Holocaustul în România

Parte a seriei despre
Discriminare
Disclogo1.svg
Forme generale de discriminare

SexRasăOrientare sexualăReligie
(Diz)abilitateLimbăVârstăSpecie

Forme specifice de discriminare

AntisemitismAporofobieHomofobie
HeterofobieXenofobieTransfobie
SerofobieHeterosexismMisoginie
MisandrieAntițigănismIslamofobie
AnticreștinismRasism ecologic
Discriminare sexuală la muncă

Discriminarea în România

RasismulDiscriminarea romilor
Holocaustul în RomâniaAntisemitismul
Antimaghiarism
RobiaDrepturile omuluiDrepturile LGBT
Violența domestică
Discriminarea privind încredințarea minorilor

Manifestări

Purificare etnicăPersecutarePogrom
Epurare etnicăConflict etnicGenocid
HolocaustSclavie
Infracțiune motivată de ură
Violența împotriva persoanelor LGBT
Mutilare genitală
Violența împotriva femeilor
Violență sexualăHărțuire sexuală
Blamarea victimeiAvort selectiv
Vânătoare de vrăjitoare

Politici

SeparatismApartheid
Legile de la Nürnberg
Căsătorii între persoane de același sex
Diferența de venit dintre bărbați și femei
Numerus claususListă neagră

Metode de prevenire

ToleranțăAcțiune afirmativă
Drepturile omuluiDrepturile animalelor
AutodeterminareDesegregare
IntersecționalitateFeminism
MulticulturalismIntegrare rasială
Integrare socialăAsimilare culturală

Vezi și

CNCDACCEPT
Deceniul de incluziune a romilorEugenism
Corectitudine politică

editează

Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român între anii 1937 și 1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Octavia Goga și până la lovitura de stat din 23 august 1944.[1]

DefinițieModificare

Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Mai sigur aceasta privește evreii care, indiferent de cetățenia lor, au fost fie persecutați sau uciși de agenți ai statului român (sau de particulari precum Legionarii) în teritoriile controlate de acest stat la momentul faptelor (inclusiv și mai ales Transnistria), fie predați Germaniei naziste, cum ar fi în cazul evreilor de cetățenie germană din România și celor de cetățenie sovietică care fugeau de Einsatzgrupe trecând Bugul spre Transnistria.[2]

DemografieModificare

 
Sinagoga mică de la Constanța, în stil romaniot, în paragină în 2010 ; cea mare, în stil germanic, a fost demolată în anii 1980.

La recensământul din 1938 apar, printre cetățenii români, un număr de 756.930 de evrei.[3] Conform lucrărilor lui Matatias Carp și Marius Mircu,[4] între 1938 și 1941 au pierdut cetățenia română 387.407 evrei, fie că le fusese retrasă de guvernul Goga (circa 120.000 de persoane), fie că deveniseră cetățeni maghiari sau sovietici prin cedarea Transilvaniei de nord, Bucovinei de nord, ținutului Herța și Basarabiei (circa 270.000 persoane). În 1940, mai erau cetățeni români 369.523 de evrei.

Conform lucrărilor Commisiei Wiesel, dintre evreii români din 1938, mai ales dintre cei deveniți apatrizi în 1938 și dintre cei bucovineni sau basarabeni, acuzați că ar fi susținut Uniunea Sovietică și că s-ar fi dedat la jafuri și cruzimi în dauna populației românești în 1940, au fost exterminați de statul român circa 140.000 (îndeosebi în Transnistria), în timp ce 130.000 au fost exterminați de Ungaria Horthystă în Transilvania de nord, fie direct, fie prin deportare în lagărele germane.[5] În total au fost măcelărite 270.000 persoane (35% din populația evreiască română din 1938) și au devenit sovietice 136.250 (18% din populația evreiască română din 1938).[6]

Dintre cei 356.237 evrei români din 1952[7] (47% din populația evreiască română din 1938), până în 1956 au emigrat spre Palestina, Europa Occidentală și America 209.963 persoane, astfel că la recensământul din 1956 mai erau 146.274 evrei în România. Emigrația a continuat: în 1970 mai rămăseseră 24.667 evrei, în 1992 doar 9.670 iar în 2002 doar 6.179. Majoritatea lăcașurilor de cult ale evreilor au fost abandonate și sunt distruse.

