Wikipedia

Mircea Corneliu Spătaru

Mircea Corneliu Spătaru
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Epureni, România Modificați la Wikidata
Decedat (74 de ani)[2][3] Modificați la Wikidata
Cluj-Napoca, România Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiepictor
profesor de liceu[*]​
sculptor Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mircea Corneliu Spătaru (n. 27 iulie 1937, Epureni, Duda Epureni, județul Vaslui – d. 31 august - 1 septembrie 2011, Cluj-Napoca), a fost un sculptor, pictor, caricaturist și ceramist român, profesor universitar, personalitate marcantă a artei românești.

Monumentul “Nicolae Bălcescu”, bronz, Parcul Izvorul Rece, București,
inaugurat 6 decembrie 2007[4]

Studii, Titluri, Funcții universitare

modificare

Expoziții personale după 1990

modificare
  • 1990 - Bienala de la Veneția
  • 1990 – Expoziție de sculptură, Sala Dalles, București
  • 1991 – Expoziție de sculptură , UNESCO, Paris
  • 1991 – Expoziție de sculptură, Le Mans, Franța
  • 1996 – Expoziție de sculptură, Art Expo, Visivarosi Galeria, Ungaria

Participări la Expoziții Naționale

modificare
  • 1990 – Expoziție de sculptură, Sala Dalles, Bucuresti
  • 1972 – Expoziție de sculptură, Galeria Noua, Bucuresti, expozitie personala;
  • 1984 – Expoziție de sculptură « Semn – modern și tradiție – universul cultural al cioplirii lemnului la români » - Bucuresti;
  • 1987 – Expoziție de sculptură – Expresivitate si Tehnologie in arta contemporana – Bucuresti;
  • 1990 – Expoziție « 10 + 1 » Salile Dalles, Bucuresti
  • 2005 – Expoziție la Palatele Brancovenesti Mogosoaia – « Autoportret » - Bucuresti;

Participări la Expoziții Internaționale

modificare
  • 1971 – Paris, Franta – A VII-a Bienala Internationala a Tineretului ;
  • 1973 – Paris, Franta – A VIII-a Bienala Internationala a Tineretului
  • 1971,1972,1978 – Barcelona,Spania Concursul international de desen Juan Miro ;
  • 1971,1977,1978 – Budapesta, Ungaria – Bienala Internationala de Sculptura mică
  • 1974,1978 – Varsovia, Polonia, Expozitie internationala de desen și sculptură
  • 1974,1981 – Wroclaw, Polonia, Trienala Internationala de desen ;
  • 1991,1992,1993 – ARTEXPO – Budapesta ;

Monumente și Ansambluri Sculpturale de For Public

modificare

Premii

modificare
  • 1969 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru sculptura
  • 1971, 1972, 1973 – Mentiune la concursul international de desen Juan Miro, Barcelona, Spania
  • 1971 – Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Romane
  • 1972 – Premiul pentru Tineret al Uniunii Artistilor Plastici – Cluj
  • 1972 – Premiul III Ex Aequo la concursul international de desen Notto, Italia
  • 1972 – Premiul Criticii al Uniunii Artistilor Plastici din Romania
  • 1974 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru arta monumentala1978 – Mentiune speciala (grup portelan,utilitate,expresie) la expozitia internationala din Erfurt, Germania
  • 1985 – Premiul I Concurs desen pictura – Rho-Milano, Italia
  • 1985 – Premiul special al juriului – Expozitie de desen si pictura Barcelona
  • 1994 – Premiul special al Uniunii Artistilor Plastici
  • 1998 – Premiul revistei “Flacara”
  • 1999 – “Omul anului” declarat de revista “Privirea”
  • 2000 – Ordinul National “Serviciul Credincios in grad de Mare Ofiter” din partea Presedintiei Romaniei
  • 2003 – Premiul revistei “Cuvantul”

