Pierderi teritoriale ale României

Pierderile teritoriale ale României sunt trecerile unor teritorii de sub suveranitatea statului român sub o suveranitate străină, în decursul istoriei.

În verde, teritoriile cedate de România Rusiei în 1878

În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor Centrale în mai 1918

În roșu și roz, teritoriile cedate de România Uniunii Sovietice, apoi Ucrainei, după 1948

Motivele pierderilor

Zona respectivă văzută de deasupra digului Sud al brațului Sulina

Animație cu evoluția teritoriilor românești în decursul timpului

Motivele pierderilor sunt multiple:

prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub amenințarea trecerii la starea de război;
prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub presiunea politică, economică sau militară a unei mari puteri, susținând statul beneficiar;
prin înfrângere militară.

Lista pierderilor

În 1878 prin Tratatul de la Berlin, teritoriul județelor Cahul, Bolgrad și Ismail pe care România le moștenise de la Principatul Moldovei în 1859, au fost reîncorporate Imperiului Rus; a redobândit această regiune în 1918 prin Unirea Basarabiei;

În martie 1918, prin Pacea de la București, România, înfrântă de armatele austro-germane și bulgare, a fost silită să cedeze Austro-Ungariei o fâșie de teritoriu de-a lungul Carpaților, Bulgariei, Dobrogea la sud de linia Rasova-Agigea, și Puterilor Centrale restul Dobrogei până la brațul Sfântu Gheorghe; a redobândit aceaste teritorii după Unirea din 1918 prin Tratatele de pace de la Saint-Germain, de la Trianon și de la Neuilly;

În decursul anului 1940, prin ultimatumul din 28 iunie, emis ca o consecință a pactului Hitler-Stalin, România este silită să cedeze mai multe teritorii Uniunii Sovietice: Bucovina de Nord, Ținutul Herța(teritoriu care nu fusese menționat în ultimatum și nici în Pactul Ribbentrop-Molotov) și Basarabia. Prin Dictatul de la Viena Ungariei: Transilvania de Nord, iar prin Tratatul de la Craiova Bulgariei: Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche); Transilvania de Nord a fost eliberată de sub ocupația maghiară in toamna anului 1944 de catre armatele româno-sovietice si redobândită legal prin Tratatul de la Paris din 1947. În toamna anului 1940, ca urmare a neînțelegerilor asupra traseului noii frontiere sovieto-române pe Brațul Chilia și a nerecunoașterii de câtre URSS a vechii frontiere ruso-române din perioada 1878–1918, trupele sovietice au debarcat și au ocupat în luna octombrie insulele Salangic, Dalerul Mare, Dalerul Mic și Maican., URSS punând astfel România în fața faptului împlinit si dobândind controlul deplin asupra navigației pe Brațul Chilia prin mutarea de facto a frontierei de stat la sud de aceste insule ocupate, respectiv de pe Brațul Stambulul Vechi pe Brațul Musura.^[1]

În 1948, contrar prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947 care a lăsat aceste teritorii românești în componența statului român, printr-un protocol bilateral româno-sovietic, Republica Populară Romînă a cedat Uniunii Sovietice, insulele Coasta-Dracului (Tătarul Mic), Dalerul mare, Dalerul Mic, Maican, Limba și Șerpilor, primele patru situate pe Brațul Chilia, a cincea la vărsarea acestuia în mare, iar a șasea situată în larg la aproximativ 45 de km de Sulina.^[2] În urma disoluției URSS, aceste teritorii au revenit Ucrainei. O dispută între Ucraina și România asupra platoului continental au făcut ca România să recupereze, la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, o suprafață semnificativă din platoul continental din Marea Neagră.^[3]

Note

^ Șișcanu, Elena (2006). „Chestiunea gurilor Dunării (1940-1941)” (PDF). Analele științifice ale Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul.
^ Pe Harta Principatelor Unite ale României de Pr. George Filipescu-Dubău și Anton Parteni-Antonin, Iași 1865, apar denumirile de Tatomir pentru acest braț secundar, și de Tatomirești pentru localitatea cunoscută astăzi sub numele de Tatanir. Atât Tătaru, cât și Tatanir sunt greșeli de transcriere a cartografilor militari de le sfârșitul secolului al XIX-lea. Brațul Chilia apare în cronicile bizantine și genoveze din Evul Mediu sub numele de Lykostoma („gura lupilor” în grecește) sau Licostomo, care desemnează și un port-cetate așezat în preajma actualei localități Periprava.
^ Alina Neagu (3 februarie 2009). „Verdict favorabil Romaniei la Curtea Internationala de Justitie: Insula Serpilor nu are statut juridic de insula, ci de stinca”. Hotnews.ro. Arhivat din original la 6 februarie 2009. Accesat în 14 noiembrie 2010. și MAE Comunicat de presă din 3 februarie 2009 mae.ro, accesat 4 februarie 2009

Bibliografie

M.N. Comnenul, Pământul Românesc de-a lungul veacurilor, atlas istoric, Payot, Lausanne, 1919.
Academia Română, Atlas istorico-geografic, 1995. ISBN 973-27-0500-0
Petre Gâștescu, Romulus Știucă, Delta Dunării, ed. CD.Press, București, 2008. ISBN 978-973-1760-98-9

Legături externe

ro Ion Calafeteanu, Istoria României Mari Arhivat în 27 ianuarie 2009, la Wayback Machine.
en Ion Calafateanu, History of Romanians Arhivat în 1 iulie 2009, la Wayback Machine.

Portal România

Vezi și

[1] Șișcanu, Elena (2006). „Chestiunea gurilor Dunării (1940-1941)” (PDF). Analele științifice ale Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul.

[2] Pe Harta Principatelor Unite ale României de Pr. George Filipescu-Dubău și Anton Parteni-Antonin, Iași 1865, apar denumirile de Tatomir pentru acest braț secundar, și de Tatomirești pentru localitatea cunoscută astăzi sub numele de Tatanir. Atât Tătaru, cât și Tatanir sunt greșeli de transcriere a cartografilor militari de le sfârșitul secolului al XIX-lea. Brațul Chilia apare în cronicile bizantine și genoveze din Evul Mediu sub numele de Lykostoma („gura lupilor” în grecește) sau Licostomo, care desemnează și un port-cetate așezat în preajma actualei localități Periprava.

[3] Alina Neagu (3 februarie 2009). „Verdict favorabil Romaniei la Curtea Internationala de Justitie: Insula Serpilor nu are statut juridic de insula, ci de stinca”. Hotnews.ro. Arhivat din original la 6 februarie 2009. Accesat în 14 noiembrie 2010. și MAE Comunicat de presă din 3 februarie 2009 mae.ro, accesat 4 februarie 2009

[1]

[2]

[3]