Pragmatica Sancțiune

Pragmatica Sancțiune (în latină: Sanctio Pragmatica) este un document oficial emis pe 19 aprilie 1713 de Carol al VI-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, care prevedea indivizibilitatea și inseparabilitatea regatelor și țărilor ereditare habsburgice stabilind în acest scop o ordine uniformă a succesiunii la tron. Acest lucru i-a permis ulterior fiicei sale, Maria Tereza, să îi succeadă la tron în țările habsburgice. Pragmatica Sancțiune a devenit necesară ca urmare a faptului că împăratul Carol al VI-lea nu avea încă descendenți, iar în aceste condiții exista la moartea sa riscul destrămării sau împărțirii țărilor Coroanei Habsburgice.^[1]

Evenimentele premergătoare

În 1700, odată cu moartea lui Carol al II-lea al Spaniei, ramura veche a Casei de Habsburg s-a stins. A urmat Războiul Succesiunii Spaniole: pe de-o parte Ludovic al XIV-lea pretindea tronul Spaniei pentru nepotul său, Filip, iar pe de altă parte Leopold I pretindea același tron pentru fiul său, Carol.

În 1703, Carol și Iosif, fiii lui Leopold I au semnat Pactul Mutual de Succesiune (lat. Pactum mutuae successionis), care asigura dreptul de moștenire al fiicelor lui Iosif și ale lui Carol în cazul stingerii liniei masculine, dar care favoriza fiicele lui Iosif față de fiicele lui Carol deoarece Iosif era fratele mai mare.

În 1705, Leopold I a murit și a fost succedat de Iosif I. Șase ani mai târziu a murit Iosif lăsând ca descendenți doar două fiice: arhiducesele Maria Iosefa and Maria Amalia. Carol l-a succedat pe Iosif conform Pactului Mutual de Succesiune, iar arhiducesa Maria Josefa a devenit moștenitoarea sa prezumtivă.

Regulile anterioare privind succesiunea interziceau împărțirea teritoriilor familiei de Habsburg însă deși prevedeau succesiunea pe linie feminină, o astfel de posibilitate era mai mult ipotetică. Pragmatica Sancțiune a fost primul act de acest fel care a fost anunțat public și era necesară recunoașterea lui de către conducătorii teritoriilor implicate.^[2]

Conținutul juridic

Pragmatica Sancțiune este o abatere de la dreptul de moștenire a tronului stabilit prin Legea Salică. Pragmatica Sancțiune urma principiul primogeniturii la succesiunea tronului și prevedea în subsidiar moștenirea tronului pe linie feminină.^[3]

Astfel dreptul de a moșteni tronul revenea fiului cel mare, apoi urmau la tron cei din familia lui (începând cu fiul său cel mare etc.), apoi toate celelalte linii masculine conform aceluiași principiu și în cele din urmă - după stingerea completă a casei pe linie masculină - descendenții de sex feminin începând cu fiica cea mare a ultimului deținător al tronului și descendenții acesteia.

Această ultimă situație a apărut în 1740 la scurt timp după moartea împăratului Carol al VI-lea, când fiica sa cea mare, Maria Tereza, i-a succedat la tron în țările habsburgice, pe baza Pragmaticei Sancțiuni. Afirmația conform căreia Carol al VI-lea ar fi emis Pragmatica Sancțiune în favoarea fiicei sale nu este corectă deoarece Maria Tereza s-a născut în 1717, la patru ani după ce a fost emis documentul. În plus, Carol al VI-lea a avut un descendent pe linie masculină, Leopold Ioan, care a murit în copilărie în 1716. Evoluția ulterioară a dovedit clar că pretențiile de moștenire a tronului ridicate de fiicele împăratului Iosif I au fost anulate pe baza Pragmaticei Sancțiuni.

Pactum mutuae successionis

Pragmatica Sancțiune se bazează pe Regulamentul Casei de Habsburg din 12 septembrie 1703 generat de Războiul Succesiunii Spaniole, și anume Pactum mutuae successionis (lat.). În esență cele două documente cuprindeau aceleași prevederi, dar Pragmatica Sancțiune conținea în plus (conform tradiției Regulamentului Casei de Habsburg stabilit de Rudolf al IV-lea în 1364) dreptul reciproc de moștenire a descendenților prinților imperiali, Iosif și Carol, respectiv a liniei iosefiniene și a celei carolingiene, trecut sub tăcere la proclamarea oficială a Pragmaticei Sancțiuni. Importanța ei rezidă și în oficializarea regulamentelor familiei care erau în vigoare de zece ani. Autor al textului este considerat a fi cancelarul curții, Johann Friedrich von Seilern.

Prințul moștenitor Iosif a renunțat la moștenirea liniei spaniole a Casei de Habsburg în favoarea fratelui său mai mic, Carol. Acest lucru a fost rezultatul dorinței tatălui lor, împăratul Leopold I. Misiunea lui Carol era să-l îndepărteze pe „pretendentul Bourbon”, Filip de Anjou, și să stabilească o nouă ramură spaniolă a Casei de Habsburg.^[4]

Statutul juridic

Mai presus de toate însă, Pragmatica Sancțiune, spre deosebire de Pactum mutuae successionis, nu a fost doar un regulament intern, ci a fost pusă în aplicare în fiecare dintre țările și teritoriile ereditare habsburgice ale imperiului în conformitate cu legea constituțională individuală a acestora. Dieta Ungariei a fost ultima care și-a dat acordul pentru Pragmatica Sancțiune prin articolele de lege I, II și III din 1723, însă cu câteva modificări, care nu aveau practic nicio importanță.