Opera

modificare
  • Mircea Spătaru a devenit pentru noi toți, în ultimii ani, un simbol al tăcerii. Știam că s-a dedicat învățământului. Dar nu știam altceva despre munca sa. O natură secretoasă, introvertită, acesta părea să fi consimțit la propiul exil. Mai mult decât atât, ne-a surprins să-l vedem reapărând în forță cu un studio plin până la refuz, cu un repertoriu abundent, gata să invadeze spații vaste. În același timp sculptor, ceramist și pictor, ridicându-se deasupra oricărei etichete tehnice, Spătaru apare astăzi ca o avalanșă în plin progres, ca o explozie.El pare să fi acumulat pe perioada tăcerii sale prelungite o experiență a sacrificiului, o capacitate a durerii care pentru românii de după Revoluție capătă semnificația unei premoniții.
  • Nu se întâmplă prea des ca o asemenea persoană nesociabilă să reușească să devină un interlocutor atât de zgomotos.Iconografia sa brutală, pătată de sânge, are ceva din indecența terifiantă a unui mormânt deschis. Și totuși, datorită materialului prin care se exprimă (porțelanul), acesta atinge o eleganță ciudată: coșmarul este sticlos, translucent, oroarea nu are greutate. Lumina insuportabilă a morții- ai vrea să spui,gândindu-te la faimosul roman al lui Kundera.Te simți agresat de fiecare detaliu, dar realizarea formală a întregului are un efect liniștitor, în acelși mod în care lacrimile calmează după o tragedie groaznică. Înaintezi printr-un eseu asupra transparenței dezastrului, asupra posibilității de a transfigura dezastru prin contemplare.
  • Aproape fiecare lucrare este semnată ostentativ de către artist de mai multe ori. N u mai reprezintă doar o simplă semnătură, ci mai degrabă un exercițiu de agresivitate îndreptată asupra sa, o identificare a artistului cu obiectul actului propriu. În cele din urmă urmăritorul și victima sunt vinovați în mod egal. Spătaru este în același timp și agresor, și victimă și public. El își asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment a propriei implicări, al responsabilității care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor privilegiul inocenței. Suntem cu toții responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înțeleagă neliniștea lumii de astăzi, cu coșmarurile și speranțele sale.[6] Andrei Pleșu
  • Mircea Spătaru și Reprezentarea Patosului
  • În cronologia evenimentelor artistice majore survenite imediat după Decembrie 1989, expozitia lui Mircea Spătaru de la Sala Dalles, din 1990, ocupa, fără indoială, primul loc, prin anvergura si extrema ei actualitate la momentul acela, prin modul in care elementele eteroclite ale vizualului au fost orchestrate pentru a sugera violenta supliciului.
  • Expoziția a stat programatic sub semnul autoportretului, pentru ca fiecare lucrare purta, ostentativ plasat, semnatura cu majuscule a artistului. Totuși, privitorul a fost făcut sa simtă că ceea ce se oferea acolo văzului îl privea în mod direct. Contestând un anume caracter esențial al sculpturii, Spataru cultiva atunci ca și acum, o artă antimonumentală și antieroică. Nici o materie nu putea conveni mai bine acestui scop decât porțelanul, fragil și antisculptural prin excelență. Intregul spațiu al expoziției a fost gândit ca spațiu al sacrificiului și al suferinței, subtil și discret dramatizat, solicitând nu admirația, ci participarea. O suită de ecrane-ghilotină pe care erau intipărite imagini sângerii ale ființei umane suplicite jalonau spațiul. Deasupra lucrărilor care refuzau sistematic verticalitatea, obligând privirea să coboare, plafonul coborât și el, prin dublarea lui cu o pânză albă, imaculată (giulgiu ?), comprima spațiul. Sugestia sepulcrală mi-a amintit de extraordinarele desene ale lui Henri Moore din adăposturile antiaeriene londoneze în timpul ultimului război mondial. Lumina din expoziție, construită și ea, era rarefiată, egală, celestă, lăsand totuși loc pentru speranță. Am insistat asupra expoziței din 1990, pe care unii poate că nu au văzut-o sau au uitat-o, pentru ca cel puțin doua dintre lucrările recente ale lui Spătaru, pe care orice bucureștean le poate vedea, statuia lui Iuliu Maniu din Piața Revoluței și monumentul funerar al lui Moise Nicoară din curtea bisericii Mavrogheni, țin de aceeași obsesie a reprezentării patosului (sau doliului în cazul monumentului lui Moise Nicoara). Lessing, în al său celebru « Laocoon », credea că suferința nu are ce căuta în sculptură pentru ca nu este exprimabilă cu mijloacele acestei arte. Unii dintre moderni, de la Rodin la Paciurea, au crezut altfel. Mircea Spătaru se masoară cu ei și adânceste de la o lucrare la alta o preocupare veche. De fiecare dată e la fel de convingător. Cu statuia lui Iuliu Maniu, el reusește un paradox : scoate istoria, ca motiv al sculpturii, din regimul comemorării distante și obiective, construind totuși, dincolo de orice retorică a eroismului, o efigie exemplară.[7]
  • (Articol aparut in suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar, 03 iunie 2006, la rubrica ARTELE VIZUALE DUPA ’90, articol semnat de Ioana Vlasiu, critic si istoric de arta.)
  • Mâna Durerii de Răzvan Theodorescu

