Utilizator:Silviu Rudi/teste

Mânăstirea Trivale este un așezământ religios din municipiul Pitești, situat pe o colină, în pădurea omonimă, într-un cadru natural pitoresc, plin de liniște.

Ansamblul religios este înscris în Lista Monumentelor Istorice din Județul Argeș sub codul AG-II-a-B-13449 și cuprinde:

• Biserica Sfânta Treime - cod - AG -II-m-B-13449.01, sec. XVII - XIX
• Chilii - cod - AG-II-m-B-13449.02, sec XVII - XIX
• Turn - cod - AG-II-m-B-13449.03, sec XVII - XIX
• Parc - cod - AG-II-m-B-13449.04, sec XIX.

Istoric

Istoriografia română pune începuturile schitului în primele decenii ale secolului al XV lea, când familia Trifon și Stanca Stăncescu ridică, pe o colină din pădurea Trivale, cunoscută în tradiția orală și atestată în documentele vremii ca Măguricea, o construcție de lemn, al cărei hram este Sfânta Treime. De la acești ctitori și de la locul unde este așezat, edificiul monahal va căpăta numele de mânăstirea Stănceștilor sau mânăstirea Măguricea. Existența schitului este pomenită pe vremea domniei lui Vlad Călugărul (1481 - 1495), de un hrisov din 31 octombrie 1617, al domnitorului Alexandru Iliaș (1616 - 1618), care menționează că drepturile călugărilor de la ctitoria lui Radu I sunt vechi în aceste locuri, pentru că acesta le era metoh. Despre ele se vorbește și în documentele emise de Pătrașcu Vodă (1554 - 1557), Petru cel Tânăr (1559 - 1568), care este fiul lui Mircea Ciobanul (1558 - 1559) și Alexandru al II lea Mircea (1568 - 1574). Unele surse atestă faptul că schitul Stănceștilor a fost o vreme sub oblăduirea mânăstirii de la Cozia, ai cărei călugări au fost ctitorii acestui locaș.

O altă serie de documente care atestă existența unei mânăstiri la Trivale, provin de la domnitorul Matei Basarab (1632-1654) care la 27 februarie 1649, acordă scutire de dări pentru bucate schitului de la Trivale, metohul mânăstirii Cotmeana. Grigore I Ghica, în cursul celei de - a doua domnii (1672 - 1673), acordă la rândul său așezământului o scutire de cămănărie și alte cheltuieli ale orașului. De asemenea ctitoria familiei Stăncescu mai este amintită și de către unii misionari și călători străini, din timpurile lui Matei Basarab sau Vasile Lupu.

Metohul din Trivale al Cotmenei intră și în tradiția orală, odată cu știrea rămasă din bătrâni și transmisă mai departe peste timp, că aici a fost găzduit capul voievodului primei uniri, Mihai Viteazul, în trecerea sa de la Viena spre Mânăstirea Dealu, din Târgoviște, unde își va afla odihna veșnică. Faptul acesta este întărit și de existența unui tablou, aflat pe masa de prinoase, în care Doamna Stanca, soția marelui voievod apare ținând capul acestuia în brațe. În legătură tot cu acest eveniment, este și faptul că, soția marelui voievod avea proprietăți prin aceste locuri, care, la anul 1864, au fost vândute de urmașii ei orașului Pitești, precum și dania făcută de călugărul Silivestru (Silvestru), (boierul Stroe Leurdeanu, vornicul din Golești) și anume un vad de moară la Pitești, în iazerul cel lung, unde să chiamă la Anini, care precum menționează și zapisul, de danie, era înjugat cu morile dumnealui clucearului Todoran (Vlădescu).

