Utilizator:Andrei Stroe/Războiul din Nagorno-Karabah

Ianuarie Negru

Frământările interetnice au început să aibă impact asupra populațiilor țărilor, majoritatea armenilor din Azerbaidjan fiind obligați să fugă în Armenia, iar majoritatea azerilor din Armenia - în Azerbaidjan. Situația din Nagorno-Karabah scăpase de sub control într-atât încât în ianuarie 1989, guvernul central de la Moscova a preluat temporar administrația regiunii, mișcare salutată de mulți armeni. În septembrie 1989, liderii Frontului Popular (APF) și din ce în ce mai numeroșii lor susținători au reușit să instituie o blocadă feroviară împotriva Armeniei și RANK, incapacitând efectiv economia Armeniei, întrucât 85% din mărfuri soseau pe calea ferată, deși unii susțin că aceasta a fost un răspuns la adresa embargoului instituit de Armenia asupra RASS Nahicevan în aceeași vară. Perturbarea căilor ferate către Armenia a fost cauzată de atacurile militanților armeni asupra echipajelor de locomotivă de pe trenurile ce intrau în Armenia.

În ianuarie 1990, un alt pogrom împotriva armenilor, izbucnit la Baku, l-a obligat pe Gorbaciov să declare stare de urgență și să trimită trupele Ministerului de Interne să restabilească ordinea. Cum în Azerbaidjan era în plin avânt mișcarea pentru independență, Gorbaciov a trimis armata și cu scopul de a controla această evoluție, regimul sovietic fiind din ce în ce mai aproape de prăbușire. Trupele sovietice au primit ordin să ocupe orașul Baku la miezul nopții de 20 ianuarie 1990. Locuitorii orașului, care au văzut tancurile venind pe la ora 5 AM, au afirmat că trupele au deschis focul primele. Raportul Shield, elaborat de o comisie independentă de procuratura militară sovietică, a respins afirmațiile armatei conform cărora armata a răspuns după ce s-a tras asupra ei, negăsind nicio dovadă conform căreia cei de pe baricadele din Baku ar fi fost înarmați. S-a impus stare de asediu și ciocnirile violente între soldați și Frontul Popular din Azerbaidjan au fost ceva comun, conducând în cele din urmă la moartea a 120 de azeri și a opt soldați din trupele Ministerului de Interne. În acea perioadă însă, Partidul Comunist din Azerbaidjan se prăbușise, iar ordinul de a trimite trupele Ministerului de Interne avea mai mult de a face cu păstrarea Partidului la putere decât cu protejarea populației armenești din Baku. Evenimentele, denumite „Ianuarie Negru”, au tensionat relațiile dintre Azerbaidjan și guvernul central.

Luptele din Qazax

Azerbaidjanul are câteva exclave în teritoriul Armeniei: Yuxarı Əskipara, Barxudarlı și Sofulu în nord-vest și exclava Karki aparținând exclavei atuonome Nahcivan. La începutul lui 1990, drumul de-a lungul satului ed frontieră Baganis a căzut sub atacurile repetate ale milițiilor din Azerbaidjan. În același timp, forțele armenești au atacat atât aceste enclave azere din teritoriul armean, cât și satele de frontieră din raioanele Qazax și Sadarak din Azerbaidjanul propriu-zis. La 26 martie 1990, mai multe mașini cu membri ai grupărilor paramilitare armenești au sosit în satul armean de frontieră Baganis. Pe înserate, ei au trecut granița, luând cu asalt satul azer Bağanis Ayrum. Circa 20 de case au ars și între 8 și 11 săteni azeri au fost uciși. Cadavrele membrilor unei familii, inclusiv copiii mici, au fost găsite în ruinele carbonizate ale caselor lor arse. În momentul când au sosit trupele Ministerului Sovietic de Interne la Bağanis Ayrum, atacatorii deja plecaseră.

La 18 august, s-a observat o acumulare importantă de militanți armeni lângă frontieră. A doua zi, unități ale armatei naționale armene au bombardat satele azere Yuxarı Əskipara, Bağanis Ayrum, Aşağı Əskipara și Quşçu Ayrım și, conform martorilor, au utilizat grenade propulsate de rachete și mortiere. Primul atac a fost respins, dar, cu întăriri sosite de la Erevan, forțele armene au reușit să cucerească Yuxarı Əskipara și Bağanis Ayrum. La 20 august, au fost aduse tancuri, tunuri antiaeriene și elicoptere înarmate ale armatei sovietice, sub comanda general-maiorului Iuri Șatalin și, până la sfârșitul zilei, armenii au fost împinși înapoi. Conform Ministerului Sovietic de Interne, un ofițer al ministerului de interne și doi milițieni fuseseră uciși, nouă soldați și treisprezece civili fuseseră răniți. Conform relatărilor din presa armenească, muriseră cinci militanți și 25 fuseseră răniți; conform presei azere, circa 30 muriseră și 100 fuseseră răniți.

Operațiunea Inelul

În primăvara lui 1991, președintele Gorbaciov a ținut un referendum național special pentru un Nou Tratat Unional, pentru a decide dacă republicile sovietice vor mai rămâne sau nu împreună. În unele republici sovietice veniseră la putere lideri necomuniști proaspăt aleși, între care și Boris Elțin în Rusia (Gorbaciov rămânând președintele Uniunii Sovietice), Levon Ter-Petrosyan în Armenia, și Ayaz Mutalibov în Azerbaidjan. Armenia și alte cinci republici au boicotat referendumul (Armenia avea să își organizeze propriul referendum, în urma căreia și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică la 21 septembrie 1991), în timp ce Azerbaidjanul a votat în favoarea tratatului.

