Olimpi Panov
Olimpiy Panov.jpg
Date personale
Nume la naștereOlimpi Spiridonov Panov Modificați la Wikidata
Născut Modificați la Wikidata
Taraclia, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus Modificați la Wikidata
Decedat (34 de ani) Modificați la Wikidata
Ruse, Principatul Bulgariei Modificați la Wikidata
Cauza decesuluimoarte nenaturală[*] Modificați la Wikidata
Etniebulgari Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer
personal militar[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Ramurainfanterie  Modificați la Wikidata
GradulPraporgic (din )
Podparucic (din )
porucik[*] (din )
căpitan (din decembrie 1884)
maior (din )  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaieRăzboiul sârbo-bulgar  Modificați la Wikidata
Decorații și distincții
Decorații Voenen orden „Za hrabrost“[*][[Voenen orden „Za hrabrost“ (Bulgarian War Medal)|​]]
Gheorgievski krest IV stepeni[*][[Gheorgievski krest IV stepeni |​]]  Modificați la Wikidata

Olimpi Panov (în bulgară Олимпий Панов; n. , Taraclia, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. , Ruse, Principatul Bulgariei) a fost un revoluționar, militar și ministru bulgar originar din Basarabia.

A fost comandant al artileriei în timpul războiului sârbo-bulgar (1885), după care ministru de război (timp de patru zile) în guvernul interimar al lui Petko Karavelov după lovitura de stat împotriva prințului Alexander Battenberg. A fost condamnat la moarte și executat pentru încercarea sa de a se alătura revoltei ofițerilor din 1887.

BiografieModificare

S-a născut în satul Șop-Taraklia (actualmente Taraclia, R. Moldova) din ținutul Bender, gubernia Basarabia (Imperiul Rus) în familia unor bulgari basarabeni. A absolvit gimnaziul din Bolgrad în 1867 și și-a continuat studiile la Școala Tehnică de Drumuri și Poduri din București.

În România i-a cunoscut pe Liuben Karavelov, Anghel Kancev și Panaiot Hitov. Din 1872 până în 1874 a fost membru și secretar al Comitetului central revoluționar bulgar din București. În perioada 1875-1876 a studiat ingineria civilă la Paris, după care s-a întors la București și a devenit vicepreședinte al Societății bulgare de caritate (1876). A participat la recrutarea voluntarilor bulgari pentru războiul sârbo-turc.[1]

În timpul pregătirii războiului ruso-turc (1877-1878), s-a înrolat în miliția bulgară. Afost voluntar în prima companie a primei companii de voluntari. A luat parte la luptele de lângă Stara Zagora. Pentru curajul său, a fost avansat la rangul de praporgic. S-a manifestat în luptele din Pasul Șipka, pentru care fapt, a fost decorat pentru vitejie cu Crucea „Sf. Gheorghe”.

După încheierea războiului a absolvit Academia de Artilerie „Mihailovski” din Sankt Petersburg (1880-1883).[1]

S-a alăturat armatei bulgare în calitate de comandant al celei de-a doua baterii de munte, după care a fost numit ofițer superior de baterii în ce-a de-a 12-a baterie din Șumen. La sfârșitul anului 1884 a preluat comanda celei de-a 5-a baterii a Regimentului 1 de artilerie.

Imediat după Unificarea Bulgariei în 1885 și plecarea ulterioară a ofițerilor ruși, a fost numit șef de artilerie în armata bulgară. În timpul războiului sârbo-bulgar, a contribuit la victoria trupelor bulgare în bătălia de la Slivnița.[1] În a treia zi a bătăliei, pe 7 noiembrie, într-un moment de ezitare a Statului Major General bulgar și a comandamentului Corpului de Vest, Panov i-a condus pe câțiva apărători din fortificațiile lor din centrul pozițiilor împotriva Diviziei sârbe „Drina”. Atacul a împiedicat un contraatac sârb pe dealul Tri Ușî și a însemnat încheierea cu succes a bătăliei.[2] O lună mai târziu, pe 9 decembrie, Panov a semnat pactul de încetare a focului cu Serbia.[3]

În aprilie 1886 Panov a fost numit comandant al unei brigăzii de artilerie noi formată, cu gradul de maior. După lovitura de stat din 9 august, vizând detronarea prințului Alexandru I, a fost timp de patru zile (12-16 august) ministru de război în guvernul interimar al lui Petko Karavelov.[1] El a mediat cu succes prevenirea unui conflict armat, convingându-i pe oponenții lui Battenberg să părăsească Sofia înainte de sosirea trupelor loiale prințului.[4] A fost arestat la scurt timp după ce lovitura de stat a eșuat. În noiembrie, a fost demis din armată, fiind suspectat de implicarea într-o conspirație la Școala Militară pentru răsturnarea Regenței. Guvernul lui Radoslavov l-a internat la Loveci, iar mai târziu (ianuarie 1887) l-a externat în România.[5] La București, Panov s-a alăturat comitetului revoluționar care pregătea o revoltă în Bulgaria. După anunțarea revoltei în Ruse pe 19 februarie 1887, el a încercat să se alăture rebelilor, dar a fost capturat trecând Dunărea. Deși nu a reușit să se alăture revoltei, a fost condamnat la moarte și împușcat împreună cu liderii săi lângă Ruse, pe dealul Leventa.[6][7]

ReferințeModificare

  1. ^ a b c d Ташев, Ташо. Министрите на България 1879-1999. София, АИ „Проф. Марин Дринов“ / Изд. на МО, 1999. ISBN 978-954-430-603-8 / ISBN 978-954-509-191-9.
  2. ^ Радев, Симеон. Строителите на съвременна България. Том 1, Том 2. София, Български писател, 1990.
  3. ^ Ibidem, pag. 689 – 690
  4. ^ Ibidem, pag. 122 – 124, 191
  5. ^ Ibidem, pag. 464 – 465, 565
  6. ^ Ibidem, pag. 584 – 585, 602 – 605
  7. ^ bg „Свободен гражданин - седмичен вестник, орган на Варненското либерално бюро / бр. 17, 16 ноември 1896 год, стр. 3”. Ред. Божил Райнов. Accesat în . 

BibliografieModificare

  • Недев, С., „Командването на българската войска през войните за национално обединение“, София, 1993, Военноиздателски комплекс „Св. Георги Победоносец“, стр. 24 – 25
  • Руменин, Румен. Офицерският корпус в България 1878 – 1944 г.. Т. 3 и 4. София, Издателство на Министерството на отбраната „Св. Георги Победоносец“, 1996.
  • Радев, Симеон. Строителите на съвременна България. Том 1, Том 2. София, Български писател, 1990.