Biserica de zid a Mânăstirii Trivale este ctitoria mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei (1672 - 1679), păstrându-și același hram al Sfântei Treimi. Originile destoinicului mitropolit ce s-a învrednicit cu ridicarea bisericii se află în comuna Moșoaia, în apropiere de Pitești și din fragedă copilărie, Vasile (pe numele de mirean), rămânând orfan de tată, este trimis la Mânăstirea Cozia spre a -și face ucenicia. Aici, se va afla în permanență alături de mama sa, care avea să se călugărească la Schitul Ostrov cu numele de Xenia. Cu trecerea anilor și fiind apreciat pentru destoinicia sa, va fi numit la 1663 egumenul mânăstirii ridicată de domnitorul Mircea cel Mare. Doi ani va rămâne aici, după care, va călători în Rusia pentru a se școli mai mult în viața religioasă. Va învăța limba slavonă, utilă, mai târziu la traducerea în românește a cărților de slujbă, apoi, va deprinde meșteșugul tipografiei,o noutate în timpurile acelea în Principatele Române.

Revenit în țară, îl găsim stareț la mânăstirea Glavacioc până în anul 1670, când este numit, cu ajutorul Mitropolitului Teodosie în scaunul de episcop al Râmnicului, odată cu întețirea luptei pentru domnia țării.

După victoria partidei Bălenilor și urcarea pe tron a lui Grigore I Ghica, este numit în scaunul mitropolitan al țării pentru scurt timp Dionisie, fostul egumen de la Radu Vodă din București, dar după puțină vreme acesta este schimbat din nou cu Varlaam, care era foarte apreciat pentru ideile progresiste și pentru învățătura bogată pe care o avea. Ajuns din nou în scaunul mitropolitan învățatul teolog se preocupă de înființarea primei tipografii bisericești la București,în anul 1678, ctitorește mai multe așezăminte religioase, între care cele mai demne de reținut sunt două: mânăstirea de la Turnu (1676) și schitul de la Fedelescioiu, amândouă din județul Vâlcea și restaurează multe alte biserici.

Tot acum, pe tronul Țării Românești va ajunge Șerban Cantacuzino, care îi va readuce pe toți cei pe care antecesorul său îi mazilise. Astfel că Teodosie va urca din nou în demnitatea de mitropolit, pe care o va păstra până la trecerea sa în lumea umbrelor. Această perioadă este foarte benefică pentru Varlaam, care va întreprinde multe călătorii în Moldova, Ardeal,Ierusalim și Muntele Sinai, iar când se va întoarce, se va stabili la schitul Trivale, pe care îl găsește dărăpănat și aflat în paragină. Se apucă cu mare osârdie de construcția începută, dar întâmpină multe greutăți provocate de lipsa banilor și a materialelor, ceea ce îl determină să pornească un proces contra lui Ianache vistierul, prin care îl acuza că în lipsa lui din țară, îi furase cărămida cumpărată pentru ridicarea bisericii. Același dregător refuza să îi întoarcă două covoare segedea lăsate acestuia în păstrare la plecarea lui Varlaam din țară.

De asemenea, reușește să recupereze o parte din banii de la urmașii popii Stan din Albești, dar cheltuiți de logofătul Grigorie Grădișteanu, iar pentru cealaltă parte, va obține bucata de moșie părintească a fiului logofătului, de la Netoți - Teleorman. Obține și de la Necula Ghimpu din Pitești o despăgubire în proprietăți. Altă moșie de 175 de stânjeni o va primi de la Mihai starostele pentru banii prăpădiți de acesta.

Șirul donațiilor continuă, cu o livadă la Groși, de la diaconul Radu, iar călugărul Dionisie îi cedează o livadă și o vie la Sămara, și un loc de vie în Valea Popii, o altă vie pe valea Ștefănești este dăruită schitului de preotul Vlad din Câmpulung. Cu tot acest ajutor, mitropolitul Varlaam reușește să ridice o clopotniță de zid,chilii pentru călugări și case egumenești, pe care le împrejmuiește cu zid. Termină întreaga construcție în anul 1698, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714). când în data de 10 septembrie a fost pusă și pisania.Construcția religioasă va rămâne nepictată până în anul 1731 când Ioasaf Grecul îi va aduce zidurile la viață.