Întrucât mulți armeni și azeri din Karabah au început să strângă arme (preluând armamentul existent în diverse locuri în Karabah) pentru a se apăra, Mutalibov i-a cerut lui Gorbaciov susținerea în vederea unei operațiuni militare comune de dezarmare a militanților armeni din regiune. Poreclită Operațiunea Inelul, ea a constat în acțiuni ale forțelor sovietice, în conjuncție cu trupele OMON azere, prin care acestea au deportat forțat pe armenii ce trăiau în satele din regiunea Šahowmyan. Operațiunea a implicat utilizarea forțelor terestre, armatei, vehiculelor blindate și artileriei. Deportările civililor armeni s-au efectuat cu încălcări flagrante ale drepturilor omului, documentate de organizațiile internaționale.

Inelul a fost perceput atât de guvernul sovietic cât și de cel armean ca o metodă de intimidare a populației armenești pentru a renunța la cererile de unire. Operațiunea Inelul s-a dovedit contraproductivă față de obiectivul său inițial. Violențele care au avut loc în contextul ei nu au făcut decât să întărească credința armenilor că unica soluție la conflictul din Karabah este prin rezistență armată. Rezistența inițială i-a inspirat pe armeni să formeze detașamente neregulate de voluntari.

Primele încercări de mediere

După ce Gorbaciov a demisionat din funcția de secretar general sovietic la 26 decembrie 1991, restul republicilor, inclusiv Ucraina, Belarus și Russia, și-au declarat independența și Uniunea Sovietică a încetat să mai existe la 31 decembrie 1991. Această dizolvare a înlăturat orice barieră mai împiedica Armenia și Azerbaidjanul să ducă un război efectiv. Cu o lună în urmă, la 21 noiembrie, parlamentul azer anulase autonomia Karabahului și îi rebotezse capitala „Xankandi”. Ca răspuns, la 10 decembrie, în Karabah s-a ținut un referendum organizat de liderii parlamentari locali (și boicotat de minoritatea azeră), prin care armenii au votat în favoarea independenței. La 6 ianuarie 1992, regiunea și-a declarat independența față de Azerbaidjan.

Conflictul în ultimele zile ale URSS

La sfârșitul lui 1991, milițiile armene au lansat ofensive cu scopul recapturării satelor locuite de armeni și ocupate de OMON-ul azer în mai–iulie 1991. La plecarea din unele din aceste sate, unitățile azere le-au incendiat. Conform organizației Memorial din Moscova ce activează în domeniul drepturilor omului, în același timp, ca urmare a atacurilor forțelor armene, câteva mii de locuitori din satele azere din fostele raioane Šahowmyan, Hadrut, Martakert, Askeran și Martuni ale Azerbaidjanului au fost obligați să-și părăsească și ei locuințele. Unele sate (cum ar fi Imereti și Gerevent) au fost arse de militanți. Au fost cazuri de violențe extreme împotriva populației civile (mai ales în satul Meşəli).

Începând cu sfârșitul toamnei lui 1991, când partea azeră și-a început contraofensiva, partea armeană a început să atace sate azere. Conform Memorial, satele Malıbəyli și Yuxarı Quşçular, din care forțele azere bombardau regulat Stepanakertul, au fost atacate de armeni, casele fiind arse și zeci de civili uciși. Fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă de utilizarea satelor ca puncte strategice de adunare care să acopere pozițiile artileriei. La 19 decembrie, trupele Ministerului de Interne au început să se retragă din Nagorno-Karabah, retragere terminată la 27 decembrie. Odată cu dispariția Uniunii Sovietice și cu retragerea trupelor interne din Nagorno-Karabah, situația din zona de conflict a devenit necontrolabilă.

Vidul de arme

Pe măsură ce dezintegrarea Uniunii Sovietice a devenit o realitate pentru cetățenii sovietici în toamna lui 1991, ambele părți au încercat să obțină armament din depozitele militare aflate în Karabah. Avantajul inițial înclina în favoarea Azerbaidjanului. În timpul Războiului Rece, doctrina militară sovietică de apărare a Caucazului subliniase o strategie conform căreia Armenia ar fi fost zonă de luptă în cazul în care Turcia, stat membru NATO, ar fi invadat dinspre vest. Astfel, în RSS Armenească se aflau staționate doar trei divizii și nu exista niciun aerodrom, în timp ce Azerbaidjanul avea în total cinci divizii și cinci aerodromuri militare. Mai mult, Armenia avea circa 500 de vagoane de cale ferată cu muniții față de cele 10.000 pe care le deținea Azerbaidjanul.

Primele eforturi de mediere au fost demarate de președintele rus, Boris Elțin și de președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev în septembrie 1991. După convorbirile de pace de la Baku, Gəncə, Stepanakert (Khankendi) și Erevan din 20–23 septembrie, părțile au acceptat să semneze Comunicatul de la Jeleznovodsk în orașul rus Jeleznovodsk prin care își asumau principiile integrității teritoriale, neinterveției în chestiunile interne ale unor state suverane, respectării drepturilor civile. Acordul a fost semnat de Elțin, Nazarbaev, Mutalibov și Ter-Petrosian. Efortul de pace s-a blocat, însă, din cauza continuării bombardamentelor și atrocităților comise de OMON-ul azer în Stepanakert și în Çapar la sfârșitul lui septembrie. Ultima lovitură a fost doborârea lângă satul Berdašen (Qarakənd) din raionul Martuni a unui elicopter azer MI-8 în care se aflau mediatori ruși și kazahi, precum și unii înalți oficiali azeri.

Cum forțele MVD au început să se retragă, ele au lăsat armenilor și azerilor un vast arsenal de muniții și de vehicule blindate. Forțele guvernamentale trimise la început de Gorbaciov cu trei ani în urmă proveneau din celelalte republici ale Uniunii Sovietice și mulți nu doreau să mai rămână. Majoritatea erau recruți tineri și săraci, care și-au vândut armele pentru bani sau votcă oricărei părți, unii încercând să vândă chiar și tancuri și transportoare blindate pentru personal (TAB-uri). Neasigurarea depozitelor de arme a făcut ca ambele părți să dea vina pe politicile lui Gorbaciov drept cauză finală a conflictului. Azerii au achiziționat o mare cantitate de vehicule, conform Ministerului de Externe al Azerbaidjanului în noiembrie 1993, care raporta achiziția a 286 de tahcuri, 842 de blindate și 386 de piese de artilerie în timpul vidului de putere.[101] Apariția piețelor negre a facilitat importul de armament Occidental.