Contextul istoricModificare

 
Sinagoga sefardă din București
devastată și incendiată în timpul rebeliunii legionare, la 21 ianuarie 1941.

Antisemitismul în perioada antebelicăModificare

Antisemitismul în perioada interbelicăModificare

Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă (octombrie 1940), societatea românească, precum și celelalte societăți europene ale vremii, cuprindea un mare număr de evrei integrați (inclusiv în sferele politică, economică, intelectuală), care nu mai practicau iudaismul decât în marele ocazii (nașteri, bar-mițva, căsătorii, decese) dar și minorități tradiționaliste religioase trăind separat de restul populațiilor, mai ales în nordul și răsăritul țării (în ștetle rurale sau ghetouri urbane[a]). Ca în restul Europei vremii, opinia publică era traversată de curente mai mult sau mai puțin antisemite, având rădăcini fie religioase (evreii fiind considerați de creștinii mai habotnici ca fiind „călăii lui Isus”), fie economice (evreii din burghezie sau negustorii și cămătarii rurali, adesea mai școliți decât țărănimea sau muncitorimea, fiind pizmuiți ca atare), fie politice (o parte dintre evreii socialiști din "Bund" -בונד, Бунд, un partid marxist evreiesc- susținuseră bolșevicii maghiari în Transilvania sau ruși în Basarabia împotriva mișcărilor naționale române).[8]

După marea criză economică din anii 1930, curentele antisemite din România au câștigat teren în, evreii fiind socotiți principalii responsabili, mai ales în clasa medie sărăcită (țărani mici proprietari, meșteșugari, salariați ai marilor întreprinderi și ai administrațiilor) care adera la tezele lui Octavian Goga sau ale Legionarilor pentru care evreii sunt „străini de neam” și trebuie „dați afară”.

În decembrie 1937 guvernul Goga ia primele măsuri de numerus clausus în învățământ, avocatură și administrație, țintind limitarea numărului evreilor în universități, în școlile superioare, barouri și organele statului, și retrage cetățenia română unui număr de circa 120.000 de evrei vorbitori uzuali ai limbilor yiddish, maghiară, germană sau rusă și doar aproximativi ai limbii române, cu atât mai ușor cu cât, în teritoriile românești care aparținuseră împărățiilor austro-ungară și rusă, evreii unguri sau ruși erau socotiți ca fiind agenți fie ai bolșevismului, fie ai revizionismului maghiar sau rusesc.[9] La data de 8 august 1940, măsurile de numerus clausus sunt extinse la maranii calotești (creștini, dar de origine evreiască), iar căsătoriile între creștini și evrei sunt interzise.

 
Evrei împușcați în stradă la Iași în timpul Pogromului de la Iași.
 
„Trenul morții” Iași, 27 iunie 1941.
 
Evrei deportați în Transnistria sub supravegherea unui soldat român.
 
Evrei deportați în Transnistria și împușcați între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau, octombrie 1941 - femeia a fost despuiată.

Situația evreilor în perioada HolocaustuluiModificare

Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei, o parte din ei refugiați din alte țări, pleacă în fiecare lună spre Palestina, în mod ilegal, prin asociația Aliyah condusă de Eugen Maisner și Samuel Leibovici, cu asentimentul guvernului Antonescu pentru care expulzarea este, în acel moment „soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești”. Desigur, respectivii trebuie să-și abandoneze toate bunurile și economiile statului român.[10] Circa 80.000 de evrei au părăsit România pe parcursul unui an. Nu toți au ajuns sau au rămas în Palestina; unii aveau să emigreze în final spre Statele Unite. „Soluția corectă” a devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941, când Aliații au declarat război României și au început să considere evreii români ca fiind „cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic”.[11] Din acel moment, nici țările neutre precum Turcia nu au mai acceptat să-i primească, astfel că guvernul Antonescu a început deportarea evreilor spre Transnistria, inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria evreilor din România.[12]

