Nerissa-Marie
Bună ziua, cititori!
modificareVă rog să îmi permiteți să împărtășesc cu dvs. unele texte ce mi se par deosebite pentru realismul și imediata lor aplicabilitate. Cer scuze anticipate pentru contrarierea ce ar putea izvorî din ele pentru unii. Pentru a-l cita pe Bohr (care îl parafraza pe Socrate): „Nu vreau să critic, ci doar să înțeleg”.
Mircea Cărtărescu
Dacă trăiești numai ȋn România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști o dată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te ȋntorci, după o vreme ȋndelungată, ȋn țară, e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta.
Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire e mitocănia agresivă. Ȋn orice țară civilizată oamenii ȋncearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții ȋn forme duse aproape până la caricatură. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, ȋi zâmbești și spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă și surâzătoare te ȋntâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitățile.
Această ipocrizie poartă numele de politețe și e esențială pentru fluidizarea substanței sociale.
Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat ȋn picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Ȋși iubește meseria și ȋși propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge ȋnsă curând de pe față după ce vreo cinci-șase inși ȋi vor trânti câte-o bădărănie sau vor ȋncepe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
In armată, soldații sunt extrem de chinuiți „ȋn perioadă” de sergenții lor. Când ajung ei ȋnșiși sergenți, ȋi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.
Și tot așa, ȋn toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii ȋși sunt propriii călăi și propriile victime ȋntr-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, ȋn lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare.
Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Firește, ne-au ȋmpins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse ȋn ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective. Dar e ȋncă ceva, mai subtil, mai ȋntunecat ȋn tot acest chimism social. Ȋnrăiți de lumea ȋn mijlocul căreia trăim, cu timpul ȋncepe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci ȋn insultă și obscenitate. Ȋncepem să ne mândrim cu grobianismul nostru și, exhibiționiști ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter ȋn aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele și noii ȋmbogățiți.
Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.
[Sublinierile îmi aparțin (N.-M.).]
| „ | Mă întreb de ce presa nu combate puternic miile de texte tâmpite, de reclamă, denumiri de firme ce apar în limba engleză. Te uiți și nu înțelegi nimic. Sunt diplomat, știu trei limbi (franceza, italiana, spaniola), dar nu engleza. Am ajuns, în România, să citesc doar denumiri englezești. Trebuie să te uiți la vitrină ca să pricepi despre ce este vorba; sau să intri în magazin.
Ce înseamnă explozia aceasta de „hai să ne dăm mari englezi”? Este foarte bine că mulți de la noi știu engleza, în special tinerii, copiii. Dar din această cauză să chinuiți peste 60-70 la sută din populație cu fel de fel de înscrisuri pe care majoritatea nu le înțelege? În Italia, cea turistică până în măduva oaselor, nu sunt permise denumiri de firme în alte limbi. La noi nu se poate proceda la fel? |
” |
—Modesto Ferrarini, București (Adevărul, 17 aprilie 2001) Am citit cu interes un nou document, emis cu titlu pur orientativ, de Fundația Wikipedia. Chiar dacă el nu are putere de lege, și regulamentele, atâtea câte sunt, sunt lăsate la discreția Wikipediilor naționale, este bine că factorii de răspundere de la nivel tutelar sunt conștienți de imensele dificultăți întâmpinate de simplii contribuitori, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Cum până la această oră (16 mai 2011) recomandările mai concrete nu au fost încă traduse, iată o selecție de autor a acestora:
Notemodificare
|
||