Majoritatea armelor erau de fabricație rusească sau din țările fostului bloc răsăritean, dar ambele părți au făcut și unele improvizații. Azerbaidjanul a primit ajutor militar substanțial și provizii din Turcia, Israel și din numeroase țări arabe. Diaspora armeană a donat Armeniei o sumă mare de bani de-a lungul războiului și a reușit chiar să promoveze un proiect de lege în Congresul Statelor Unite, prin care s-a introdus Secțiunea 907 a Legii pentru Susținerea Libertății, ca răspuns la blocada Azerbaidjanului împotriva Armeniei, secțiune prin care se interzicea în 1992 orice ajutor militar american pentru Azerbaidjan. Deși Azerbaidjanul îi acuza pe ruși că i-au ajutat la început pe armeni, s-a afirmat că „luptătorii azeri din regiune [erau] mult mai bine echipați cu armament militar sovietic decât adversarii lor.”

Armata Azerbaidjanului funcționa în mare parte la fel, cu deosebire că în primii ani ai războiului ea a fost mai bine organizată. Guvernul azer a efectuat recrutări și mulți azeri s-au înrolat cu entuziasm pentru a lupta în primele luni după prăbușirea Uniunii Sovietice. Armata Națională a Azerbaidjanului era formată din circa 30.000 de oameni, pe lângă cei 10.000 din forța paramilitară OMON și alte câteva mii de voluntari din Frontul Popular. Surət Hüseynov, un azer bogat, a improvizat înființându-și propria brigadă militară, Regimentul 709 al Armatei Azere, și achiziționând multe arme și vehicule din arsenalul Diviziei 23 Motorizată Pușcași.[101] Brigada bozqurt, sau „Lupii Cenușii” a lui İsgandar Hamidov s-a mobilizat și ea. Guvernul Azerbaidjan a investit o parte din banii obținuți din extracția petrolului din zona Mării Caspice pentru a angaja mercenari din alte țări.

Construirea armatelor

Soldați armeni în Karabah, la începutul anilor 1990.

Luptele sporadice între armeni și azeri se intensificaseră după ce Operațiunea Inelul recrutase mii de voluntari în armate improvizate în Armenia și Azerbaidjan. În Armenia, o melodie recurentă și populară a vremii compara și idolatriza luptătorii separatiști cu grupările armenești istorice de gherilă și îi evoca pe Andranik Ozanian și Garegin Nždeh, luptători împotriva Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.[104] Pe lângă recrutarea de către guvern a bărbaților cu vârste de 18–45 de ani, numeroși armeni s-au oferit voluntari și au format jokaturile, sau detașamente de circa patruzeci de oameni care, combinate cu altele câteva, intrau sub comanda unui locotenent-colonel. La început, mulți dintre aceștia alegeau când și unde să lupte și acționau pe cont propriu, rareori supravegheați, atunci când atacau sau apărau obiective. Nesupunerea față de comandantul direct era ceva frecvent, mulți dintre ei nu se prezentau, sau prădau cadavrele soldaților morți, iar obiecte valoroase, cum ar fi motorina sau blindatele dispăreau, vândute pe piața neagră.

Multe femei s-au înrolat în armata din Nagorno-Karabah, luâng parte la lupte și servind în roluri auxiliare, cum ar fi acordarea de prim ajutor și evacuarea răniților din câmpurile de luptă.

Foștii soldați ai Uniunii Sovietice și-au oferit și ei serviciile celor două părți. De exemplu, unul dintre cei mai importanți ofițeri care au luptat de partea armenilor a fost fostul general sovietic Anatoli Zinevici, care a rămas în Nagorno-Karabah timp de cinci ani (1992–1997) și s-a implicat în pregătirea și implementarea multor operațiuni ale forțelor armene. Până la sfârșitul războiului, el a deținut funcția de șef de stat major al forțelor armate ale Republicii Nagorno-Karabah. Cantitatea estimată de forță umană și vehicule militare la dispoziția fiecărei entități implicate în conflict a fost în perioada 1993–1994:

Armenia + Nagorno-Karabakh	Azerbaijan
Personal militar	20.000 (8000 + 12.000)	42.000
Artilerie	177-187 (160–170 + 17)	388–395
Tancuri	90-173 (77–160 + 13)	436–458
Transportoare blindate de personal	290-360(150–240 + 120)	558–1264
Vehicule de luptă blindate	39–200 + N/A	389-480
Avioane de luptă	3 + N/A	63–170
Elicoptere	13 + N/A	45–51

Într-o comparație militară de ansamblu, numărul persoanelor eligibile pentru serviciul militar aflate în Armenia (grupa de vârstă  17–32 de ani) totaliza 550.000 de oameni, iar echivalentul din Azerbaidjan era de 1,3 milioane. Majoritatea bărbaților din ambele țări satisfăcuseră stagiul militar în Armata Sovietică și aveau o oarecare experiență militară dinainte de conflict, inclusiv participând în conflictul din Afghanistan. Între armenii din Karabah, circa 60% făcuseră armata în URSS. Majoritatea azerilor, însă, musulmani fiind, fuseseră discriminați în timpul armatei și puși să muncească în batalioanele de construcție și nu în unitățile combatante. În ciuda înființării a două academii de ofițeri, având și o școală de marină, în Azerbaidjan, lipsa experienței miltiare a fost un factor care făcea ca Azerbaidjanul să fie nepregătit pentru război. Armata azeră a fost asistată de comandantul afgan Gulbuddin Hekmatyar. Recrutările pentru acest scop s-au făcut în Peshawar de comandantul Fazle Haq Mujahid și mai multe unități au fost trimise în Azerbaidjan cu diferite însărcinări.[12]

Întrucât la acea vreme Armenia nu avea tratate extensive cu Rusia (ele aveau să fie semnate în 1997 și 2010), și întrucât la acea vreme nu exista  OTSC, Armenia s-a văzut nevoită să-și protejeze singură granița cu Turcia. Pe durata războiului, mare parte din personalul și echipamentul militar al Republicii Armenia a rămas în țară, păzind frontiera turco-armeană de o posibilă agresiune.

