Nicolae Țațomir (n. 2 februarie 1914, Hârlău26 ianuarie 1996, Iași) a fost un jurist, scriitor și profesor universitar român.

Date biografice

modificare

Nicolae Țațomir s-a născut în Hârlău, părinții fiind Aurelia (n. Gheorghiu) și medicul Vasile Țațomir. A absolvit Liceul Național din Iași (1931), după care a urmat Facultatea de Drept a Universității din Iași (1936). A fost decan al Facultății de Drept din Iași (1952-l972).

La îndemnul lui Topîrceanu debutează[1] în 1933 în revista ieșeană Bloc. Debutul editorial a avut loc în 1936 cu micul volum de versuri Lebede negre.

  • Lebede Negre (1936)
  • Eternul spirit (1940)
  • Ioana (1948)
  • Cazul elevului Petcu (1953)
  • Satire (1955)
  • Răscoala (1957)
  • Pictorul străzii (1957)
  • Un om pe promontoriu (1961)
  • Tainicul arhipelag (1964)
  • Pe limba lor (1967)
  • Carmen terrestre (1968)
  • Melos (1970)
  • Cartea mea de lut (1972)
  • Manuscrisul de la Marrakech (1972)
  • Elipse orfice (1976)
  • Cosmograme (1977)
  • Arpegii moderne (1980)
  • Negru și verde (1980)
  • Lebede albe (1983)
  • Anabasis (1985)
  • Stalactite în alabastru (1986)
  • Pașii licornului (1989)
  1. ^ Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. III: 1944-1984, Ed. Minerva, București, 1987, p. 139.