Mânăstirea Trivalea a avut de - a lungul timpului, o soartă destul de grea. Astfel, proaspăt încheiată construcția sa, este închinată de ctitorul său ca metoc mânăstirii Cozia ,iar acest lucru se explică prin faptul că Varlaam a avut mereu, de mic o legătură foarte strânsă cu asezământul de pe valea Oltului . Aici și -a petrecut copilăria, a fost mai apoi tuns în monahism și nu în cele din urmă, aici a fost și egumen pentru o scurtă perioadă de timp.

Există o serie de documente care atestă această stare de lucruri. Unul dintre acestea,este cel din anul 1718, când Oltenia devine parte a Imperiului Austro - Ungar și când mânăstirea Cozia se transformă în punct fortificat. Aceasta va face ca mai mulți preoți de aici să se răspândească pe la alte asezăminte religioase din teritoriul neocupat, ocazie cu care schitul va fi închinat altor mânăstiri din pământul necotropit. Prima dintre mânăstirile ce vor avea în grijă Trivalea este cea de la Cotmeana, apoi, ctitoria piteșteană va fi preluată de schitul Fedeleșcioiu, o altă operă a mitropolitului Varlaam. Trecerea de sub o tutelă sub cealaltă se produce în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat (1731- 1732), așa precum spune și actul rămas ca mărturie și care glăsuiește că l-au fost luat dintru stăpânirea egumenului de la Cotmeana și l-au fost dat pe seama egumenului de la Fedelescioiu.

Prin strădania ctitorului său,schitul argeșean va ajunge să aibă un domeniu funciar întins ceea ce l-a plasat în categoria așezămintelor religioase înstărite și l-a scutit pentru o perioadă de timp de grijile financiare. Pe perioada celor 25 de ani cât a fost de sine stătătoare, între anii 1677 - 1702, mânăstirea Trivale a putut să aibă grijă de un număr de peste 6 metohuri. Două dintre acestea, cele de la Poiana Lacului și Slătioare au fost opera lui Varlaam, restul au fost ridicate ce alți ctitori. Dar, demn de amintit este faptul că mitropolitul s-a îngrijit și le- a asigurat tuturor condițiile existenței. Aceste așezăminte au fost:

• Metocul de la Slătioare din județul Argeș. Aici, mitropolitul cumpărase în anul 1674 două proprietăți de la Dima Roșu, completate mai târziu, în 1676, cu partea de moșie vândută lui Varlaam, adică mânăstirii Trivalea, de Maria, soția banului Mareș. După doi ani, într-un hrisov de întărire dat de domnitorul Duca Vodă, pe seama mânăstirii, alături de alte proprietăți, va apare din nou numele metocului de la Slătioare. Printre cei care se preocupă de-a lungul vremii de creșterea avutului de aici, se numără Ștefan monahul (1705) și Partenie Buligeanul. Acum metocul nu mai există, dar amintirea sa este încă vie în memoria locuitorilor din zonă, prin denumirea la meteu (la metoc), dată locului unde a fost construit locașul.

• Metocul de la Lipia, din județul Argeș. Este ctitoria lui Dionisie Monahul și se află în hotarul Sămarei. Prin diata din 8 iunie 1677, acesta își donează averea sa din satul Sămara mânăstirii Trivalea, dar jumătate din această avere va reveni schitului de la Lipia. Din a doua jumătate a secolului XVIII, când așezământul de pe Măguricea va intra în declin, metohul devine biserică de mir pentru săteni.

• Schitul Gurgui din județul Muscel (actual Argeș), satul Pădureți, care, după cum citim în actul de închinare dat la 5 septembrie 1687, era așezat pe Valea Mare, în hotarul Izvoranilor, la locul numit Gurguiul. Acesta a fost închinat locașului lui Varlaam de către monahia Marta, soția unui anume Trifu , care se călugărise pe seama mânăstirii. La data de 8 mai 1697, la cererea egumenului de atunci, domnitorul Constantin Brâncoveanu întărește stăpânirea mânăstirii asupra schitului.