Primele ofensive armene

Khojaly

La 2 ianuarie 1992, Ayaz Mütəllibov a preluat funcția de președinte al Azerbaidjanului. Oficial, nou înființata Republică Armenia a negat public orice implicare în furnizarea de arme, combustibil, alimente, sau orice alt ajutor logistic acordat secesioniștilor din Nagorno-Karabah. Ter-Petrosyan a recunoscut însă ulterior că a i-a aprovizionat pe separatiști și că le-a plătit salariile, dar a negat că a trimis oameni să lupte. Armenia s-a confruntat cu o blocadă grea din partea Republicii Azerbaidjan, precum și cu presiuni din partea Turciei vecine, care a hotărât să țină partea Azerbaidjanului și să strângă relațiile cu acesta. La începutul lui februarie, satele azere Malıbəyli, Qaradağlı și Ağdaban au fost cucerite, iar populația lor a fost izgonită, acțiune soldată cu cel puțin 99 de morți și 140 de răniți între civili.

Sub presiunea Frontului Popular Azer din cauza gestiunii defectuoase a apărării localității Khojaly și a siguranței locuitorilor săi, Mutallibov a fost obligat să-și dea demisia în fața Adunării Naționale a Azerbaidjanului.

Căderea orașului Šuši

Până la sfârșitul lui februrie, Xocalı era izolat. La 26 februarie, forțele armene, cu ajutorul blindatelor Batalionului 366, au declanșat ofensiva de capturare a localității Xocalı. Conform părții azere și afirmațiilor altor surse, între care și Human Rights Watch, organizația moscovită pentru drepturile omului Memorial și conform biografiei unui important comandant armean, Monte Melkonian, documentată și publicată de fratele său, după ce forțele armene au cucerit Xocalı, au ucis câteva sute de civili care evacuau orașul. Forțele armene declaraseră anterior că vor ataca orașul, lăsând un coridor terestru prin care ei să se poată retrage. Când atacul a început, însă, forța armeană a depășit numeric și a copleșit apărătorii, care, împreună cu civilii, au încercat să se retragă în orașul Ağdam, deținut de azeri. Pista aeroportului a fost găsită distrusă deliberat și temporar inutilă. Atacatorii i-au urmărit apoi pe cei ce fugeau prin coridor și au deschis focul asupra lor, ucigând zeci de civili. Puși în fața acuzațiilor internaționale de masacrare a civililor, oficialii guvernului armean au negat că s-a produs un măcel și au declarat că obiectivul lor era încetarea focului artileriei din Xocalı.

Numărul exact al morților nu a fost niciodată certificat, dar estimările cele mai limitate se ridică la 485 de oameni.[116] Conform autorităților azere, numărul total al morților din urma evenimentelor din 25–26 februarie este de 613 civili, dintre care 106 femei și 83 de copii. La 3 martie 1992, Boston Globe a raportat că peste 1000 de oameni muriseră în peste patru ani de conflict. În articol era citat primarul localității Xocalı, Elmar Mamedov, care declara că mai lipseau alți 200, 300 erau ținuți ostatici și 200 fuseseră răniți în lupte. Un raport publicat în 1992 de organizația Helsinki Watch declara însă că ancheta sa a găsit că OMON-ul azer și „membrii milițiilor, încă în uniformă și încă înarmați, erau amestecați între masele de civili”, acesta fiind posibil motivul pentru care trupele armene au tras asupra lor.

Turcia nu a trimis niciodată combatanți pentru a ajuta  Azerbaidjanul, dar a contribuit cu ajutoare militare și consilieri militari. În mai 1992, comandantul militar al forțelor CSI, mareșalul Evgheni Șapoșnikov, a dat un avertisment țărilor occidentale, mai ales Statelor Unite, să nu se amestece în conflictul din Caucaz, afirmând că „ne-ar pune pe noi [CSI] în pragul unui al treilea război mondial și aceasta nu se poate admite”.

Drumul către Šuši a fost scena unei celebre bătălii între blindatele armenești și cele azere.

Când armenii au lansat una din primele lor ofensive, la Stepanakert la 13 februarie 1988, numeroși azeri au fugit în orașul Šuši, mai bine protejat. La 28 martie, trupele azere au fost desfășurate pentru a ataca Stepanakertul, și au atacat pozițiile inamice de deasupra satului Kərkicahan dinspre satul Janhasan. În după-amiaza zilei următoare, unitățile azere au ocupat poziții în proximitatea orașului, dar au fost rapid respinse de armeni.

În lunile de după căderea after the capture of Xocalı-ului, comandanții azeri care rezistau în ultimul bastion al regiunii, Šuši, au început un bombardament de artilerie pe scară largă cu lansatoare de rachete GRAD contra Stepanakertului. Până în aprilie, bombardamentele obligaseră pe mulți din cei 50.000 de locuitori ai Stepanakertului să se refugieze în subsoluri și în buncăre subterane. Confruntați cu incursiuni terestre în zonele înconjurătoare ale orașului, liderii militari din Nagorno-Karabah au organizat o ofensivă de cucerire a orașului.

La 8 mai, o forță de câteva sute de combatanți armeni însoțiți de tancuri și elicoptere au atacat fortăreața azeră Šuši. Lupte grele au avut loc pe străzile orașului și câteva sute de oameni au murit de ambele părți. Deși armenii erau mai puțini și mai slab echipați decât armata azeră, ei au reușit să captureze orașul și să-i oblige pe azeri să se retragă la 9 mai.

