franceză). Paris: Elsevier Sequoia. ISBN 9782800302058. OCLC 600657643. 
  4. ^ en Milan Vajda (). „History – Wartime Bratislava” (în engleză). Capital City of Slovakia - Bratislava. Accesat în . 
  5. ^ a b Ion Ardeleanu, Ștefan Pascu, Ștefan Pandele (). Atlas pentru istoria României. București: Editura Didactică și Pedagogică. OCLC 14692777. 
  6. ^ Articole din ziarul Ziua nr. 3723 de vineri 8 septembrie 2006, din Jurnalul Național de marți 5 decembrie 2006, și din Ziarul Financiar din 23 iunie 2006 Ziarul Financiar, 23 iunie 2006 - Războiul din Est
  7. ^ en   PDF Struma Yad Vashem, Shoah Resource Center, The International School for Holocaust Studies
  8. ^ Șerban Gheorghiu (). Tragedia navelor "Struma" și "Mefkure". Constanța: Editura Fundației A. Șaguna. ISBN 9789739262408. OCLC 49558890. 
  9. ^ de Jürgen Rohwer (). Die Versenkung der juedischen Fluechtlingstransporter Struma und Mefkure im Schwarzen Meer (Februar 1942, August 1944) (în germană). Frankfurt/Main: Bernard & Graefe. OCLC 970891314. 
  10. ^ en   PDF International Commission on the Holocaust in Romania (Commission Wiesel), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania,[Comisia Internațională pentru Holocaustul în România (Comisia Wiesel)] Yad Vashem (The Holocaust Martyrs’ and Heroes’ Remembrance Authority), 2004
  11. ^ en Dénes Bernád (). Rumanian aces of world war 2 [Așii români ai celui de-al doilea război mondial] (în engleză). Oxford: Osprey Publishing. ISBN 9781841765358. OCLC 51992627. 
  12. ^ Vasile Tudor (). Razboiul aerian in Romania (1941-1944). Pitești: Editura Tiparg. ISBN 978-973-735-151-7. 
  13. ^ en Dennis Deletant (). British Clandestine Activities in Romania during the Second World War [Activitățile clandestine britanice în România în timpul celui de-al doilea război mondial] (în engleză). Londra: Palgrave Macmillan UK. ISBN 978-1-349-55509-3. OCLC 7323610729. 
  14. ^ en „Autonomous | Operations & Codenames of WWII”. codenames.info. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ fr Spiridon Manoliu (). „Un jour pour se retourner”. Le Monde (în franceză). 
  16. ^ en Winston Churchill (). The Second World War [Al Doilea Război Mondial] (în engleză). New York: Bantam Books. ISBN 9780304920730. OCLC 11568762. 
  17. ^ en Documents on German foreign policy, 1918-1945. Series D, 1937-1945: from the archives of the German Foreign Ministry [Documente despre politica externă germană, 1918-1945. Seria D, 1937-1945: din arhivele Ministerului de Externe german] (în engleză). Londra: H.M. Stationery Office. . OCLC 780456974. 

Bibliografie modificare

  • de Johannes Frießner (). Verratene Schlachten: die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumänien und Ungarn [Bătălii trădate: tragedia Wehrmacht-ului german din România și Ungaria] (în germană). Hamburg: Holsten-Verlag. OCLC 1277245306. 
  • fr Matthieu Boisdron. „La Roumanie succombe à l'Axe: un royaume en crise” [România cedează în fața Axei: un regat în criză]. Histoire(s) de la Dernière Guerre nr. 9, ianuarie 2011 (Cap.: "Le paysage ethnique de la Roumanie: entre-deux-guerres"; "Le démembrement de la Grande Roumanie: 1940"): pp. 42–47. 
  • en Dennis Deletant (). Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania, 1940-1944 [Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, România, 1940-1944] (în engleză). Basingstoke: Palgrave Macmillan. ISBN 9781403993410. OCLC 69021642. 
  • Stefan Lache, Gheorghe Tututi (). România si Conferinta de pace de la Paris din 1946. Cluj-Napoca: Editura Dacia. OCLC 432410676. 

Vezi și modificare