Senator de drept

Senator de drept a reprezentat o funcție de demnitate publică, neeligibilă, din România, în perioada 1866-1946. Ea a fost instituită prin Constituția din 1866 și a fost suprimată începând cu anul 1946, odată cu desființarea de către guvernul condus de Petru Groza a Senatului și trecerea la un regim parlamentar monocameral.

Evoluție istorică

Constituția din 1866

Articolul 76 al Constituției din 1866 prevedea următoarele:
Vor fi de drept membri ai Senatului:

moștenitorul Tronului la vârsta de 18 ani, însă el nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 ani.
mitropoliții și episcopii eparhioți.^[1]

Constituția mai prevedea, la articolul 77, că „membrii Senatului nu primesc nici o donațiune nici indemnitate”, prevedere care se aplica și senatorilor de drept.^[1]

Constituția din 1923

Constituția din 1923 a dezvoltat prevederile constituției anterioare prevăzând la art. 67. că „Senatul se compune din senatori aleși și din senatori de drept”. Art. 75. prevedea condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a fi eligibil pentru Senat: cetățenie română, a avea exercițiul drepturilor civile și politice, vârsta de 40 ani împliniți, domiciliul în Romania. Aceleași condiții, afară de condiția de vârstă, erau aplicabile și senatorilor de drept.^[2]

Noua Constituție, identifica două categorii de senatori de drept.

Prima categorie era definită de art. 72, care preciza că: Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea Înaltei lor situațiuni în Stat și Biserică:

moștenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniți; el însă nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 ani împliniți;
mitropoliții țării;
episcopii eparhioți ai Bisericilor ortodoxe române și greco-catolice, întrucât vor fi aleși conform legilor țării;
Capii confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleși sau numiți conform legilor țării și reprezintă un număr de peste 200.000 credincioși; precum și reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;
președintele Academiei Române.

Mandatul acestor senatori inceteaza odata cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.''^[2]

Cea de-a doua categorie era definită de art. 73, care preciza că: Devin senatori de drept:

foștii Președinți de Consiliu, întrucât vor avea o vechime de patru ani ca Președinti de Consiliu titulari, și foștii Miniștri având o vechime de cel puțin șase ani intr-una sau mai multe guvernări;
fostii Președinti ai Corpurilor Legiuitoare care vor fi exercitat această demnitate cel puțin în cursul a opt sesiuni ordinare;
fostii Senatori și Deputați aleși în cel puțin zece legislaturi, independent de durata lor;
fostii Primi-Președinti ai Înaltei Curți de Casație si Justiție care au ocupat această funcțiune sau pe aceea de Presedinte la Casație cinci ani;
generalii de rezervă și în retragere:
- care vor fi exercitat comanda unei armate în fața inamicului, ca titulari, cel puțin 3 luni
- care au îndeplinit functiunea de Șef al Marelui Stat-Major, sau de inspector general de armată (comandant de armată), în timp de pace, cel puțin patru ani^[3]
foștii Presedinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, care au declarat Unirea.^[2]

Constituția preciza, la art. 74. procedurile de nominalizare și revocare a senatorilor de drept, menționând că: verificarea îndeplinirii condițiunilor senatorilor de drept se face de o comisiune compusă din Președintii secțiunilor Înaltei Curți de Casație si Justiție, sub președinția Primului-Președinte al acestei Înalte Curți. Constatarea se face din oficiu, la cererea Președintelui Senatului sau a acelora care au dreptul. Președintele Senatului înscrie senatorii de drept pe baza încheierii Comisiunii. Senatul poate discuta și semnala Comisiunii, spre rectificare, erorile constatate în stabilirea drepturilor.^[2]

Legea electorală din 1946

La 15 iulie 1946, guvernul pro-comunist condus de Petru Groza adoptă Legea nr. 560 pentru alegerea Adunării Deputaților^[4]. Odată cu adoptarea acestei legi, Parlamentul României devenea unul monocameral, Senatul era desființat, dispărând totodată și demnitaea de senator de drept.

Referințe și note

^ ^a ^b Constituția României, în „Monitorul Oficial”, nr. 142 din 1 iunie 1866
^ ^a ^b ^c ^d Constituția României, în „Monitorul Oficial”, nr. 282 din 29 martie 1923
^ Numărul era limitat la patru, luați în ordinea vechimii, la vacanțele existente
^ Monitorul Oficial, nr. 142 din 15 iulie 1946

Bibliografie

Focșeneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei, 1859–1991, Editura Humanitas, București, 1998

Vezi și

Legături externe

Senatul României
Legea nr. 560 pentru alegerea Adunării Deputaților Arhivat în 16 februarie 2016, la Wayback Machine.

[C1866-1] Constituția României, în „Monitorul Oficial”, nr. 142 din 1 iunie 1866

[C1923-2] Constituția României, în „Monitorul Oficial”, nr. 282 din 29 martie 1923

[3] Numărul era limitat la patru, luați în ordinea vechimii, la vacanțele existente

[4] Monitorul Oficial, nr. 142 din 15 iulie 1946

[1]

[2]

[3]

[4]