Situația evreilor în teritoriile cedate de RomâniaModificare

În Transilvania de nord, cedată Ungariei, armata amiralului Horthy, și „Baroșii” (o organizație antisemită, al cărei președinte a fost József Haracsek) au ucis sau predat Germaniei naziste circa 120.000 de evrei care fuseseră cetățeni români înainte de război, adică 80% din populația evreiască din acest teritoriu. În acelea cedate URSS-ului (Bucovina de nord și în Basarabia), evreii nu au fost persecutați ca atare de noile autorități sovietice, dar cei dintre ei care erau negustori, având magazine și case, precum și cei care fuseseră salariați ai statului român, au fost deportați spre Kazakhstan ca exploatatori ai norodului sau ca lachei ai ocupantului burghezo-moșieresc român.

Situația evreilor în teritoriul rămas sau devenit românescModificare

Ca în toată Europa sub influență germană, în România atât legionarii (până în ianuarie 1941) cât și guvernul Antonescu socotesc evreii ca fiind responsabili de corupția antebelică și de criza economică. Ca și romii, ei îi sunt prezentați populației (prin presă, prin știrile cinematografice dinaintea oricărui film, prin radio și expoziții) ca fiind dăunători națiunii și paraziți, pentru a pregăti opinia să accepte ceea ce regimul denumește „curățirea terenului”.

Nu în limitele teritoriale ale României propriu-zise, unde se aplicau legile civile, au fost comise cele mai mari crime, ci în Transnistria, teritoriu sub administrație militară, anexat formal de România. Crimele au fost comise din ordin, pe militarii șovăielnici așteptându-i aspre pedepse, cum reiese clar din declarațiile mareșalului Antonescu.[13] Evreii care treceau Bugul meridional (limita răsăriteană a Transnistriei) fugind de Einsatzgrupele naziste, erau predați înapoi. Câteva zile după trecerea Prutului, un incident cu niște soldați dezertori care trăseseră într-o patrulă a declanșat pogromul de la Iași în care 12.000 de evrei ieșeni, civili, au fost măcelăriți sau închiși într-un tren de marfă în care au murit de sete și foame.[14]

La numai o lună după trecerea Prutului, 25.000 de evrei basarabeni fuseseră deja deportați în Transnistria, conform ordinelor date de mareșalul Antonescu privind „curățirea terenului”. În total, în cei trei ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, circa 160.000 de evrei din toată țara, dar îndeosebi bucovineni și basarabeni, au fost deportați în Transnistria în asemenea condiții, încât peste 25.000 au murit pe drum. Dintre cei ajunși în viață, încă o treime au mai murit la fața locului de frig, foame și boli (în special dizenterie).[15] Jumătate dintre cei 320.000 evrei bucovineni, dorohoieni și basarabeni au pierit în acest răstimp, majoritatea în cele cincisprezece lagăre în care fuseseră regrupați, sub pază militară, și în care orice incident dădea loc împușcării în grup a deținuților implicați sau bănuiți (cele mai sinistre lagăre fiind Ahmetcetka, Bogdanivka, Domanivka și Peciora).[16]

În anii 1943 și 1944 (până în august), statul român le impusese evreilor din restul țării obligația de a asigura, în locul soldaților plecați pe front, munca de jos adică terasamentul, curățarea străzilor ș.a., în comunele și orașele unde locuiau; cei care nu se prezentau erau arestați și deportați în Transnistria (45.000 cazuri), dar exista posibilitatea de a plăti taxe pentru a fi scutit (26.000 cazuri).[17]

În 1942, regimul Antonescu a refuzat predarea evreilor români către Germania nazistă (inclusiv în însăși Germania sau în țările ocupate de aceasta), cerută de plenipotențiarul SS Gustav Richter, sub motivul că „România este perfect în stare să asigure ea însăși soluționarea problemei evreiești”. Radu Lecca și Mihai Antonescu au creat Centrala Evreilor din România, pentru a contrabalansa Confederația Societăților Evreiești din România, condusă de Wilhelm Filderman,[18] socotită prea independentă, și care, împreună cu Crucea-Roșie, aducea deportaților din Transnistria merinde și medicamente, ba chiar obținea repatrierea unora dintre ei.[19]