Căderea orașului Šuši a avut un ecou puternic în Turcia vecină. Relațiile sale cu Armenia se îmbunătățise după ce acesta din urmă își declarase independența față de Uniunea Sovietică; ele s-au înrăutățit treptat însă ca urmare a ocupării de către Armenia a teritoriilor din regiunea Nagorno-Karabah. Primul ministru al Turciei, Suleyman Demirel, a declarat că este intens presat de poporul său să intervină în ajutorul Azerbaidjanului. Demirel se opunea însă unei asemenea intervenții, afirmând că intrarea în război a Turciei ar declanșa un conflict și mai mare între creștini și musulmani.

Escaladarea

Un contingent cecen, condus de Șamil Basaev, a fost una din unitățile care au participat la conflict. Conform colonelului azer Azer Rustamov, în 1992, „sute de voluntari ceceni ne-au oferit un valoros ajutor în aceste lupte, în frunte cu Șamil Basaev și Salman Raduev.” Basaev ar fi fost unul dintre ultimii luptători care au plecat din Šuši. Conform relatărilor de presă rusești, Basaev ar fi declarat mai târziu că el și batalionul său au fost învinși o singură dată, acea dată fiind luptele din Karabah cu „batalionul Dașnak”. Ulterior, el a afirmat că și-a retras forțele din conflict pentru că războiul părea mai degrabă motivat de naționalism decât de religie. Basaev a fost pregătit militar direct de GRU rusesc în timpul Războiului din Abhazia (1992–1993), abhazii fiind susținuți de Rusia. Alți ceceni au fost și ei pregătiți de GRU, și mulți dintre aceea dintre ei care au luptat de partea rușilor în Abhazia contra Georgiei au luptat de partea Azerbaidjanului contra Armeniei în războiul din Nagorno-Karabah.

Închiderea Lachinului

Pierderea orașului Šuši a făcut parlamentul azer să dea vina pe Yaqub Mammadov, pe atunci președinte interimar al Azerbaidjanului; primul l-a demis pe al doilea și l-a absolvit pe Mutalibov de orice responsabilitate după pierderea Xocalıului, repunându-l în funcția de președinte la 15 mai 1992. Mulți azeri au considerat acest fapt o lovitură de stat care s-a adăugat la anularea alegerilor legislative programate în iunie. Parlamentul azer era pe atunci format din foști lideri ai regimului comunist, iar pierderile orașelor Xocalı și Šuši doar au mărit dorințele populației de alegeri libere.

Pentru a contribui la agitație, forțele armene au lansat la 18 mai o nouă ofensivă pentru a cuceri orașul Laçın aflat în coridorul îngust ce separa Armenia de Nagorno-Karabakh. Orașul era slab păzit și, într-o singură zi, armenii l-au ocupat și au îndepărtat și restul azerilor, deschizând drumul ce lega regiunea de Armenia. Cucerirea orașului a permis convoaielor de aprovizionare să traverseze regiunea montană către Karabah.

Pierderea Laçınului a fost ultima lovitură dată regimului lui Mutalibov. S-au ținut demonstrații în ciuda interdicției lui Mutalibov și activiștii Frontului Popular au pus la cale o lovitură de stat. Luptele între forțele guvernamentale și susținătorii Frontului Popular au escaladat, opoziția politică ocupând clădirea parlamentului din Baku, precum și aeroportul și clădirea președinției. La 16 iunie 1992, Əbülfəz Elçibəy a fost ales conducător al Azerbaidjanului, iar mulți lideri politici ai Frontului Popular din Azerbaidjan au fost aleși în parlament. Instigatorii l-au descris pe Mutalibov ca lider slab și nedevotat în războiul din Karabah. Elçibəy se opunea ferm oricărui ajutor din partea rușilor, favorizând în schimb legături mai strânse cu Turcia.

Operațiunea Goranboy

Operațiunea Goranboy a fost o amplă ofensivă azeră desfășurată în vara lui 1992 cu scopul de a prelua controlul asupra întregului Nagorno-Karabah și de a pune capăt rezistenței. Această ofensivă este considerată a fi singura reușită a armatei azere și marchează apogeul succesului azer în tot conflictul de șase ani. Ea a reprezentat însă și începutul unei faze noi, mai intense, a războiului. Peste 8000 de soldați azeri și încă patru batalioane, cel puțin 90 de tancuri și 70 de mașini de luptă ale infanteriei, precum și elicoptere de atac Mi-24 au fost angajate în această operațiune.

La 12 iunie 1992, armata azeră a lansat un atac diversionist pe scară largă în direcția regiunii Askeran din centrul Nagorno-Karabahului. Două grupări, cu 4000 de oameni, au atacat pozițiile de la nord și sud de Askeran. Ca urmare a luptelor grele, azerii au reușit să ocupe câteva așezări din regiunea Askeran: Naxiǰewanik, Aṙahadzor, Pirdzhamal, Dahraz and Agbulak.

Post-ceasefire violence and mediation

Today, the Nagorno-Karabakh conflict remains one of several frozen conflicts in the former Soviet Union, alongside Georgia's breakaway regions of Abkhazia and South Ossetia and Moldova's troubles with Transnistria. Karabakh remains under the jurisdiction of the government of the unrecognized but de facto independent Republic of Nagorno-Karabakh, which maintains its own uniformed military, the Nagorno-Karabakh Defense Army.

Războiul din Nagorno-Karabah, denumit de către armeni și Războiul de Eliberare a Arc’axului, a fost un conflict interetnic ce a avut loc de la sfârșitul anilor 1980 până în mai 1994, în enclava Nagorno-Karabah din sud-vestul Azerbaidjanului, între etnicii armeni majoritari în Nagorno-Karabah susținuți de Republica Armenia, și Republica Azerbaidjan. Pe măsură ce conflictul înainta, Armenia și Azerbaidjan, ambele foste republici sovietice, s-au angajat într-un război prelungit și nedeclarat în zonele montante înalte ale Karabahului, Azerbaidjanul încercând să înăbușe mișcarea secesionistă din Nagorno-Karabah. Parlamentul enclavei votase în favoarea unirii cu Armenia și s-a ținut un referendum, boicotat de populația azeră din Nagorno-Karabah, și în care majoritatea alegătorilor s-au pronunțat pentru independență. Cererea de unificare cu Armenia, reafirmată începând cu 1988, a început într-o manieră relativ pașnică; în lunile următoare însă, în timp ce dezintegrarea Uniunii Sovietice se apropia, a crescut treptat într-un conflict din ce mai violent între etnicii armeni și etnicii azeri, soldat cu cereri de purificare etnică din ambele părți.