• Mânăstirea Seaca. Aflată pe teritoriul comunei Mușătești, din județul Teleorman, este ctitoria lui Mogoș, tatăl popei Dobrotă din Stanislăvești. Acesta, pe numele de călugărie Daniil, se așează la schitul Trivalea, îi dăruiește partea lui de moșie și,totodată îi închină și biserica făcută în localitatea de baștină de părinții și unchii săi,după cum se menționează și în hrisovul scris de acesta la 3 aprilie 1692. În data de 18 ale aceleiași luni, domnitorul Constantin Brâncoveanu întărește Trivălii toate daniile făcute de călugărul Daniil, care, în anul 1698, va cere egumenului să rămână la Schitul Stănislăvești și să fim sub ascultarea sfinției sale și a sfintei mânăstiri cu legume, fasole, varză și alte care trebuie casii și de stupină să păzim. Și egumenul s-a îngrijit la rândul său de metoc, prin donarea unei cruci, cărți bisericești, o stifă, un epitrahil și alte lucruri de care părintele Daniil avea nevoie pentru desfășurarea Sfintei Liturghii. După ce Trivalea a fost la rândul ei închinată și părintele Daniil a murit, schitul din Stănislăvești a revenit la statutul anterior, de biserică de sat

• Biserica din Pitești, județul Argeș. Actualmente are hramul Sfântul Ioan Botezătorul și este situată la intrarea în pădurea Trivale, în vecinătatea Teatrului Carol Davila. La acea vreme, biserica a fost ridicată de către popa Isar, fratele lui Marin Ungurel din Pitești în latura orașului și a fost închinată ca metoh mânăstirii din Trivale în data de 20 ianuarie 1698. Condiția principală a închinării a fost aceea a refacerii ei din starea de ruină în care se găsea atunci, precum și rânduirea unui preot - slujitor. Nu se cunoaște în ce măsură au fost duse la îndeplinire aceste cereri ale ctitorului bisericii. Deoarece această biserică era situată pe locul metohului Stănceștilor, refacerea ei este atribuită călugărilor de la mânăstirile Cozia sau Cotmeana.

• Schitul de la Rusciori, județul Vâlcea. A fost ridicat de ieromonahul Antonie, copil al lui Radu din Rusciori, în perioada când pe tronul Țării Românești era Șerban Cantacuzino, iar locul este numit hotarul Rusciorilor, la Teiș. Din lipsa fondurilor pentru continuarea lucrărilor, ctitorul său este nevoit să îl închine mânăstirii Trivalea, la 5 august 1689, odată cu jumătate din moșiile acestuia din Rusciori, cu condiția ca schitul să fie terminat și dat pre slujba Sfintei Liturghii. Locașul va rămâne sub ascultarea celor din Trivale, care vor trimite aici cel puțin un călugăr pentru a avea grijă de așezământ.

• Metocul de la Poiana Lacului. Se află în comuna omonimă, situată la 10 kilometri de Trivale și apare menționat într-o dare de seamă, din 23 aprilie 1829, a arhimandritului Vlasie, egumenul schitului între anii 1829-1839, în care se precizează care este sporul metocului în timpul păstoririi sale.

Pe perioada cât mânăstirea lui Varlaam a fost de sine stătătoare, metohurile aflate în grija sa nu au avut de suferit, dar, odată cu închinarea către mânăstirea Cozia, petrecută în anul 1702, aproape toate metohurile sale au intrat în ruină.Excepție fac două: biserica din Pitești și cea din Stănislăvești, rămase în grija comunităților locale care s-au ocupat de întreținerea și funcționarea lor.

