Nopțile de Sânziene

Nopțile de Sânziene
Coperta ediției princeps a romanului
Informații generale
Autor	Mihail Sadoveanu
Gen	roman realist magic
Ediția originală
Limba	română
Editură	Editura Cartea Românească din București
Țara primei apariții	Regatul României
Data primei apariții	noiembrie 1934
Format original	Tipăritură

A nu se confunda cu Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Nopțile de Sânziene este un roman realist magic scris de Mihail Sadoveanu și publicat în noiembrie 1934 de către Editura Cartea Românească din București.

Romanul prezintă încercarea de apărare a unei păduri vrăjite (codrul Borzei) în fața amenințării de a fi tăiată pentru a acoperi datoriile unei familii de boieri nevrednici, care irosiseră agoniseala mai multor generații. Autorul pune în opoziție tradiționalismul și cumpătarea lumii satului românesc cu lăcomia civilizației capitaliste orientată numai către profit. Tulburarea liniștii patriarhale de către mașinile „nemțești” produce o răzvrătire nu numai a oamenilor locului, ci și a naturii.

Rezumat

Moșia Necșeni și pădurea Borzei din zona Vasluiului au fost stăpânite de generații întregi de boierii din familia Mavrocosti. Ei erau străini de aceste meleaguri, fiind urmașii unui crescător de oi nomad pe nume Costea Negru. Sosiți în Moldova, Mavrocosteștii ar fi slujit întâi la boierii Leca (originari din răzeși), cumpărând în timp o parte din moșia boierească și încălcând apoi abuziv hotarele Leculeștilor pe măsură ce foștii răzeși au sărăcit. Culoarea negricioasă a ultimilor descendenți ai familiei este explicată de prințul Lupu Mavrocosti prin faptul că strămoșii săi s-ar trage din migratorii pecenegi, dar adevărul este că bunica sa (descendentă a domnitorului Constantin Racoviță) ar fi schimbat pruncul la naștere cu un prunc dintr-o șatră de țigani.

Fiind pasionat de construcția aeroplanelor, visătorul prinț Lupu Mavrocosti s-a îndatorat excesiv la bănci, iar prietenul său, inginerul francez Antoine Bernard, s-a oferit să-l ajute. Cei doi se cunoscuseră în timpul Primului Război Mondial, când Bernard fusese membru al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, iar prințul Mavrocosti condusese două baterii de obuziere în bătăliile de la Mărăști și Mărășești. Inginerul Bernard îi propune prințului Mavrocosti să vândă pădurea Borzei de lângă Necșeni, „acea rezervă a pădurilor vasluiene (...) cu desimile ei înfricoșate, cu râpile țesute de spinării și străpunse numai de dihănii prin tuneluri șerpuite; cu meandrele pârâului Borzei, cu tăurile mistreților, cu poienile căprioarelor, cu refugiile celor din urmă castori și a celor din urmă ierunci și cucoși sălbatici”. Propunerea nu are la bază doar prietenia, ci vine mai ales din convingerea că din lemnul Borzei „se pot scoate multe milioane”.

Sosit la Necșeni în 24 iunie 1927, Bernard reușește să-l convingă pe prinț să semneze un contract prin care inginerul francez primește dreptul de a tăia și vinde frasinii din pădurea Borzei. În aceeași noapte (noaptea de Sânziene), pădurarul Neculai Peceneaga „coborâtor din serii de pădurari” asistă la un sobor tainic al animalelor și păsărilor care își exprimă îngrijorarea față de planurile de defrișare a pădurii. După semnarea contractului, prințul simte unele mustrări de conștiință. Un număr mare de oameni se opune tăierii pădurii: țiganii lingurari care trăiau în apropiere, feciorul boieresc Marandache, pădurarul Neculai Peceneaga, fostul răzeș Sofronie Leca (administratorul moșiilor boierești) și chiar sora prințului, Kivi Mavrocosti. În plus, în aceeași vară se obține o recoltă abundentă de grâu cu care s-ar fi putut plăti o parte importantă a datoriei.

Din cauza faptului că localnicii refuză să participe la tăierea pădurii, inginerul Bernard este obligat să aducă tăietori de lemne huțuli din Cehoslovacia. Pe lângă opoziția exprimată de oameni sau doar bănuită de francez, se pare că și bătrânul și miticul codru al Borzei se apără de primejdia care-l pândește. Drumurile cărăușilor sunt oprite de evenimente meteorologice stranii sau uneori de fugarul Liță Florea, lucruri de valoare dispar inexplicabil din coliba francezului, inginerului îi trece un glonte „rătăcit” pe la ureche în timpul unei vânători organizate de Sfântul Dumitru (26 octombrie), colibele huțulilor ard fără a se ști dacă focul a fost „pus” sau nu etc.