În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București se plângea că ambasadele române din Europa se opun deportării evreilor români de către autoritățile germane, dar a obținut ca statul român să predea Germaniei evreii de cetățenie germană prezenți în România, și ca ambasada română din Franța să se dezintereseze de evreii români din acea țară, care erau arestați de autoritățile franceze colaboraționiste și predați Germaniei (cazul Olgăi Bancic). În iulie 1942, ambasada română din Berlin, observând că evreii maghiari din Germania nu erau deportați, le afirmă Germanilor că România nu poate accepta un tratament diferit pentru evreii români.[20] Simultan, la Lublin, în Polonia ocupată, Adolf Eichmann, șeful Serviciului german de Siguranță, se izbea de opoziția lui Radu Lecca care, de la Berlin, refuza să autorizeze deportarea evreilor români din acea zonă; germanii îl acuză pe Lecca că „a fost corupt de banii jidovimii”.[21] În decembrie 1942 Germania protesta oficial împotriva deciziei mareșalului Antonescu de a autoriza repatrierea a circa 75.000 de evrei din Transnistria și plecarea lor spre Palestina, cu condiția ca Sfatul Mondial Evreiesc să-i plătească României o însemnată indemnitate. Și Aliații au protestat, motivând că „nu-i aparține Sfatului Mondial Evreiesc să finanțeze o țară inamică”.[22]

Elie Wiesel rezuma astfel situația: „Dintre toți aliații Germaniei naziste, Franța Vichystă și România sunt cei care aveau cele mai importante comunități evreiești și cei care au pus la cale propria lor politică de exterminare, astfel că poartă răspunderea cea mai mare, după însăși Germania, pentru moartea evreilor europeni... Iași, Odesa, Bogdanivka, Domanivka, Peciora de exemplu sunt printre cele mai hidoase măceluri comise contra evreilor în decursul Holocaustului. Statul român a săvârșit și el un genocid împotriva evreilor. Faptul că nu i-a exterminat pe toți nu trebuie să ascundă această realitate.”[23]

Masacrul de la OdesaModificare

Masacrul de la Odesa este cea mai mare crimă săvârșită vreodată de armata română. El a avut loc șase zile după intrarea trupelor române în Odesa, în data de 22 octombrie 1941, în urma unui atentat al partizanilor sovietici care l-au ucis pe generalul Ion Glogojanu, comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari.[24] Succesorul lui Glogojanu, generalul Constantin Trestioreanu, a replicat spânzurând aproximativ 5.000 de persoane în ziua și noaptea următoare, de felinare și balcoane. Majoritatea celor spânzurați au fost evrei, deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea orașului, erau mult mai greu de prins.

La data de 23 octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați pe cartiere și deținuți în hangare, biserici și săli publice. Sute dintre ei, poate mii au fost împușcați cu mitraliera apoi stropiți cu benzină și arși, iar în ziua următoare alte câteva mii au fost conduși în afara orașului în șanțurile defensive și acolo împușcați cu mitraliera câte 40 sau 50 laolaltă, fiind acoperiți cu pământ pe măsură ce se prăvăleau în șanțuri. Încă 5000 au fost închiși în trei depozite industriale mari, de asemenea împușcați cu mitraliera, stropiți cu benzină și arși cu depozite cu tot. Numărul total al victimelor este estimat a fi între 15.000[25] și 40.000 de evrei odeseni.[26]

Pe 1 noiembrie, 33.885 de evrei supraviețuitori (dintr-o comunitate inițială de circa 50.000 înainte de război) au fost regrupați la apus de oraș, în cartierul Moldoveanca și în colhozurile și grajdurile din jurul Odesei[27] în vederea deportării în nordul Transnistriei. Majoritatea au murit de dizenterie, foame și frig în decursul lunii decembrie: Raul Hilberg afirmă că în total măcelul de la Odesa ar fi cauzat aproximativ 100.000 de morți, la cei odeseni adăugându-se mii de evrei basarabeni aduși și ei la Moldoveanca (pe unde trecea calea ferată Tighina–Odesa).[28] Într-o scrisoare a mareșalului Antonescu din 19 octombrie 1941 către fostul său coleg de liceu Wilhelm Filderman,[29] Conducătorul statului se justifică astfel: „La Odesa, evreii sunt cei care au insistat pentru ca trupele rusești să ne opună o rezistență îndârjită și inutilă, numai ca să ne aducă nouă cât mai mari daune”.[30]

Istoriografie și analizeModificare

 
Monumentul Victimelor Pogromului de la Iași.
 