Noi restaurări au avut loc între anii 1854 și 1856 când este și rezidit prin străduința starețului Ierotei Niculescu,ajutat de planurile arhitectului Johan Schaltter, după ce anterior, în anul 1803,în urma unui cutremur, așezământul a fost refăcut de către Partenie, egumenul de la Schitul Buliga. După o perioadă de părăsire și nelocuire, cuprinsă între secularizarea averilor mânăstirești din anul 1864 și până la anul 1904 - timp de 40 de ani - ansamblul monahal adaugă un nou nume pe lista ctitorilor în persoana lui Justin Ionescu, care a ridicat actuala clopotniță. Tot în același an, biserica va fi rezugrăvită.

Schitul Trivalea a mai suferit îmbunătățiri de- a lungul anilor, sub păstorirea ieromonarhului Trinarh Dumitrașcu (1928- 1931), Arhim. Sebastian Ostășescu (1932), și Arhim. Mitrofor Daniil Ciobotaru.Este iarăși refăcut după cutremurul din 1940, lucrările dintre anii 1942 și 1944 fiind coordonate de Episcopia Argeșului, se rezidesc chiliile, iar 10 ani mai târziu, este din nou supus unor îmbunătățiri, care vor dura 3 ani. Ultima restaurare este cea din anul 1989, după schițele arhitecților Lucian Gheorghiu și T. Barbu,prin străduința egumenilor Calist, Natanael și a Protosinghelului Ciprian Otoroschi, sub binecuvântarea Prea Sfințitului Gherasim Cristea, pe atunci Episcop al Argeșului și Muscelului și a lui Calinic Argatu. Este refăcută și pictura de către artistul Ion Savu din comuna Săpata.

Obștea este acum păstorită de către protosinghelul Daniel Niță și cuprinde un număr de 6 viețuitori.

Lucru important de amintit este și acela că acum mânăstirea Trivale are sub ascultare biserica cu același hram - Sfânta Treime - din comuna Țintești, sat Valea Mânăstirii, unde starețul Gherasim ridică un nou arhondaric în anul 2004.

Arhitectura

Biserica mânăstirii este o ctitorie din secolul XVII - atunci când stilul brâncovenesc, cu o mare bogăție arhitecturală era la apogeul său, iar renascentismul încă nu dispăruse cu totul - dar cu puternice influențe ale secolului XVI. Singurele elemente care îi dau o alură de monument brâncovenesc sunt zidurile, care, prin grosimea lor o aseamănă unei fortărețe. De asemenea,de remarcat este planul ei, în formă de cruce treflată, de influență sârbească și lipsa totală a pridvorului.

Are o suprafață de 148 m² cu acoperiș din lemn placat cu tablă zincată, streașină înfundată. Este compartimentată în: altar, naos și pronaos. Pronaosul are formă pătrată, este acoperit cu o boltă și este separat de naos printr-o arcadă susținută de doi stâlpi (dreapta- stânga), lipiți de zid. Deasupra acestora se află turla sau Pantocratorul, partea cea mai înaltă a construcției și care privită din interior are o formă circulară, cu un trunchi de con la bază. Tot în cadrul naosului se găsesc și cele două abside de formă circulară, acoperite cu câte un sfert de calotă sferică, precum și soleea, prelungită până în altar și mai înaltă cu douăzeci de centimetri decât restul bisericii.Naosul este despărțit de pronaos prin doi stâlpi masivi legați între ei prin arcade.

Altarul, prin forma lui, poate fi asemuit unei a treia abside. În lateralul său există două absidiole (abside mai mici), folosite astfel: cea din partea de nord are funcția de proscomidiar, iar cea de sud are rostul unui diaconicon. Absida principală are deasupra o semicalotă.

Pereții exteriori sunt tencuiți și spoiți cu var, iar de o parte și de alta, la intrare în pronaos sunt pictați Sfinții Petru (în dreapta) și Pavel (în stânga) ușii. Deasupra, sub cornișa din cărămidă tencuită, cu brâu din piatră de Câmpulung bucciardată la partea superioară, este reprezentată Cina cea de Taină.

Catapeteasma, scaunele, tetrapodul și stranele precum și ușa de la intrarea locașului sunt toate din lemn de stejar sculptate de meșterii de la mânăstirea Plumbuita.

