Drept constituțional

Dreptul constituțional este ramura de drept care este formată din normele juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii. Noțiunea de drept constituțional nu se confundă cu aceea de constituție. Aceasta este cea mai importantă componentă a dreptului constituțional, dar nu reprezintă întregul; mai mult, în unele state există drept constituțional chiar și în cazul în care nu există o constituție. Dreptul constituțional stabilește principiile fundamentale ale structurii social-economice și ale organizării puterii de stat, reglementează relațiile dintre diferitele componente ale statului, precum și cele dintre stat și cetățeni, relații materializate în drepturile și îndatoririle fundamentale ale acestora.

Istoric al studiului dreptului constituțional

Prima catedră purtând denumirea de drept constituțional a fost creată la Ferrara, în anul 1797, sub conducerea lui Giuseppe Compagnoni di Luzo. Tot un italian, Pellegrino Rossi, a fost primul titular al unei catedre de drept constituțional în Franța, înființată la Paris, în anul 1834.

În România, dreptul constituțional a fost inclus, inițial, în programa facultăților de drept împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de Drept public. În anul 1864, profesorul A. Codrescu își intitulează, deja, cursul cu denumirea "Dreptul constituțional" (1864), iar în anul 1881, la Brăila, apare lucrarea cu numele "Elemente de drept constituțional", scrisă de Christodul J. Suliotis. Conceptul de drept constituțional s-a cristalizat însă definitiv prin predarea și publicarea la Facultatea de Drept din Iași a cursului de drept constituțional al profesorului Constantin Stere (1910) și, apoi, la Facultatea de Drept din București a cursului de drept constituțional al profesorului Constantin G. Dissescu

Izvoarele dreptului constituțional

Izvoarele dreptului constituțional includ următoarele tipuri de acte normative:

• Constituția;
• Legea, ca act juridic al Parlamentului;
• Regulamentele parlamentare;
• Ordonanțele Guvernului;
• Tratatele internaționale.

Problema cutumei ca izvor de drept constituțional

Cutuma (sau obiceiul juridic) este considerată în unele sisteme constituționale ca izvor de drept constituțional, caz în care se observă că obiceiul nu poate interveni contra legem (adică împotriva legii, având o funcție abrogatorie), ci numai pentru a completa eventuale lacune ale dreptului scris, permițând sau facilitând interpretarea acestuia.

În România, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului sub regimul constituțiilor de la 1866, 1923, 1938 și al legislațiilor adoptate pe baza acestora. Sub imperiul constituțiilor din 1948, 1952 și 1965 obiceiul era îngăduit numai cu titlu excepțional, în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres.

Actuala constituție admite obiceiul ca izvor de drept numai pentru anumite situații - de exemplu, conform art.44 (protecția proprietății private) se arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii și obiceiului, revin proprietarului. Aceste prevederi privesc însă dreptul privat. În ceea ce privește dreptul public, există posibilitatea ca anumite reguli nescrise să se impună în practica anumitor instituții ale statului, dar pentru aceasta este nevoie de timp și de o permanentă corelare cu cerințele statului de drept. De aceea, se consideră că este mai greu de admis, teoretic, obiceiul ca izvor de drept constituțional .

Locul dreptului constituțional în sistemul de drept

Dreptul constituțional, reglementând relații sociale fundamentale pentru procesul de instaurare, menținere și exercitare a puterii, este ramura principală în sistemul de drept. Aceasta impune ca toate celelalte norme juridice, aparținând altor ramuri de drept să fie conforme cu prevederile constituționale, obiectiv care se realizează în mod practic prin controlul constituționalității legilor, care, în România, se asigură de Curtea Constituțională.

Bibliografie

• Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura All Beck, ediția a XI-a.

Lectură suplimentară

• Forma de guvernământ: drept constituțional, Dr. Ion Rusu, Editura Lumina Lex, 1997
• Drept constituțional și instituții politice, Constanța Călinoiu, Editura Lumina Lex, 2005
• Drept constituțional și instituții politice, Ion Rusu, Editura Cerna, 1998
• Drept constituțional și instituții politice: Teoria generală a instituțiilor politice, Cristian Ionescu (dr.), Editura Lumina Lex, 1997
• Controlul constituționalității legilor în România: aspecta istorice și instituționale, Mircea Criste, Editura Lumina Lex, 2002
• Instituții politice și drept constituțional, Cristian Ionescu, Editura România de Mâine, 1999