Mormântul celor 36 de evrei Soroceni uciși de armata română în Iulie 1941.

Există trei interpretări ale Holocaustului din România. Toți autorii descriu aceleași crude fapte, dar cei care le-au trăit ei-înșiși, precum Matatias Carp,[31] Marius Mircu sau Raul Rubsel le înțeleg ca o paranteză monstruoasă de bestialitate în istoria poporului român provocată de circumstanțele războiului, dar străină de caracterul obișnuit al acestui popor.[32] În schimb, cei care nu au trăit ei-înșiși urgia, unii afirmă că «Istoria României moderne nu poate fi înțeleasă fără antisemitism»[33], în acord prin aceasta cu Mișcarea Legionară. Istoricul Neagu Djuvara, mărturisind că el însuși a fost influențat de ideile antisemite în tinerețe, a explicat că bestialitatea nu face parte din identitatea nici-unui popor în particular, ea ieșind la iveală oriunde dispare democrația și oriunde o ideologie totalitară justifică folosirea violenței ca mijloc de rezolvare a problemelor politice: în România, violența criminală inițial dezlănțuită împotriva Evreilor a lovit ulterior, până la 22 decembrie 1989, majoritatea poporului român.[34] Tot el estima că ipoteza «parantezei monstruoase» duce la pocăință și împăcare suscitând groază și milă față de victime la tinerele generații, astfel incitate să aibă grijă să nu se mai întâmple niciodată asemenea crime, pe când ipoteza «României moderne nedespărțită de antisemitism» duce la întreținerea și chiar la reapariția antisemitismului, culpabilizând tinerele generații care, simțindu-se acuzate de sentimente monstruoase prin simplul fapt că aparțin poporului român, sunt incitate să se simtă potrivnice acuzatorilor sau chiar să ia partea călăilor.

Multe fapte infirmă ipoteza «României moderne nedespărțită de antisemitism». Între iunie 1941 și august 1944, aproape 86.000 de militari au fost condamnați pentru că au refuzat să execute ordine privind măcelul evreilor sau altor civili[35] și două divizii, denumite «Tudor Vladimirescu» și «Horia-Cloșca-Crișan» au combătut de partea Aliaților în cadrul forțelor sovietice; nu toți acești soldați erau evrei sau comuniști, iar poporul român nu poate fi împărțit doar în "antisemiți" și "comuniști". Este adevărat că « Yad Vashem » a recenzat numai 139 de « Drepți între popoare » (79 în Rep. Moldova și 60 în România) și este logic: « Yad Vashem » era necunoscut în țările comuniste (1946–1990), majoritatea « Drepților » murind fără să fi aflat de existența sa, iar familiile salvate de ei și trăind în Israel sau în alte « țări imperialiste » nu aveau cum să-i mai găsească pe binefăcătorii lor. Însuși Iosif Goebbels scria în jurnalul său personal la data de 19 februarie 1941 că « Antonescu este la guvern cu sprijinul francmasonilor și dușmanilor Germaniei iar sașii noștri sunt prigoniți: Reich-ul a făcut atâtea eforturi degeaba! ».[necesită citare]

Situația evreilor în România după 23 august 1944Modificare

Prin lovitura de stat din 23 august 1944 România trece de partea Aliaților declarând război Puterilor Axei. Guvernul generalului Constantin Sănătescu desființează toate măsurile și legile împotriva evreilor, dar haosul domnind în țară, ocupată de Armata Roșie care continua să se socotească în teritoriu inamic, chiar și după 12 septembrie când s-a semnat armistițiul, nu le-a permis multor dintre evreii deportați în Transnistria să-și reocupe domiciliile, cel mai adesea jefuite sau ocupate de alți refugiați.[36]