Având în vedere posibilele pretenții ale fiicelor fratelui său, Iosif, și ale soților lor, principii electori ai Bavariei și Saxoniei, Carol al VI-lea a încercat să obțină recunoașterea Pragmaticei Sancțiuni de către celelalte puteri europene. În anii 1725-1730, cu sprijinul celui mai apropiat consilier al său, baronul Ioan Cristof de Bartenstein, Carol a obținut recunoașterea de la majoritatea puterilor străine printre care ducatul Brandenburg-Prusia și Marea Britanie. Totuși, acest lucru a fost doar un succes parțial, deoarece după moartea împăratului pe 20 octombrie 1740 situația a apărut ca fiind una diferită.

Carol Albert, principele elector al Bavariei și Frederic August, principele elector al Saxoniei, au contestat valabilitatea Pragmaticei Sancțiuni și implicit, dreptul de moștenire al Mariei Tereza ridicând pretenții asupra teritoriilor ereditare habsburgice în numele soțiilor lor, fiice ale lui Iosif I.

Frederic al II-lea al Prusiei, al cărui tată recunoscuse în 1728 Pragmatica Sancțiune și, prin urmare, admisese reglementarea succesorală și indivizibilitatea teritoriilor habsburgice, a invocat o pretenție (abandonată în circumstanțe dubioase în 1686) asupra unor părți ale Sileziei și ca urmare a cerut atribuirea acestora Prusiei.

Urmarea a fost Războiul de Succesiune Austriacă. Totuși, prin Pacea de la Aachen din 1748, Pragmatica Sancțiune a fost general recunoscută și a rămas în vigoare până la căderea monarhiei în 1918.

Semnificația istorică juridică

În istoriografia austriacă (mai ales înainte de 1918), Pragmatica Sancțiune și recunoașterea ei de către celelalte state sunt considerate baza fondării monarhiei habsburgice, deoarece țările își exprimaseră în acest mod voința de a constitui o entitate statală. De fapt, până la Pragmatica Sancțiune nu a existat niciun document constituțional care să ateste că teritoriile coroanei aparțineau unui stat comun. A fost prima lege constituțională valabilă pentru toate regatele și țările imperiului. Compromisul austro-ungar din 1867 se referea în mod explicit la Pragmatica Sancțiune ca bază pentru legătura dintre țările coroanei maghiare (Transleithania) și celelalte regate și țări ale Majestății Sale (Cisleithania). În acest sens, Pragmatica Sancțiune a avut o mare importanță constituțională și simbolică pentru existența monarhiei dunărene și a dinastiei sale conducătoare până în 1918.

Note

^ „Arhiva de stat a Austriei”. Accesat în 16 iunie 2021.
^ Ingrao, Charles W: The Habsburg monarchy, 1618–1815, Cambridge University Press 2000, ISBN 0-521-78505-7, p.129
^ „Pragmatica Sancţiune”. Accesat în 16 iunie 2021.
^ Von der Akzeptanz zur Proklamation. Die Einführung der Pragmatischen Sanktion in den Österreichischen Niederlanden 1720 - 1735. În: Zeitschrift für Historische Forschung. vol. 40, nr. 1, 2013, p. 1 - 34.

Bibliografie

Wilhelm Brauneder: Die Pragmatische Sanktion als Grundgesetz der Monarchia Austriaca von 1713 bis 1918. În: Ders.: Studien I: Entwicklung des Öffentlichen Rechts. Frankfurt 1994, p. 85-87.
Hans Lentze: Die Pragmatische Sanktion und das Werden des österreichischen Staates. În: Der Donauraum. vol. 9 (1964), p. 3-5.
Johannes Kunisch: Einleitung. În: Der dynastische Fürstenstaat. Zur Bedeutung von Sukzessionsordnungen für die Entstehung des frühmodernen Staates, ed. Helmut Neuhaus (Historische Forschung 21), Berlin 1982, IX – XV.

Hermann Ignaz Bidermann: Entstehung und Bedeutung der Pragmatischen Sanktion. În: Zeitschrift für das Privat- und öffentliche Recht der Gegenwart. vol. 2 (1875), p. 123–160 și 217–253.
August Fournier: Zur Entstehungsgeschichte der Pragmatischen Sanktion Kaiser Karls VI. În: Historische Zeitschrift. vol. 38 (1877), p. 16–47.
Gustav Turba (ed.): Die pragmatische Sanktion. Authentische Texte samt Erläuterungen und Übersetzungen. Gorischek, Viena 1913.
Gustav Turba: Geschichte des Thronfolgerechtes in allen habsburgischen Ländern bis zur pragmatischen Sanktion Kaiser Karls VI. 1156 bis 1732. Frovolme, Viena/Leipzig 1903.
Gustav Turba: Die Grundlagen der pragmatischen Sanktion. vol.: I. Ungarn, II. Die Hausgesetze (Wiener staatswissenschaftliche Studien. vol. 10,2 și 11,1). Deuticke, Leipzig/Viena 1911/1912.
Arnold Winkler: Die Grundlage der Habsburger Monarchie. Studien über Gesamtstaatsidee, Pragmatische Sanktion und Nationalitätenfrage im Majorat Österreich. Schmid, Leipzig/Viena 1915.

[1] „Arhiva de stat a Austriei”. Accesat în 16 iunie 2021.

[2] Ingrao, Charles W: The Habsburg monarchy, 1618–1815, Cambridge University Press 2000, ISBN 0-521-78505-7, p.129

[3] „Pragmatica Sancţiune”. Accesat în 16 iunie 2021.

[4] Von der Akzeptanz zur Proklamation. Die Einführung der Pragmatischen Sanktion in den Österreichischen Niederlanden 1720 - 1735. În: Zeitschrift für Historische Forschung. vol. 40, nr. 1, 2013, p. 1 - 34.

[1]

[2]

[3]

[4]