Acoperișul urmează liniei de contur a zidurilor și iese în exterior la distanța necesară pentru a proteja peretele de intemperii.

În exterior biserica este sărac ornamentată, conform cu stilul bizantin în care s-a construit, singurul element distinctiv îl reprezintă brâul de piatră de deasupra temeliei. Acest stil, destul de auster prin natura sa, nu a impus sculpturi în piatră sau împodobirea cu firide sau diferite alte elemente decorative.

Luminarea bisericii se face prin șase ferestre de mărime medie dispuse astfel: două în pronaos, câte una la fiecare absidă a naosului și două în altar, una la est, iar cealaltă, mai mică la nord.

Clopotnița este situat la 11 m sud est de altar, are o suprafață de 14 m².

Pictura

Prima pictură a schitului de la Trivalea aparține perioadei în care egumen al locașului era Ioasaf Grecul, în anul 1731, când, printr-un legământ din 28 octombrie, acesta se angajează să termine lucrarea pe care a început-o.Din nefericire, la momentul actual, nu se mai păstrează nimic din vechea pictură executată în timpul lui Ioasaf, ea a fost acoperită de lucrările executate în urma cutremurului din 1856, în vremea egumenului Ierotei, care au inclus și întreaga pictură, operă realizată de Răducan Pârvulescu și Teodor Marinescu. O a treia intervenție asupra picturii a fost realizată de Mihail Bărboi în anul 1904, sub păstorirea protosinghelului Iustin Popescu, care își adaugă și el numele pe lista ctitorilor de aici, așa precum glăsuiește și pisania care va fi pusă după terminarea lucrărilor: Întru slava sfintei și de viață făcătoarei Sfintei Treimi, ridicatu-s-a din temelie acest sfânt locaș de către fericitul mitropolit Varlaam, în timpul paretisirii sale,la anul 1698 și apoi s-a reedificat de către arhimandritul Ierotei, în anul 1856, iar acum s-a restaurat și zugrăvit din nou, cu încuviințarea și spesele P. S. S. Episcop al Eparhiei Argeșului DD Gherasim Timuș, fiind îngrijitor protosinghelul Iustin Popescu, în anul 1904. Tot în această perioadă se edifică și turnul clopotniță, de la intrarea în curtea așezământului și în care este suspendat clopotul rămas de la egumenul Partenie Nica de la Buliga.

În zilele noastre pictura este cea executată în anul 1989 de către artistul Ion Savu din Săpata, cu certe influențe din opera dramaturgului rus Feodor Mihailovici Dostoievski, care spunea într-o cugetare că frumusețea va mântui lumea. Pe bolta pronaosului este reprezentată Fecioara Maria cu pruncul în brațe, înconjurată de sfinții îngeri. Pandantivii cu polei reprezintă portretele Sfinților Cosma, Teofan, Iosif și Ioan Damaschin, fiecare cu câte un fragment din scrierile sale în mâini.

Deasupra ușilor de la intrare în pronaos este pictată scena Adormirii Maicii Domnului, iar pe peretele de răsărit (ce separă naosul de pronaos) este reprezentat Acoperământul Maicii Domnului.

La intrarea în biserică, pe peretele din stânga, se află tablourile votive ale ctitorului , mitropolitul Varlaam și acela ultimului restaurator, protosinghelul și preotul stareț Ciprian.În partea dreaptă se găsesc portretele prea Sfințitului Gherasim Cristea, fostul Episcop al Râmnicului și Argeșului și al Prea Sfințitului Calinic,în acea vreme Arhiereu Vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului.

Pe peretele care leagă arcadele, se vede reprezentată scena Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.În mijlocul naosului se află turla, construită și pictată pe un plan de cruce greacă, care atrage privirile credincioșilor prin prezența în adâncul ei, pe cupola turlei a imaginii lui Iisus Pantocrator.Tamburul care susține turla are două registre suprapuse:primul, cu sfinții prooroci în imagini mărite și cel de-al doilea,în care sunt pictați Sfinții Apostoli.partea cilindrică a tamburului,coboară spre bază cu reprezentările Sfinților Evangheliști Matei, Marcu,Luca și Ioan, cu simbolurile lor.

