Armata romană (latinăEXERCITUS•ROMANORUM) este termenul generic pentru forțele armate terestre ale Regatului Romei (până în 500 î.Hr.), Republicii Romane (500 î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului Roman (31 î.Hr. - 476d.Hr.) și ale Imperiului Roman de răsărit (Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων [„împărăția Romeilor”], prescurtat Ῥωμανία (Romania), supranumit din sec. al XVIII-lea Imperiul bizantin) (476 - 1453). Termenul a fost în uz circa 2000 de ani, perioadă în care forțele armate romane au suferit numeroase schimbări în compunere, organizare, echipamente și tactici, păstrând un nucleu de tradiții de durată.
Dezvoltarea armatei romane poate fi împărțită în opt etape istorice mari.
Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii (cca. 300 î.Hr.). Pentru această perioadă, când războiul consta în principal în scurte incursiuni de jaf, s-a sugerat că armata romană a urmat modelul etrusc sau grec de organizare și echipare. Armata romană timpurie se baza pe un impozit anuală și pe recrutarea cetățenilor pentru o singură campanie (un sezon). De aici a rezultat termenul de legiune folosit pentru unitatea militară romană de bază, cuvânt derivat din latinescul legere „a percepe”.
Armata romană din timpul Republicii (armata romană de la mijlocul Republicii, armata de manipule sau armata polibiană, după numele istoricului grec Polybius, care a făcut descrierea cea mai detaliată a acestei faze) (cca. 300-88 î.Hr.). În această perioadă, romanii, menținând în același timp și sistemul de impozitare, au adoptat ca organizare pentru Armata romană târzie / armata romană din Est (284-641) legiunile lor manipulele (latinămanipulus) după modelul celor folosite de samniți. Romanii au obligat toate celelalte state din peninsula Italică să formeze o alianță militară permanentă (vezi Socii). Astfel, celelalte state au furnizat (împreună) aproximativ același număr de trupe la forțele comune ale romanilor și erau subordonate comandamentului roman.
Armata romană din perioada lui Cezar (88-30 î.Hr.) marchează tranziția de la recrutarea cetățenilor din timpul Republicii la forțe profesioniste permanente ale epocii imperiale, forțe preponderent voluntare. În această perioadă, comandanții supremi ai armatelor cvasi-permanente erau imperatorii, lideri militari puternici, Cezar, Pompei și Marc Antoniu, care au iscat războaie civile în competiția pentru adjudecarea puterii supreme în stat. Ca urmare a războiului social (91-88 î.Hr.), tuturor locuitorilor peninsulei Italice li s-a acordat cetățenia romană. Vechile alae au fost desființate și membrii lor integrați în legiuni. Cavaleria, formată din cetățeni ai Republicii, a fost mult redusă ca număr și înlocuită de cavaleria indigenă din provinciile romane.
Gladius este o spadă, împrumutată de romani, probabil în Primul Război Punic sau în cel de-al Doilea de la spanioli. Gladius era scurtă și lată, având tăișuri paralele și vârf triunghiular. Teaca putea fi decorată cu motive florale, așa cum apare pe monumentul de la Tropaeum Traiani. Uneori, lama era damaschinată. În perioada târzie, mânerul putea fi stilizat. În timp ce originile gladius-ului sunt spaniole, în timpul secolului I î.H., acesta a suferit destule schimbări în mâinile romane, astfel încât să devină o nouă armă.Gladius-ul avea o lungime puțin mai mică decât 65 de centimetri, o lățime de aproximativ 7,5 centimetri și o greutate de aproximativ 900 de grame. Inițial, gladius-ul avea o lungime de aproximativ 69 de centimetri sau cuprinsă între 64 și 69 de centimetri. Acest model de gladius avea două tăișuri și un punct conic. Gladius-urile din perioada tindeau să fie mai mari decât cele din perioada imperială. Gladius-urile imperiale aveau o formă de frunză alungită, cu un punct conic lung.
Pilumul (din latină de la pilum, pl. pila) este o suliță scurtă folosită de legionariiromani ca armă de distanță. Primele rânduri ale cohortei aruncau pilumul chiar înainte de contactul cu inamicul. În mod standard fiecare legionar avea două pilumuri.
.JPG)
.jpg){kind=small}