Refacerea colibelor huțulilor pe socoteala prințului Mavrocosti și apoi vremea potrivnică întârzie începerea exploatării lemnului; sosit la Necșeni la jumătatea lunii ianuarie a anului 1928, inginerul Bernard află că agenții și cărăușii săi au fost atacați de necunoscuți înarmați, în timp ce huțulii ar fi fost amenințați de Peceneaga. Inginerul solicită sprijinul jandarmilor, dar lucrările sunt întrerupte aproape imediat din cauza viscolului și apoi a puhoaielor de ape provenite de pe urma topirii zăpezilor. Pădurarul găsește comoara ascunsă cu secole în urmă de Costea Negru, precum și bijuteriile inginerului francez, într-un tău din întunecimea pădurii, dar Lupu Mavrocosti îi poruncește să păstreze taina. În preajma Bunei Vestiri (25 martie), bilanțul exploatării era dezastruos, iar inginerul Bernard decide să renunțe la contract. Prințesa Kivi acceptă pentru prima dată avansurile lui Sofronie Leca, luând în calcul ideea unei mezalianțe. Acțiunea se termină în Noaptea de Sânziene, când Peceneaga se află iarăși de veghe în poiană și constată că lumea uitase semnele, iar animalele nu se mai adună în sobor ca până atunci.

Structură

Romanul Nopțile de Sânziene este împărțit în 12 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje

• Lupu Mavrocosti — prinț celibatar înrudit cu boierii Racovițești. Are vârsta de 41 de ani. Susține că ar fi originar dintr-o familie de pecenegi, dar se pare că tatăl său ar fi fost țigan. A condus două baterii de obuziere în bătăliile de la Mărăști și Mărășești. Este pasionat de construcția aeroplanelor și de trecutul locurilor natale.
• Kivi Mavrocosti — sora prințului Lupu, în vârstă de 26 de ani. Vorbește cu ușurință mai multe limbi străine și practică mai multe sporturi.
• Antoine Bernard — inginer francez, reprezentant comercial, prieten al prințului Mavrocosti. A fost maior în Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. S-a stabilit de trei ani în România.
• Neculai Peceneaga — pădurar singuratic din Pădurea Borzei, bun cunoscător al tainelor pădurii. A luptat în Primul Război Mondial, fiind rănit și suferind de foame și de frig. Soția și cei patru copii i-au murit în urma unor epidemii. Și-a părăsit casa de la marginea pădurii și s-a mutat într-o colibă din râpa de sub Poiana Vinului.
• Sofronie Leca — administratorul moșiilor boierești de la Necșeni. Este originar dintr-o familie de boieri scăpătați și deveniți răzeși. Îi place să vâneze și cutreieră adesea pădurea Borza.
• Marandache — fecior boieresc de origine țigănească. Este fiul lui Dima Samur, judele lingurarilor. A răpit o fată din Irești, pe care a adus-o acasă cu 10-15 ani în urmă. S-a bătut cu locuitorii din Irești și cu jandarmii și și-a pierdut un ochi, dar nu a renunțat la fata răpită.
• Liță Florea — țăran originar din satul Plop din ținutul Fălciului. A luptat în război și a fost rănit. S-a răzvrătit împotriva stăpânirii și a devenit hoț la drumul mare. Este adăpostit de Sofronie Leca în pădurea Borzei.
• Ghiță Ghețu — primarul din Necșeni
• Nastasă Roiban - primarul din Bălănești
• Zeidel Abramovici — cârciumar evreu din târgul Dobreni
• Costică Mărgăritescu — valetul inginerului Bernard
• Dima Samur — judele șatrei de țigani de la marginea pădurii Borza, tatăl lui Marandache
• baba Domnica — bătrână vrăjitoare
• Norocel - vizitiu țigan
• Iosef Klapka — dragomanul tăietorilor de lemne huțuli din Cehoslovacia, fost sergent în Armata Austro-Ungară

Scriere și publicare

Surse de inspirație

Criticul Mihai Ungheanu presupune că Mihail Sadoveanu s-ar fi inspirat în scrierea Nopțile de Sânziene din Cărțile junglei ale lui Rudyard Kipling. Autorul cunoștea proza scriitorului britanic, admirându-l pentru glorificarea junglei ca un spațiu cu o existență autonomă care invadează civilizația. În proza lui Kipling se manifestă un război permanent între natură și om, vegetația punând imediat stăpânire pe teritoriul părăsit de om. Astfel, „Coborârea junglei spre văi”, o povestire din volumul A doua carte a junglei (1895), prezintă modul în care jungla distruge totul într-o mișcare apocaliptică.