Ciocnirile interetnice între cele două părți au izbucnit la scurt timp după ce parlamentul Regiunii Autonome Nagorno-Karabah (RANK) din Azerbaidjan a votat pentru unificarea regiunii cu Armenia la 20 februarie 1988. Circumstanțele dizolvării URSS au facilitat apariția unei mișcări separatiste armenești în Azerbaidjanul sovietic. Declarația de secesiune față de Azerbaidjan a fost rezultatul final al unui conflict teritorial. Când Azerbaidjanul și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică și a eliminat puterile guvernului autonom al enclavei, majoritatea armeană a votat în favoarea separării de Azerbaidjan și a proclamat Republica Nagorno-Karabah, nerecunoscută pe plan internațional.

Luptele pe scară largă au izbucnit spre sfârșitul iernii lui 1992. Încercările de mediere al mai multor organizații internaționale, între care și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) nu au reușit să găsească o rezolvare cu care să fie de acord ambele părți. În primăvara lui 1993, forțele armene au capturat regiuni din exteriorul enclavei, amenințând cu implicarea altor țări din regiune. Până la sfârșitul războiului în 1994, armenii au ajuns la controlul a mare parte din enclavă și dețineau în plus controlul asupra a aproximativ 9% din teritoriul azer din exteriorul enclavei. 230.000 de armeni din Azerbaidjan și circa 800.000 de azeri din Armenia și din Karabah au fost dislocați ca urmare a conflictului. Un acord de încetare a focului, intermediat de Rusia, s-a semnat în mai 1994 și convorbirile de pace, mediate de Grupul de la Minsk al OSCE, se țin de atunci între Armenia și Azerbaidjan.

Contextul

Apartenența teritorială a Nagorno-Karabahului este încă contestată aprig între armeni și azeri. Denumit de către armeni Arc’ax, istoria sa se întinde pe două milenii, timp în care a fost controlat de mai multe imperii. Conflictul actual își are rădăcinile în evenimentele ce au urmat Primului Război Mondial. Cu puțin timp înainte de capitularea Imperiului Otoman în război, Imperiul Rus s-a prăbușit în noiembrie 1917 și a căzut sub controlul bolșevicilor. Cele trei mari popoare din caucaz, armenii, azerii și georgienii, aflați anterior sub dominație rusească, au proclamat formarea Federației Transcaucaziene care s-a dizolvat după doar trei luni de existență. Conflictul a fost escaladat și mai mult din cauza diferențelor etnice între armenii creștini majoritari și azerii musulmani minoritari.

Războiul armeano-azer

Luptele au izbucnit la scurt timp între Prima Republică Armeană și Republica Democrată Azerbaidjan în trei regiuni: Nahcevan, Zangezur (astăzi provincia armenească Syownik’) și în Karabah, în Azerbaidjan.

Armenia și Azerbaidjan s-au certat pe variantele de frontiere din cele trei provincii. Armenii din Karabah au încercat să-și declare independența, dar nu au reușit să stabilească o legătură cu restul Republicii Armenia. După înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial, generalul armean Andranik Ozanian a reușit să pătrundă cu armata în Karabah și se îndrepta spre Šuši, capitala regiunii în decembrie 1918. Trupele britanice au ocupat Caucazul de Sud în 1919, iar comandamentul britanic i-a sugerat lui Andranik să-și înceteze ofensiva și să permită rezolvarea conflictului la Conferința de Pace de la Paris. După aceea, britanicii l-au instalat provizoriu pe politicianul azer Xosrov bəy Sultanov în funcția de guvernator general al Karabahului și i-au ordonat să „înăbușe orice agitație din regiune”. A urmat masacrul de la Šuši, soldat cu moartea a circa 20.000 de armeni.

Împărțirea sovietică

Două luni mai târziu, însă, Armata a XI-a Sovietică a invadat Caucazul și în trei ani, republicile caucaziene au căzut și au fost comasate în TRSFS ranscaucaziană a Uniunii Sovietice. Bolșevicii au înființat apoi un comitet cu șapte membri, denumit Biroul Caucazului (de regulă denumit Kavburo). Sub supravegherea comisarului poporului pentru naționalități, viitorul dictator sovietic Iosif Stalin, Kavburo a primit misiunea de a stabili aranjamentele în Caucaz. La 4 iulie 1921, comitetul a votat cu 4 voturi pentru și 3 împotrivă în favoarea alocării Karabahului la nou înființata Republică Sovietică Socialistă Armenească, dar a doua zi Kavburo s-a răzgândit și a votat să lase regiunea în RSS Azerbaidjană. În 1923 s-a înființat Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah (RANK),[47] pe un teritoriu locuit în proporție de 94% de armeni. Schimbarea a fost justificată de comitet prin legăturile economice strânse ale regiunii cu Azerbaidjanul. Capitala a fost mutată de la Šuši la Xankəndi, care ulterior a primit numele de Stepanakert.

Savanții armeni și azeri au speculat că această decizie a fost o aplicare de către ruși a principiului „divide et impera”.[47] Acest fapt este vizibil și prin ciudata amplasare a exclavei Nahicevan, separată de Armenia, dar parte din Azerbaidjan. Alții au susținut că decizia a fost un gest de bunăvoință al guvernului sovietic pentru a menține „bune relații cu Turcia lui Atatürk.” În următoarele decenii de dominație sovietică, armenii au păstrat o puternică dorință de unire a Nagorno-Karabahului cu Armenia, țel pe care unii membri ai Partidului Comunist Armean au încercat să-l îndeplinească. Primul secretar al Partidului Comunist Armean, Aġasi Xanǰyan a fost asasinat de șeful adjunct (și viitorul șef) al NKVD Lavrenti Beria după ce i-a remis lui Stalin dorințele armenilor, între care și cererea de a returna Nagorno-Karabahul și Nahicevanul Armeniei. Armenii au insistat că drepturile lor naționale erau suprimate și că libertățile lor culturale și economice erau restrânse.

