Blocul răsăritean

În timpul războiului rece, termenul blocul răsăritean (numit și blocul sovietic sau blocul de Est) era folosit pentru a defini Uniunea Sovietică și tările aflate sub dominația sa din Europa Centrală și Răsăriteană (Bulgaria, Cehoslovacia, Germania Răsăriteană, Ungaria, Polonia, România și – până la începutul deceniului al șaptelea al secolului al XX-leaAlbania). "Blocul răsăritean" este de asemenea un alt nume pentru Pactul de la Varșovia (alianță militară condusă de URSS) sau pentru CAER (organizație economică internațională a statelor comuniste).

Harta Blocului răsăritean (în rusă) din Europa. Iugoslavia, care și-a rupt alianța cu URSS-ul în 1948, e în roz, iar Albania, care și-a întrerupt relațiile cu URSS în 1960, e în gri.
Liderii Blocului răsăritean în 1987 (de la stânga la dreapta): Gustáv Husák (Cehoslovacia), Todor Jivkov (Bulgaria), Erich Honecker (RDG), Mihail Gorbaciov (URSS), Nicolae Ceaușescu (RSR), Wojciech Jaruzelski (R.P. Polonă) și János Kádár (R.P. Ungară).
Schimbările de hotar din zonele Blocului răsăritean, 1938-1948. Pentru români: anexarea teritoriului a mare parte a ceea ce e RSSM; zona transnistreană e transferată de la RSSU la RSSM; anexarea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a nordului Basarabiei la RSSU; anexarea, la 1948, a regiunii Izmail de RSSU; transferarea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) de la România la Bulgaria.

Republica Socialistă Federală Iugoslavia nu a fost niciodată parte a Pactului de la Varșovia. Deși era un stat comunist, conducătorul țării, mareșalul Josip Broz Tito, a ajuns la putere datorită luptei partizanilor din timpul celui cel de-al Doilea război mondial, nefiind instalat la conducere de Armata Roșie, astfel nefiind dator în nici un fel sovieticilor. În timpul războiului rece, guvernul iugoslav a stabilit statulul de neutralitate în conflictul est-vest, RSFI fiind unul dintre fondatorii Mișcării de nealiniere.

În mod similar, guvernul albanez stalinist a cucerit puterea fără ajutorul Armatei Roșii. Albania a rupt legăturile politice cu URSS ca urmare a rupturii chino-sovietice, aliindu-se cu Republica Populară Chineză și urmând exemplul politicii antirevizioniste a acesteia din urmă.

Națiunile din blocul răsăritean au fost menținute în sfera de influența sovietică prin amenințarea forței militare, folosite de mai multe ori până la prăbușirea Uniunii Sovietice. Ungaria a fost invadată de Armata Roșie în 1956 după răsturnarea guvernului prosovietic maghiar de către un cabinet mai democratic comunist, care căuta o cale de dezvoltare independentă de Moscova. Atunci când Partidul Comunist Polonez a încercat să-l aleagă în fruntea sa pe Władysław Gomułka, armata sovietică prezentă în țară a remis un ultimatum prin care cerea renunțarea la numirea sus-numitului, sau amenința să zdrobească Polonia cu tancurile sovietice.[1] Cehoslovacia a fost de asemenea invadată în 1968 după o perioadă de liberalizare cunoscută cu numele de Primăvara de la Praga. Ultima invazie a fost oficializată în politica externă sovietică ca Doctrina Brejnev.

Spre sfârșitul anilor 1980, Uniunea Sovietică a relaxat controlul asupra Europei Răsăritene și le-a permis țărilor-satelit o mai mare libertate de mișcare în domeniul politicii interne.

La sfârșitul anului 1989, toate regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit rând pe rând.

NoteModificare

 
Păstrat în „Biblioteca Națională a Austriei” din Viena, celebrul acord cu „zone de influență” contrasemnat de Churchill și Stalin la Moscova, la 9 octombrie 1944, cu următoarele „rate de influență”, respectiv pentru Aliații Occidentali și pentru URSS. La România: 10% (alții) - 90% (sovieticii, exact unde e și bifat), în pofida ponderii necomuniștilor și a comuniștilor în mișcările de rezistență și a opiniilor.

Vezi șiModificare

 
Țări bolșevice și republici sovietice din Europa, cu tot cu steaguri oficiale (anii 1950).
 
Hartă (1988) ce arată țări care au avut cândva guverne fățiș marxist-leniniste în roșu aprins și țări pe care URSS-ul le-a considerat, la un moment dat, „îndreptându-se spre socialism” în roșu închis.

Lectură suplimentarăModificare

Legături externeModificare