Pădurea lui Kipling se potrivește cel mai bine ideii de natură agresivă pe care scriitorul i-o atribuie codrilor Borzei.

Scrierea și publicarea romanului

Trecerea de la feudalism către capitalism și reformele ce au avut loc după formarea statului român modern au cauzat sărăcirea tot mai multor boieri, lipsiți de privilegii și incapabili să-și gestioneze eficient averile. Avuțiile țării au încăput treptat și tot mai mult pe mâna străinilor care au exploatat intensiv resursele naturale până la secătuirea acestora. Exploatările forestiere din România au crescut în perioada interbelică, iar mari suprafețe din pădurile țării au fost defrișate într-un mod nesistematic și catastrofal. Martor al tăierii iresponsabile a codrilor, Mihail Sadoveanu a creat imaginea fantastică a pădurii care nu cedează și se reface singură, ce a stat la baza scrierii acestui roman.

Romanul Nopțile de Sânziene a fost publicat în 1934 de către Editura Cartea Românească din București. El a fost considerat la momentul apariției sale o „certă valoare literară”, putând fi considerat un simbol național, „căci în tăcuta dar dârza rezistență a naturii și-a oamenilor legați de ea — tema romanului — contra dușmanului comun, descoperim istoria unui popor învățat de veacuri, să aștepte dreptatea unui sfârșit”.

Analiză literară

Maturizarea literară a lui Mihail Sadoveanu a determinat îndepărtarea tot mai puternică a scriitorului de planurile concrete ale vieții și apropierea de istorie și natură pentru a găsi datele esențiale ale ființei etnice românești. Autorul permanentizează un spațiu și un timp arhaic nedefinit în care natura, omul și celelalte viețuitoare trăiesc într-o armonie aproape deplină după o înțelepciune primordială. Conflictul din Nopțile de Sânziene se rezumă la încercarea misterioasă de apărare a unei păduri în fața amenințării de a fi tăiată de un străin, putând fi asimilat cu un conflict între natură și antinatură sau mai concret între viață și moarte. În această optică, pădurea seculară este expresia forțelor primare ale vieții, în timp ce acțiunea de defrișare este similară cu moartea pădurii.

Boierul Lupu Mavrocosti, un visător inofensiv care a irosit o mare parte din averea familiei pentru a crea un aparat de zbor propriu, concesionează inginerului francez Bernard dreptul de exploatare a codrului Borzei în contul datoriei. Organizarea exploatării se dovedește dificilă pentru că pădurea pare să se opună asaltului nimicitor al străinului, mobilizându-i pe oamenii locurilor pentru a-o apăra. Inginerul francez înțelege în cele din urmă puterea nebănuită de rezistență existentă în firea locuitorilor acestei țări și capitulează neputincios.

Personajul principal al romanului este Codrul Borzei, care dobândește în viziunea lui Sadoveanu trăsături omenești: rezistența aprigă împotriva dușmanilor ce încearcă să o distrugă. Natura sadoveniană nu mai este aici doar un element de decor ca în alte scrieri, ci este personificată și domină întregul cadru al acțiunii, dobândind ceva din noblețea și liniștea solemnă a celor puternici. Oamenii joacă un rol secundar, ei fiind copleșiți de măreția pădurii. Pădurea seculară este, din punct de vedere simbolic, un element primordial generator de viață, o forță telurică. Ea îl ocrotește atât pe om, cât și o faună fecundă și puțin cunoscută. Cei ce trăiesc în apropierea pădurii preiau o parte din forța ei tenebroasă. Astfel, majoritatea personajelor cărții au o dimensiune misterioasă: prințul Lupu Mavrocosti este pasionat de trecut și caută o comoară ascunsă de strămoșii săi din vechime, prințesa Kivi este o fiică a pădurii ce vorbește cu căprioarele, se împrietenește cu țărcile și face baie goală sub cascada Borzei, pădurarul Peceneaga este un om singuratic și sălbăticit, ce înțelege graiul animalelor, în timp ce vechilul Sofronie Leca pare adevăratul stăpân al locurilor.