Evreii prezenți în conducerea Partidului Comunist, care preia puterea la data de 6 martie 1945, precum Ana Pauker sau Iosif Chișinevschi, nu s-au preocupat de populația evreiască în general, nici de soarta refugiaților, ci excluziv de interesele lor de staliniști carieriști, iar cei care, închipuindu-și că pot obține de la ei ajutoare sau dreptate, revendicându-se ca evrei, au fost acuzați că ar fi naționaliști mici-burghezi sau mai rău, cosmopoliți fără conștiință de clasă. Unii ajung astfel în lagărele din Bărăgan.[36]

Consolidându-se, regimul comunist promovează cultura yiddish și muzica klezmer, dar excluziv în cadrul proletcultismului oficial, pentru a proslăvi Partidul și conducătorii săi. A apărut astfel un folclor evreiesc „socialist” care, aidoma folclorului românilor, sașilor sau maghiarilor, nu reușea să ascundă înăbușirea intelectuală și economică a majorității cetățenilor țării, evrei sau nu. Astfel, ca și sașii, grecii sau turcii, evreii din România au părăsit masiv țara, emigrând spre statul care accepta să plătească pentru ei, anume Israelul. Astfel, dispare treptat iudaismul românesc, care mai dăinuiește numai în Israel unde există încă ziare și restaurante românești, precum și asociații ale evreilor veniți din România.[necesită citare]

Cronologia Holocaustului în RomâniaModificare

 
O vedere din exteriorul memorialului victimelor comunismului din România, la Sighetu Marmației. În capătul aceleiași străzi se află monumentul Holocaustului.

Note de completareModificare

  1. ^ Cuvântul de origine italiană ghetto era numele primului ghetto din Veneția, care era lângă o zonă co o importantă cantitate de zgură (ghetta în italiană înseamnă zgură)

Note bibliograficeModificare

  1. ^ Clark, Roland, „New models, new questions: historiographical approaches to the Romanian Holocaust”, European Review of History: Revue europeenne d'histoire, 19 (2), pp. 303–320, ISSN 1350-7486, accesat în  
  2. ^ Raul Hilberg, La destruction des juifs d'Europe, Gallimard, collecția Folio, 2006, Tomul II, pag. 1408.
  3. ^ Ghid general, Ed. Ghidul României, București 1939, p. 8
  4. ^ Matatias Carp, Cartea neagră, București, 1948; Marius Mircu, Ce li s-a întâmplat evreilor din România, Glob, Bat Yam și Papyrus, Holon, Israel 1996
  5. ^ International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004 pe [1]
  6. ^ Raul Hilberg, La Destruction des Juifs d'Europe, Gallimard, collection Folio, 2006, TII, p.1408.
  7. ^ Republica Populară Romînă, Ghid general, Ed. pentru răspîndirea științei și culturii, București 1960, p. 94
  8. ^ Victor Eskenasy, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, I ed., București 1986; Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română: studiu de imagologie în contextul est-central european, Ed. Polirom, Iași, 2012.
  9. ^ Vezi Encyclopédie multimédia de la Shoah : Roumanie și Raul Hilberg, tomul II, pag. 1410.
  10. ^ Raul Hilberg, tomul II, pp. 1411 - 1468
  11. ^ Declarația britanicului Harold McMichael după tragedia navei Struma.
  12. ^ Dennis Deletant, Transnistria, soluția românească la „problema evreiască“, în vol. „Despre Holocaust și comunism“, p. 79, și Jean Ancel, Contribuții la istoria României, problema evreiască (1933 - 1944), (2 volume), Ed. Hasefer, 2001 și 2003.
  13. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  14. ^ Jean Ancel, Preludiu la asasinat: pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iași, 2005.
  15. ^ Hilberg, TII, p.1439
  16. ^ Matatias Carp: Cartea neagră: suferințele evreilor din România: 1940—1944, vol. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947 și Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Iași, Ed. Polirom, 2001.
  17. ^ Hilberg, TII, p. 1449.
  18. ^ Willi Filderman, colegul de liceu al Mareșalului în Evreii care l-au influentat pe Antonescu (2) - Dosare ultrasecrete, Ziua - 24 iunie 2006, pe [2].
  19. ^ Hilberg, TII, pp. 1453-55.
  20. ^ Hilberg, TII, pp. 1457-58.
  21. ^ Hilberg, TII, p.1460-65
  22. ^ Hilberg, Tomul II, pag. 1468.
  23. ^ International Commission on the Holocaust in Romania (Comisia Wiesel), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004, pe [3].
  24. ^ Raul Hilberg, T. 1, p 545
  25. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  26. ^ Raul Hilberg, T. 1, pp. 546–548.
  27. ^ Raul Hilberg, T. 1, p 549
  28. ^ Raul Hilberg, Tomul 1, pag. 676.
  29. ^ Willi Filderman, colegul de liceu al Mareșalului în Evreii care l-au influentat pe Antonescu (2) - Dosare ultrasecrete „Ziua“ - 24 iunie 2006, pe [4].
  30. ^ Hilberg, Tomul II, pag. 1437.
  31. ^ Matatias Carp, Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944, Dacia Traiană (Socec), București, 1947
  32. ^ Raul Rubsel, Iadul pe pământ, Paris 1951.
  33. ^ Vlad Stoicescu în Adevărul: INTERVIU Radu Ioanid: „Istoria României moderne nu poate fi despărțită de antisemitism” accesat 27 ianuarie 2013.
  34. ^ Dezbatere cu Neagu Djuvara la Institutul Erudio, la date de 11 noiembrie 2009, la Novotel Rive droite din Paris.
  35. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  36. ^ a b Raul Rubsel, Iadul pe pământ, Paris, 1950