Revigorarea problemei Karabahului

După moartea lui Stalin, nemulțumirile armenilor au început să se facă auzite. În 1963, circa 2500 de armeni din Karabah au semnat o petiție prin care cereau punerea provinciei sub control armenesc sau transferul ei la Rusia. Tot în 1963, au avut loc ciocniri violente la Stepanakert, soldate cu moartea a 18 armeni. În 1965 și 1977, au avut loc mari demonstrații la Erevan, în care se cerea unirea Karabahului cu Armenia. Noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, venit la putere în 1985, a început să implementeze planuri de reformare a Uniunii Sovietice, încapsulate în două politici: perestroika și glasnost. Perestroika avea mai multe de a face cu libertatea economică, glasnost sau „deschiderea” însemna acordarea unei limitate libertăți pentru cetățenii sovietici de a-și exprima nemulțumirile legate de sistemul sovietic și față de conducătorii săi. Profitând de această nouă politică a Moscovei, liderii Sovietului Regional din Karabah au hotărât să voteze în favoarea unificării regiunii autonome cu Armenia la 20 februarie 1988. În rezoluție scria:

La 24 februarie, Boris Kevorkov, secretarul de partid din Nagorno-Karabah, loialist azer, a fost demis.[57]

Liderii armenilor din Karabah s-au plâns că în regiune nu se folosește limba armeană nici în manualele școlare și nici la televiziune, și că secretarul general al Partidului Comunist, Heydar Aliyev, încercase să „azerifice” regiunea pe scară largă și să crească influența și numărul azerilor ce trăiau în Nagorno-Karabah, și în același timp să reducă populația armenească (în 1987, Aliyev avea să se retragă din funcția de secretar general al Biroului Politic Executiv din Azerbaidjan). Până în 1988, ponderea populației armenești în totalul populației Karabahului scăzuse de la 94% la doar două treimi.

Mișcarea era condusă de figuri armenești populare și și-a găsit susținerea și în rândul intelectualilor din Rusia. Conform ziaristului Thomas De Waal, unii membri ai intelectualității rusești, cum ar fi disidentul Andrei Saharov, și-au exprimat susținerea pentru armeni.[61] Susținerea din rândul elitei moscovite a fost interpretată de unele persoane din publicul larg: în noiembrie 1987 L'Humanité a publicat comentariile personale ale lui Abel Aġanbekyan, consilier economic al lui Gorbaciov, adresate armenilor din Franța, în care sugera că Nagorno-Karabah putea fi cedat Armeniei. Înaintea acestei declarații, armenii începuseră să protesteze și să pregătească greve muncitorești la Erevan, cerând unificarea cu enclava. Au apărut manifestații de răspuns la Baku. După demonstrațiile de la Erevan prin care se cerea unirea Nagorno-Karabahului cu Armenia, Gorbaciov s-a întâlnit cu cei doi lideri ai mișcării din Karabah, Zori Balayan și Silva Kaputikyan la 26 februarie 1988. Gorbaciov le-a cerut un moratoriu de o lună asupra demonstrațiilor. Când Kaputikyan s-a întors în Armenia în aceeași seară, ea s-a adresat mulțimii și a spus că „Armenii au triumfat”, deși Gorbaciov nu făcuse nicio promisiune concretă. Svante Cornell bănuiește că aceasta ar fi fost o tentativă de a pune presiune pe Moscova. La 10 martie, Gorbaciov a declarat că frontierele între republici nu se vor modifica decât în conformitate cu Articolul 78 al constituției sovietice. Gorbaciov a declarat și că mai sunt și alte regiuni din Uniunea Sovietică ce doresc modificări teritoriale, și modificarea frontierelor în Karabah ar fi stabilit un precedent periculos. Dar armenii erau revoltați de decizia Kavburo din 1921 și considerau că eforturile lor sunt îndreptate către corectarea unei erori istorice și conforme principiului autodeterminării, drept garantat tot prin constituție. Azerii, pe de altă parte, considerau inacceptabile aceste cereri de cedări teritoriale și s-au aliniat poziției lui Gorbaciov.

Retragerea forțelor Ministerului de Interne Sovietic din Nagorno-Karabah în regiunea Caucazului a fost doar temporară. Până în februarie 1992, fostele republici sovietice au fost comasate în Comunitatea Statelor Independente (CSI). Azerbaidjanul s-a abținut de la a adera, dar Armenia, temându-se de o posibilă invazie din partea Turciei în contextul conflictului escaladat, a aderat la CSI, ceea ce a adus-o sub „umbrela colectivă de securitate” a organizației. În ianuarie 1992, forțele CSI și-au stabilit cartierul general la Stepanakert și și-au asumat un rol puțin mai activ în menținerea păcii, incorporând foste unități, între care Regimentul 366 Motorizat de Pușcași și elemente din Armata a IV-a Sovietică.

La 19 februarie 1988, în a șapte zi de mitinguri ale armenilor, la Baku s-a ținut primul contraprotest. Poetul Bəxtiyar Vahabzadə și istoricul Suleyman Aliarov au publicat în ziarul Azerbaidjan o scrisoare deschisă, prin care declarau că Azerbaidjanul are un drept istoric asupra Karabahului.[65]

Askeran și Sumgait

Luptele etnice au izbucnit în curând între armenii și azerii ce trăiau în Karabah. Încă de la sfârșitul lui 1987 refugiați azeri din satele Kapan și Meġri din Armenia se plângeau că au fost obligați să-și părăsească casele ca urmare a tensiunilor între ei și vecinii lor armeni. Se spune că în noiembrie 1987, două vagoane de marfă pline de azeri ar fi sosit în gara Baku. În interviurile ulterioare, primarii celor două sate au negat existența unor asemenea tensiuni la acea vreme, și nu s-a demonstrat cu niciun document noțiunea de expulzări forțate.