Aflat pe o poziție opusă, inginerul francez Antoine Bernard este reprezentantul civilizației occidentale care încearcă să distrugă mediul natural dătător de viață în numele unor binefacerii iluzorii. El consideră pădurea doar ca pe o sursă de venit, nereușind să înțeleagă necesitatea conservării ei și fiind interesat doar de profit. Viziunea sa limitată îl transformă curând într-un dușman al localnicilor, care i se opun tot mai deschis.

Narațiunea conține numeroase elemente fantastice, care o fac să iasă din limitele realismului literar. Natura este o sursă a unui fantastic specific sadovenian, declanșând adevărate forțe magice care-i sunt favorabile omului dacă acesta este capabil să le înțeleagă sau dimpotrivă adversare dacă s-a încălcat coexistența armonioasă. Sadoveanu înzestrează pădurea cu o capacitate de a se apăra de cei care vor să o distrugă, ea controlând stihiile care spulberă așezarea francezului și întrerup exploatarea forestieră. Deznodământul romanului (victoria pădurii și înfrângerea inginerului francez) este unul fantastic, deoarece codrul nu se poate apăra în realitate de intențiile celor care vor să-l defrișeze.

„Nopțile de Sânziene este mai mult o carte de inițiere și ceremonial, așa cum sunt acele texte de teatru chinezesc în care se arată publicului cum cineva a furat sau apărat luna, scenarii invariabile ca gestică și muzică, jucate neschimbat de sute de ani”, considera criticul Mihai Ungheanu.

Teme principale

Pădurea mitică

Mihail Sadoveanu a realizat în scrierile sale o adevărată mitologie a pădurii sacre, pline de taine și generatoare de întâmplări magice. Pădurea Borzei este considerată a fi un astfel de loc mitic. Pădurarul Neculai Peceneaga, care-i este paznic și ocrotitor, afirmă că „asta-i pădure apărată de Dumnezeu (...). Dacă n-ar fi apărată, n-ar fi stat până acuma în picioare.”.

Într-o poiană din codru, numită La Paraclis, se adună în noaptea de Sânziene soborul animalelor și stau la sfat, grăind întocmai cum grăiesc oamenii, potrivit unei credințe străvechi a poporului român. „În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat.”

Noaptea de Sânziene din ajunul sărbătoririi nașterii Sf. Ioan Botezătorul (23 spre 24 iunie) este considerată în credințele poporului român ca un moment magic în care se deschide cerul și muritorii privilegiați pot vedea lumea de dincolo. În timpul acestei nopți se petrec întâmplări supranaturale ce simbolizează întâlnirea sacrului cu profanul. Folclorul mai multor popoare, mai ales cele nordice, conține celebrări speciale dedicate acestei nopți. Marele dramaturg englez William Shakespeare descria apariții magice de zâne și spiriduși în comedia romantică Visul unei nopți de vară. Fantasticul sadovenian este înfățișat ca o comunicare între două lumi care s-au despărțit de mult, printr-o regresie dublă în arhaicitate.

Pădurea Borzei este un adăpost pentru cei care o iubesc precum pădurarul Neculai Peceneaga și haiducul Liță Florea, după cum constată criticul literar Ov.S. Crohmălniceanu. Aceștia cunosc profund codrul străvechi și sunt hotărâți să-l apere de ferăstraiele inginerului Bernard. Evenimente meteorologice stranii amână exploatarea forestieră, distrugând cabana inginerului și împiedicând circulația căruțelor, iar, când lucrările avansează, intervin oamenii codrului. Fugarul Liță Florea se strecoară nevăzut la colibele huțulilor pentru a le da foc și apare pe neașteptate la cotiturile potecilor pentru a-i jefui pe angajații exploatării. Nimeni nu-l cunoaște așa că fugarul începe să fie considerat o apariție supranaturală zămislită de desișul pădurii. Înfrângerea suferită de inginerul Bernard dobândește o dimensiune fantastică. Pădurea îi ocrotește pe cei care vor să o apere, făcându-i să nu fie găsiți de autorități.

Romanul lui Sadoveanu promovează comuniunea între om și natură, element baladesc impregnat adânc în credința străveche a poporului român.