BibliografieModificare

  • Carp, Matatias (). Cartea neagră. 1. Legionarii și rebeliunea. București: SOCEC & Co. S. A. R. 
  • Carp, Matatias (). Cartea neagră. 2. Guvernul Antonescu și războiul. București: SOCEC & Co. S. A. R. 
  • Carp, Matatias (). Cartea neagră. 3. Tragedia Transnistriană. București: SOCEC & Co. S. A. R. 
  • en Nagy-Talavera, Nicholas (). The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Rumania (în engleză). Hoover Institution Press, Stanford University. ISBN 9780817918514. 
  • en Braham, Randolph (). The Tragedy of Romanian Jewry (în engleză). Rosenthal Institute for Holocaust Studies, The City University of New York. ISBN 9780880333016. 
  • fr Iancu, Carol (). La Shoah en Roumanie: les Juifs sous le régime d'Antonescu (1940-1944) (în franceză). Université Paul Valéry. ISBN 9782842693565. 
  • de Hausleitner, Marianne; Mihok, Brigitte; Wetzel, Juliane (). Rumänien und der Holocaust – zu den Massenverbrechen in Transnistrien 1941-1944. Berlin. ISBN 9783932482434. 
  • Wiesel, Elie (). Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (PDF). Polirom. 
  • de Heinen, Armin (). Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt [România, Holocaustul și logica violenței] (în germană). Oldenbourg Wissenschaftsverlag. ISBN 978-3486583489. 
  • Deletant, Dennis (). Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944. Humanitas. ISBN 9780230502093. 
  • en Vladimir, Solonari (). Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-Allied Romania (în engleză). Johns Hopkins University Press. ISBN 9780801894084. 
  • en Ancel, Jean (). The History of the Holocaust in Romania (în engleză). University of Nebraska Press. ISBN 9783838269245. 
  • en Dumitru, Diana (). The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust: The Borderlands of Romania and the Soviet Union (în engleză). Cambridge University Press. ISBN 9781107131965. 
  • en Dumitru, Diana (). Simon Geissbühler, ed. Romania and the Holocaust: Events – Contexts – Aftermath (în engleză). ‎ ibidem. ISBN 9783838209241. 
  • Șapiro, Paul (). Ghetoul din Chișinău, 1941-1942: o istorie documentară a Holocaustului în interiorul frontierelor contestate ale României. Curtea Veche. ISBN 9786065889194. 
  • Ioanid, Radu (). Holocaustul în România: distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944 (ed. 2). Polirom. ISBN 978-9734678792. 
  • en Harward, Grant (). Romania's Holy War: Soldiers, Motivation, and the Holocaust (în engleză). Cornell University Press. ISBN 9781501759970. 

Vezi șiModificare

Personalități

Holocaustul în România după locație

În cultura populară

Legături externeModificare