Semicupola absidei nordice este acoperită de scena Coborârii în Iad a Mântuitorului, iar pe cea de sud se află reprezentarea Nașterii Domnului.

Peretele de nord al naosului, spre altar, are zugrăvită scena Dreptului Judecător însoțit de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezătorul, în timp ce peretele de sud reprezintă pe Sfântul Alexandru, alături de Sfinții Împărați Constantin și Elena, despărțiți de Sfânta Cruce a Răstignirii.

Pereții din Sfântul Altar sunt împodobiți cu picturi pe două registre importante:partea inferioară este destinată sfinților ierarhi, îmbrăcați în veșminte și cu capul descoperit, iar deasupra lor, separați în două grupe de câte șase, sfinții ierarhi, mari învățați ai tainelor lui Dumnezeu:Sfântul Ștefan, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur.Urmează, în proscomidiar, pornind dinspre fereastră:Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul,Sfântul Nicolae,Sfântul Spiridon al Trimitundei și Sfântul Ierarh Laurențiu.

Pictura care duce spre bolta Sfântului Altar este de asemenea structurată pe două registre principale.Deasupra Sfintei Mese este zugrăvită Sfânta Fecioară Maria, ca împărăteasă pe tron, cu Pruncul în brațe, iar al doilea registru este umplut de Înălțarea Domnului Iisus Hristos la Cer.

Bibliografie

• Gherasim, Nicuț, Mânăstirea Sfânta Treime Trivale, Editura Episcopiei Argeșului și Muscelului, Pitești, 2006, ISBN 973 - 87109 - 5 - 2
• Arhim. Grigore Urîțescu, Schitul Trivalea, București, 1965, Extras din revista Mitropolia Olteniei, XVII (1965), p. 186 - 267
• Ion, Ionașcu, Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824 (cu prefață, indici și o hartă),Tipografia Cărților Bisericești, București,1942
• Nicolae Stoicescu, Bibliografia Localităților și Monumentelor feudale din România, I - Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea), Volumul II, M - Z, indici,Editată de Mitropolia Olteniei, 1970.
• Eugenia, Greceanu, Ansamblul Urban Medieval Pitești, Muzeul Național de Istorie,București, 1982
• Vasile, Cucu, Marian, Ștefan, România. Ghid - Atlas al monumentelor istorice, Editura Științifică, București,1974
• Bărbulescu, Augustus, Constantin, Catalogul Monumentelor istorice din Județul Argeș,Direcția Județeană pentru Patrimoniu Național Argeș, Editura Tiparg, Geamăna, 2011, ISBN 978 - 973 - 735 - 586 - 7
• Monumente istorice din Județul Argeș. Destin și Viitor 2000, Inspectoratul pentru Cultură al județului Argeș, Editura Paralela 45, Pitești, 2000
• Protosinghel Theofil S. Niculescu, Sfintele Monastiri și Schituri din România. Ctitorite de vlădici, călugări și preoți, boieri, negustori și săteni.Tipărit cu binecuvântarea Î. P. S. Teofan, Mitropolitul Olteniei, Editura Mânăstirea Vodița, Turnu - Severin, 2002, ISBN 973 - 85801 - 1 - 0
• Vasile, Dumitrache - Florești, Mitropolia Munteniei și Dobrogei. Eparhii, mânăstiri și schituri, Editura Saeculum I. O., București, 2002, ISBN 973 - 642 - 010 - 2
• Atlasul Istoric al mânăstirilor și schiturilor ortodoxe din România (sec. XI - XXI), Biblioteca Națională a României, București, 2010, ISBN 978-973-8366-12-1

Legături externe

• https://www.cjarges.ro/manastirea-trivale