Tradiționalismul lumii rurale

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după reguli străvechi și respinge inovațiile modernității. Neamul românesc este în viziunea lui Mihail Sadoveanu un neam bătrân dotat cu o înțelepciune milenară, iar, după cum menționează autorul, până și calul șarg pe care umblă vechilul Sofronie Leca este „coborâtor din harmasarii furați de geți de la Dariu, fiul lui Istaspe, riga persienilor”. Oamenii trăiesc de secole în comuniune cu natura și nu pot admite distrugerea acesteia. Pentru un pădurar ca Neculai Peceneaga pare de necrezut că cineva ar putea „să dărâme Borza și s-o ducă de-aici”. Pădurea nu este proprietatea cuiva, ci aparține tuturor, chiar dacă, din punct de vedere juridic, ea are un proprietar legal. În această logică, acel proprietar poate doar să se folosească de bogățiile pădurii, dar nu are drept să o distrugă sau să o înstrăineze pentru că ea aparține întregii comunități. Vânzarea lemnului de frasin din codrul Borzei este percepută de oamenii locului ca o blasfemie sau ca o trădare a legăturii sacre dintre om și codru.

Fiind un spațiu în care viețuiesc diferite animale și păsări și în care cresc arbori și plante cu puteri miraculoase, pădurea Borzei este considerată a fi un element viu al unei ordini naturale superioare, la fel ca și omul. Vechilul Sofronie Leca consideră că semnarea contractului de exploatare ar putea aduce grave prejudicii naturii și întregii comunități, afirmând că „are și Borza un drept” la existență de care nu s-a ținut seama.

Agricultura se desfășoară după aceleași metode tradiționaliste, intervenția mașinilor fiind acceptată doar în ideea sporirii productivității. Metodele științifice moderne sunt respinse de vechilul Sofronie Leca ca inexacte, pe motiv că nimeni nu poate prevedea fenomenele meteorologice, evoluția geologică și chimică a solului sau influența fazelor lunii.

Oamenii ce locuiesc în aceste locuri se conduc după legi proprii, moștenite prin tradiție, iar judecata stăpânirii nu este acceptată în cazul în care contrazice vechile cutume. Proscrisul Liță Florea, urmărit de jandarmi, este primit cu căldură în codrul Borzei după ce se află că fusese judecat pentru că se răzvrătise împotriva modernizării societății. Scriitorul susține ideea că poporul român este un popor bătrân, cu legi străvechi, care nu acceptă rânduielile occidentale străine tradiției autohtone.

Elemente umoristice

Criticul Tudor Vianu a remarcat prezența ironiei în acest roman, autorul folosind această figură de stil în locul mai vechii atitudini lirice ca o formă a superiorității intelectuale în prezentarea unor întâmplări.

Astfel, inginerului francez Bernard venit în Moldova pentru exploatarea lemnului îi dispar rapid și inexplicabil unele obiecte de valoare valoroase din cabana construită în apropierea unui sălaș de țigani lingurari, considerați ca urmași ai unor imigranți pecenegi. Străinul este nedumerit de dispariția brățării cu ceas de aur în perioada scurtă cât ieșise până afară să bea o ceașcă de ceai. „Când intră în odăiță, pe ușa deschisă, ca să depuie ceașca, observă îndată lipsa brățării. Era un obiect care nu putea luneca, nu se putea rostogoli, nu putea fi urnit de o adiere de vânt. Pământul bătut și curățit cu îngrijire nu prezinta nici o gaură de șoarece de câmp. E o absurditate să-ți imaginezi că un șoarece mănâncă un ceas de aur; alta să admiți că un animal mic s-ar putea înhăma la un obiect relativ mare; și-n sfârșit alta să presupui că, printr-o crăpătură sau o gaură inexistentă aproape, așa ar trebui să fie de minusculă, ar putea intra și dispărea complet un ceas-brățară”.

Stil literar

Romanul Nopțile de Sânziene este o operă literară care combină realismul cu romantismul, învăluind întâmplările epice relatate într-un văl de poezie. Ca și în alte scrieri ale sale, Mihail Sadoveanu compune naturii un imn vibrant, dând glas bucuriei ritualice a descoperirii frumuseții creației. Prezentarea întâmplărilor alternează cu momente în care autorul cade în visare în fața măreției naturii.

Talentul de povestitor al lui Sadoveanu iese în evidență mai ales în pasajul ce descrie sfatul viețuitoarelor din noaptea de Sânziene sau în descrierea vânătorii de toamnă în pădurea Borzei. Autorul folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale. Textul literar se individualizează prin oralitate, adresându-se unui cititor care în primul rând ascultă și mai apoi vede. Limbajul este unul molcom și blajin, fiind întrebuințate puține arhaisme.

