Silviu Oravitzan

Silviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

Expoziție Klosterneuburg 2007, basorelief lemn aurit

Expoziție Muzeul de Artă Timișoara 2010, basorelief lemn aurit

Biserica Schimbarea la față, Cluj-Napoca, iconostas lemn aurit, detaliu

Instalație, Expoziție Muzeul de Artă Timișoara, 2010

Biografie

Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj. Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor). Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).

Expoziții

Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 – Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan – Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel, Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios, Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură, Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez, Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 – Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts, Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 – Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New – York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român, New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 – Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville (Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă, Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur, Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007 - Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori: Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan, împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM; Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 - Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia.

Colecții

Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow (Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson (Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al. Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.

Premii, distincții

2004 - Premiul Ardaf
2004 - Cetățean de onoare al orașului Lugoj, Primăria Lugoj
2004 - Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Președinția României
1997 - Cetățean de onoare al Oraviței, Primăria Oravița
1984 - Bursa Peer Mattson, Fundația Peer Mattson, Suedia
1983 - Bursa Logos, Paris, Franța
1980 - Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici a Ungariei la Hajduoszsormeny, Debrecen, Ungaria

Afilieri

2006 - Institutul Roman de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale si Inter-religioase (INTER)
1999 - Galeria Oravitan, New York
1998 - Pro Arte, Verein für internationalen Kulturaustausch Wien
1993 - Asociatia Internationala a Artelor Plastice
1983 - Grupul Logos, Paris
1970 - membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania

Referințe critice

De-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:

„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)

„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile Popovici)

„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)

„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)

„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)

„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu Celibidache)

„Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată”. (Bartolomeu Anania)

„Peretele de lumină cruciformă care îi întâmpină pe închinătorii ce intră în biserica ortodoxă «Schimbarea la Față» din Cluj nu este «iconostasul lui Oravitzan», ci darul pe care marele artist îl face, sub forma unui iconostas, Celui dincolo de acesta. Un motiv în plus pentru Silviu Oravitzan ca, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, să exclame cu smerită bucurie: «Atâta lumină a descoperit ochilor mei Treimea!»” (Radu Preda)

„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce se reflectă în legile naturii și ale realității.” (Ana Maria Altmann)

„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață, încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”. (Marko Ivan Rupnik)

„Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute”. (Basarab Nicolescu)

„De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto – baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului. Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul iconostasului și în aura Mântuitorului. Acest traseu care camuflează atâtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decât o clipită și mai condensat decât antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen și lux”. (Pavel Șușară)

„În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în «limba» lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina”. (Marcel Tolcea)

„Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur, prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.” (Ioan I. Ică jr)

Într-o cronică plasitică din revista România literară din 16 octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.

Bibliografie

Arts for the Millennium, special grand opening USA, vol. III, 2002.
Paul Barba-Neagra, Marcel Tolcea, Oravitzan, 1999, 1st edition, 2002, 2nd edition.
Răzvan Bucuroiu, 21 de chipuri ale mărturisirii, Ponte, București, 2011, pp. 105-11
Octavian Barbosa, Dicționarul artiștilor contemporani, Meridiane, București, 1976, p. 371.
Ionel Bota, Lumea lui Oravitzan, Clubul Mitteleuropa, Oravița, 2008.
Onisim Colta, Exerciții de reflecție, Brumar, Timișoara, 2008, pp. 204-207.
Onisim Colta, „Marea pictură - o cale spre centru”, Arca, revistă de cultură, no. 1, 2, 3, 2006.
Paul Corazolla, Farbe Gold Dekor Metapher, Symbol, Bewegende für Malerei heute, Künstlerhaus, Ars Nikolai, 1992, p. 105.
Maria Magdalena Crișan, Exercițiul privirii, Printco, Iași, 2010, pp. 236-239.
Vasile Drăguț, 111 pictori contemporani, Artis, 1980, pp. 159-160.
Ovidiu Giulvezan, Dialogurile lui Silviu Oravitzan cu Sergiu Celibidache și Gheorghe Zamfir, în Ecouri muzicale timișorene, Brumar, Timișoara, pp. 348-352, 354-355.
Gheorghe Jurmă, Descoperirea Banatului, Timpul, Reșița, 1994, pp. 116-118.
Marie Jeanne Jutea Badescu, Însemne dintr-o galerie, Hestia, Timișoara, 1998.
Corneliu Mircea, Dialogues sur l'être, Amarcord, Timișoara, pp. 269-281.
Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, Cartea Românească, București, 1988.
Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii. Interfețe spirituale, vol. 1, Curtea Veche, București, 2011, pp. 372-375.
Picu Ocoleanu, Radu Preda (ed.), Viață liturgică și etos comunitar, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 277-285.
Radu Preda, „Bisericile ortodoxe ale Clujului. Recuperări, fracturi, înnoiri”, TABOR 9 (2012), pp. 11-23.
Radu Preda, Marcel Tolcea (ed.), Oravitzan. Lux Lumen, Brumar/INTER, Timișoara, 2005.
Sanda Stolojan, Amurg senin, Humanitas, București, 2007, pp. 52-135.
Pavel Șușară, „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, România literară, 16 octombrie 2009.
Marcel Tolcea (ed.), Silviu Oravitzan, with an introduction by Marcel Tolcea, texts by Ana Maria Altman, Radu Preda, Mădălina Diaconu, Muzeul de Artă Timișoara, 2008.
C. Ungureanu, Fragmente despre teatru, Timpul, Reșița, 1997.
C. Ungureanu, Pagini de teatru. Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol. 3, Arc, 2000.

Legături externe

Galeria Oravitzan Arhivat în 28 septembrie 2007, la Wayback Machine.
Silviu Oravitzan on Wikipaintings.org
Silviu Oravitzan (http://oravitzan.ro)
Institutul INTER Arhivat în 4 iunie 2013, la Wayback Machine.