De la spiritualizatul Balcescu al colegului nostru de generatie – iar acum de institut – care este putin locvacele dar infinit talentatul Mircea Spataru, pana la spiritul efigiilor traumatizate din expozitia ultima de la Dalles, drumul este unul launtric, nevazut. Parca rupte dintr-un orizont incremenit de milenii, varstele de culoarea sobra si mereu aceeasi a unor metope de templu arhaic, imprastiate parca de un dezastru indepartat si foarte apropiat care le-a mutilat – iarasi pe dinauntru –obiectele acestea cu chip de om vor fi avut odata si suflet. Spataru le-a modelat, retras in atelierul sau atatia ani, dar le-a modelat cu mana durerii. Adunate intr-un muzeu neverosimil al traumelor contemporane – s-ar parea ca Dallesul este menit, in aceasta primavera, unui asemenea perpetuu “remember” – fapturile lui Spataru dau, eclatant, masura unui artist de ampla respiratie si de inalta demnitate.[8] Mâna Durerii de Răzvan Theodorescu, Revista Arta, 4,5/’90

Studii și articole în cărți și reviste de specialitate, filme documentare de televiziune și comentarii radio și tv

modificare

Despre arta maestrului Mircea Spătaru, au scris numeroase personalități ale culturii române precum: Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Răzvan Theodorescu, Ion Frunzetti, Theodor Enescu, Anca Arghir, Anatol Mandrescu, Laszlo Beke, Nicolae Breban, Mircea Deac, Radu Bogdan, Ioan Buduca, Cornel Antim, Ioan Grosan, Ioana Vlasiu, Pavel Susara, Aurelia Mocanu, Alexandra Titu, Ruxandra Garofeanu-Nadejde, Mihaela Cristea

Note

modificare
  1. ^ Mircea Spătaru, accesat în  
  2. ^ Artistul Mircea Spătaru s-a stins din viață, accesat în  
  3. ^ https://www.modernism.ro/2011/09/01/a-murit-sculptorul-mircea-spataru/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ Nicolae Bălcescu are o statuie în Bucureşti
  5. ^ Nicolae Balcescu, omagiat in centrul Capitalei - trafic inchis
  6. ^ Ateliere de artiști din București,vol.întâi,Mirecea Spătaru,p. 137, Text de Andrei Pleșu, Editura Noimediaprint
  7. ^ (Articol apărut în suplimentul de Duminică al Ziarului Financiar, 03 iunie 2006, la rubrica ARTELE VIZUALE DUPA ’90, articol semnat de Ioana Vlasiu, critic si istoric de arta.)
  8. ^ Mâna Durerii de Răzvan Theodorescu, Revista Arta, 4,5/’90

Bibliografie

modificare
  • Mircea Spătaru, Ateliere de Artiști din București,p.137-141, Editura Noimediaprint,București
  • Andrei Pleșu- Despre arta lui Mircea Spătaru, Ateliere de Artiști din București, p.137, Editura Noimediaprint,București
  • LEXICON critic si documentar PICTORI, SCULPTORI SI DESENATORI DIN ROMANIA SECOLELE XV-XX”,Mircea Deac, Editura MEDRO, 506 pagini
  • BARBOSA, Octavian, Dicționarul Artiștilor Români Contemporani, București, Ed. Meridiane, 1976;
  • Dicționar de artă modernă de Constantin Prut, Editura Albatros, 1982

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mircea_Corneliu_Spătaru&oldid=16535188