Aprecieri critice

Critica literară a evidențiat prezentarea spațiului românesc ca un teritoriu guvernat de legi străvechi și populat cu oameni apropiați de natură. Astfel, George Călinescu scria că „Nopțile de Sânziene evocă o Sciție mai apropiată, constituită de urmașii pecenegilor. Aceștia călăresc pe cai nepotcoviți, fac focul cu amnare și iubesc pădurea. Un francez venit să exploateze lemnul se vede boicotat de către toată lumea”. Teritoriul primitiv descris în roman poate fi asociat mai degrabă cu Sciția decât cu Geția, după cum afirma același critic: „Scriitorul continuă a analiza conceptul unei Sciții absolute, al unei Sciții mai degrabă decât al unei Geții, fiindcă golul înfățișat de Moldova e o porțiune din enormul gol asiat și fondul etnic plutește în indeterminație. Eroul cărții este poporul peceneg, individualizat într-un sălaș de falși țigani. Fără îndoială, infiltrația cumană și peceneagă e destul de istorică, însă condițiile penetrației sunt așa de nebuloase, încât scriitorul poate să păstreze ceața preistorică. Țiganii, fie și pecenegi, având sufletul cetelor migratoare, eroul ideal al cărții rămâne un soi de Uvar, care în loc să se înfunde în candoarea arctică, se ascunde în codri.”

Spațiul evocat este supus influenței unui miraculos „fastuos” și „poetic”, diferit de miraculosul de tip sacru din romanul Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade. Criticul Nicolae Crețu considera că romanul Nopțile de Sânziene are un stil poetic menit a evidenția „istoria unei defensive victorioase, nu fără păcat, însă susținută de o justificare de netăgăduit, într-un plan mai înalt, al necesității supraviețuirii, cu orice preț, a ființei comunității, ca identitate simbolică, supraindividuală și transistorică, în spiritul unui ethos apropiat de implicațiile heideggerianului wohnen (=„locuire”): conștiință a apartenenței profunde, pe care apărătorii Borzei o trăiesc ca pe o legătură tainică, de datorie fată de un „duh” al pământului lor”.

Unii critici consideră că romanul Nopțile de Sânziene ar fi influențat într-o anumită măsură scrierea romanului Noaptea de Sânziene de către Mircea Eliade. Potrivit criticului Ion Rotaru, prozatorul moldovean este reprezentat în romanul eliadesc de personajul Ciru Partenie, scriitorul și filozoful care izbutește să se sustragă timpului istoric și chiar timpului fiziologic și pentru care „natura începe să devină nu numai transparentă, ci și purtătoare de valori”.

Traduceri

Romanul Nopțile de Sânziene a fost tradus în mai multe limbi străine:

• germană (Die Nächte um Johanni, Wiener Verlag, Viena, 1944; traducere de Ernst Wallner; o altă traducere a fost realizată de Hermine Pilder-Klein și publicată în 1968 sub titlul Johannisnächte de Literaturverlag din București) și
• spaniolă (în vol. El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos-Aires, 1964; traducere de María Teresa León).

Bibliografie

• George Călinescu, „Nopțile de Sânziene”, în Adevărul literar și artistic, anul XIV, nr. 735, 1935, reprodus în vol. Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.
• Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 2 (I–Z), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 344–358. ISBN: 978-973-88947-7-8
• Ovidiu Papadima, „Cronica literară. Mihail Sadoveanu: Nopțile de Sânziene”, în Gândirea, anul XIV, nr. 1, ianuarie 1935, pp. 48-49.
• Vera Russo, „Nopțile de Sânziene de Mihail Sadoveanu”, în Revista Fundațiilor Regale, anul IX, nr. 3, 1 martie 1942, pp. 675-679.
• Mihai Ungheanu, „«Nopțile de Sînziene» și ambasada morții”, în vol. Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, București, 1973.

Legături externe

• Nicolae Crețu, „De la contract la «războiul» ascuns”, în Convorbiri literare, anul CXXXIX, nr. 2 (110), februarie 2005. (Arhivat în 8 martie 2009, la Wayback Machine.)
• Nicolae Crețu, „Străinul și ceilalți (II)”, în Convorbiri literare, anul CXXXIX, nr. 3 (111), martie 2005. (Arhivat în 16 ianuarie 2014, la Wayback Machine.)
• Adrian Cocoșilă, Noaptea de Sânziene, CrestinOrtodox.ro, 3 iulie 2012.