La 20 februarie 1988, două studente azere la medicină ce făceau practică în spitalul din Stepanakert ar fi fost violate de armeni. La 22 februarie 1988 a confruntare directă între azeri și armeni, lângă orașul Askeran (aflat pe drumul între Stepanakert și Ağdam) din Nagorno-Karabah, a degenerat într-o ciocnire. În cursul acesteia, doi tineri azeri au murit. Unul dintre ei a fost probabil împușcat de un polițist local, posibil tot azer, fie din întâmplare, fie în urma certurilor izbucnite între cei doi. La 27 februarie 1988, în timp ce vorbea la televiziunea centrală din Baku, procurorul adjunct sovietic Alexandr Katusev a raportat că „doi locuitori din raionul Agdam au căzut victimă unor omoruri” și le-a dat numele musulmane.

Ciocnirea din Askeran a fost preludiul pogromurilor din Sumqayıt, unde sentimentele deja exacerbate de vestea crizei din Karabah au luat o turnură și mai rea într-o serie de proteste începute la 27 februarie. Vorbind la mitinguri, refugiații azeri din orașul armenesc Kapan i-au acuzat pe armeni de „crime și atrocități”. Conform mass-media sovietice, aceste acuzații au fost false și mulți dintre cei care vorbeau erau provocatori. În câteva ore, s-a declanșat un pogrom împotriva locuitorilor armeni din Sumgait, un oraș aflat la 25 de kilometri nord de Baku. Pogromurile s-au soldat cu moartea a 32 de persoane (26 de armeni și 6 azeri), conform statisticilor oficiale sovietice, deși mulți armeni credeau că numărul adevărat este mult mai mare. Aproape toată populația armenească din Sumgait a părăsit orașul după pogrom. Armenii au fost bătuți, violați, mutilați și uciși pe străzile Sumgaitului și în apartamentele lor în trei zile de violențe (fără intervenția poliției sau autorităților locale) care s-au redus doar după ce armata sovietică a pătruns în oraș și a înăbușit dezordinea la 1 martie. Maniera în care au fost uciși armenii din Sumqayıt a trezit în sânul comunității armenești amintirile genocidului armean.

La 23 martie 1988, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a respins cererile armenilor de cedare a Nagorno-Karabahului către Armenia. La Erevan au fost trimise trupe care să prevină protestele față de decizie. Tentativele lui Gorbaciov de stabilizare a regiunii nu au avut succes, ambele părți rămânând la fel de intransigente. În Armenia, exista credința fermă că ceea ce se întâmplase în Nahicevan avea să se repete și în Nagorno-Karabah: înainte de cucerirea sovietică a regiunii, ea avea o populație 40% armeană; la sfârșitul anilor 1980, populația armenească era practic inexistentă.

Violențele interetnice

Armenii au refuzat să permită stingerea conflictului, în ciuda unui compromis avansat de Gorbaciov, în cadrul căruia se promitea un pachet de 400 de milioane de ruble pentru introducerea manualelor școlare și programelor de televiziune în limba armeană în Karabah. În același timp, Azerbaidjanul nu era dispus să cedeze niciun teritoriu Armeniei. Cererile de transferare a Karabahului la Armenia au încetat temporar după ce Armenia a fost lovită de un cutremur devastator a lovit Armenia la 7 decembrie 1988, distrugând orașele Leninakan (astăzi Gyowmri) și Spitak, ucigând circa 25.000 de oameni. Dar conflictul a reizbucnit după ce unsprezece membri ai nou-înființatului Comitet pentru Karabah, inclusiv viitorul președinte al Armeniei Levon Ter-Petrosyan, au fost încarcerați de oficiali moscoviți în haosul cutremurului. Aceste acțiuni au polarizat relațiile între Armenia și Kremlin; armenii și-au pierdut încrederea în Gorbaciov, disprețuindu-l și mai mult din cauza felului în care a tratat efortul de înlăturare a efectelor cutremurului și din cauza atitudinii sale intransigente în problema Nagorno-Karabah.

În lunile de după pogromurile de la Sumgait, a avut loc un schimb forțat de populație, armenii din Azerbaidjan și azerii din Armenia fiind obligați să-și părăsească casele. Conform guvernului azer, între 27 și 29 noiembrie 1988, 33 de azeri au fost uciși în Spitak, Gowgark’, și Stepanavan și alți 216 în perioada 1987–1989. Conform parlamentarului azer Arif Yunusov, în luna noiembrie a aceluiași an, douăzeci de azeri din satul armenesc Vartan ar fi fost arși de vii. Conform surselor armenești, numărul azerilor uciși în perioada 1988–1989 a fost de 25.

Luptele interetnice s-au răspândit rapid prin mai multe orașe din Azerbaidjan, inclusiv, în decembrie 1988, în Kirovabad și Nahicevan, unde șapte oameni (dintre care patru soldați) au murit și alte sute au fost răniți când unități ale armatei sovietice au încercat din nou să împiedice atacurile la adresa armenilor. Estimările numărului morților în primii doi ani de conflict diferă. Guvernul azer susține că 216 azeri au fost uciși în Armenia, iar cercetătorul Arif Yunusov spune că 127 ar fi fost uciși numai în 1988. Un articol apărut în octombrie 1989 în Time afirmă însă că peste 100 de oameni ar fi fost uciși începând cu luna februarie 1988, în Armenia și în Azerbaidjan împreună.

Până la sfârșitul lui 1988, zeci de sate din Armenia erau părăsite, majoritatea celor 200.000 de azeri și kurzi musulmani din țară plecând.[80]

References

[[Categorie:1988 în Uniunea Sovietică]] [[Categorie:Sentiment anti-azeri]] [[Categorie:Conflicte militare în 1990]] [[Categorie:Conflicte militare în 1991]] [[Categorie:Conflicte postsovietice]] [[Categorie:Războaiele Armeniei]] [[Categorie:Războaiele Azerbaidjanului]]