Vasile Motrescu

Vasile Motrescu
Date personale
Născut	11 octombrie 1920 Vicovu de Jos, Suceava, România
Decedat	29 august 1958 (37 de ani) Botoșani, România
Cauza decesului	execuție prin împușcare (plagă împușcată[*]​)
Cetățenie	România
Ocupație	țăran[*]​
Limbi vorbite	limba română

Vasile Motrescu (n. 11 octombrie 1920, Vicovu de Jos, Suceava, România – d. 29 august 1958, Botoșani, România) a fost un luptător anticomunist bucovinean. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial. A făcut parte din mai multe grupări anticomuniste, acționând în Bucovina. A murit la Botoșani, pe 29 iulie 1958, la orele 21:30, fiind executat după ce a fost capturat prin trădare.

Biografie

Vasile Motrescu era născut pe 11 octombrie 1920, în satul Vicovu de Jos, județul Suceava, într-o familie de țărani săraci, ca fiu al lui Pentilei și al Sofiei Motrescu, alături de încă 3 frați: Ion, Constantin și Gheorghe. A absolvit 6 clase primare și s-a desăvârșit în agricultură până în 1942, când este recrutat în armată și pleacă pe frontul de est.

După război, revine în satul său natal, se însoară și are doi copii, George și Sofia.

Vasile Motrescu nu a făcut parte din nicio organizație politică.

Gavril Vatamaniuc îi aprecia cultura generală și educația, în ciuda puținilor ani de școală. Conform acestuia, Motrescu era un iubitor și un excelent cunoscător al istoriei românilor, îndeosebi a Moldovei.

Haiducia

Prima condamnare

În 1944, odată cu ocuparea Bucovinei de Nord de către armata roșie, se alătură grupării de partizani anticomuniști conduse de Vladimir Macoveiciuc , iar în 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acțiunile anticomuniste întreprinse cu 5 ani mai devreme, fapt ce îl determină să se retragă în pădurile Bucovinei.

În perioada următoare, face parte din gruparea condusă de Constantin Cenușă, cel alături de care a fost condamnat la 31 de ani de închisoare de către Tribunalul Militar Iași datorită „activității desfășurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”.

A doua condamnare

Se predă la insistențele familiei și în urma promisiunilor făcute de Securitate, în 1951, și este folosit de către Securitate ca element infiltrat în grupul Carpatin-Făgărășan, condus de către Ion Gavrilă Ogoranu, pentru obținerea de informații și capturarea membrilor. Referitor la acest moment, în 1968, la aniversarea a două decenii de la înființarea Securității, a fost trimis Consiliului Securității Statului un raport semnat de locotenent-colonelul Gheorghe Alexandru despre acțiunea de prindere a celor doi „bandiți”, Vasile Motrescu și Gavril Vatamaniuc, întreprinsă de maiorul Munteanu Constantin: „Motrescu Vasile originar din comuna Vicovu de Jos, după ce a trădat misiunea încredințată în prinderea bandei Gavrilă din Făgăraș, care a avut ca urmare împușcarea unor informatori infiltrați în această bandă, a devenit fugar, polarizând în jurul lui alte trei elemente: Vatamaniuc Gavril și frații Chiraș (Ion și Gheorghe) originari din comuna Sucevița, care își desfășurau activitatea în zona muntoasă a comunelor: Sucevița, Voitinel și Vicovu de Jos.

Aceștia terorizau muncitorii din pădure, în special membri de partid și efectuau periodic jafuri la stânele din zonă, creând o stare de spirit nefavorabilă”. Ion Gavrilă Ogoranu mărturisește că Vasile Motrescu l-a salvat pe el și o parte din grupul său din capcana întinsă de Securitate, șoptindu-i lui Ghiță Hașu „Frățiorilor, sunteți vânduți și înconjurați”, spunându-le securiștilor, în urma dejucării planului lor: „Ați crezut că-mi voi vinde frățiorii mei? V-ați înșelat, tâlharilor!”. Într-un interviu din 1991, Ion Gavrilă Ogoranu relata: „Am fi căzut sigur în capcană, dacă în acea grupă de falși partizani nu s-ar fi aflat un bucovinean înalt, în haine naționale, Vasile Motrescu, care ne-a salvat viața”.

Se întoarce la Securitate, îi minte legat de întâmplarea cu grupul Carpatin-Făgărășan, și este folosit într-o încercare de capturare a lui Macoveiciuc Silvestru, în fața căruia se desconspiră. Este condamnat la 23 de ani și șase luni de închisoare din cauza „eșecurilor” sale. În urma acestei sentințe, pleacă iar în pădure, la 23 mai 1952.

A treia condamnare

Tot în 1952, la o lună de la salvarea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, se alătură lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) și fraților Chiraș Ioan și Gheorghe, care aveau să fie împușcați de trupele securității mai târziu. Alături de acest grup, Vasile Motrescu răspândește manifeste și contribuie la întărirea ideii în rândul bucovinenilor că occidentul va răsturna regimul instaurat de către sovietici și că un nou război este în apropiere.

În toată această perioadă, (1952-1958), Vasile Motrescu trimite autorităților o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munți, prezentând totodată și starea de nemulțumire existentă în rândul țărănimii din Bucovina, în fața colectivizării forțate. El cere grațierea deținuților politici și eliberarea, în special, a lui Constantin Cenușă, promițând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieși din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările și poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliție.

Grupul construiește un bordei în toamna anului 1954 în pădurea de la Bâtca Corbului, bordei care este atacat de trupele securității pe 18 ianuarie 1955, ocazie cu care Vasile Motrescu împușcă mortal doi ostași, pentru a putea să fugă. În bordei a fost găsit un petic de hârtie intitulat "Către călăii Neamului Românesc", semnat partizan Vasile Motrescu.

După atacul Securității, părăsește grupul Vatamaniuc și acționează pe cont propriu.

La 30 ianuarie 1956 este condamnat a treia oară, de data aceasta la moarte prin împușcare pentru „crima de acte de teroare”, fiind considerat de Securitate drept șef al grupării Vatamaniuc.

Trădarea

Este trădat la mijlocul lunii ianuarie 1958 de către Toader Șfichi, în timp ce se afla la una dintre gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril și Valeria Șfichi din Gălănești. Aceștia, pe lângă adăpostul oferit, i-au furnizat hârtie pentru a-și redacta jurnalul. Este închis la Penitenciarul Botoșani și îi este considerată valabilă condamnarea din 1956. În urma respingerii recursului și a cererii de grațiere, este executat la Botoșani pe 29 iulie 1958, la orele 21:30.

Familia

Familia lui Vasile Motrescu a avut foarte mult de suferit din partea organelor statului, datorită activității sale. Neamul Motreștilor a suferit ani grei de temniță. 60 de persoane arestate au primit peste 700 ani de închisoare și toată averea confiscată. Mama, frații, logodnica, toți au fost schingiuiți, trași la grindă cu funia să-l predea pe Vasile Motrescu. Sofia Motrescu, mama lui Vasile, a fost arestată pe 24 mai 1958, fiind acuzată de „favorizarea crimei de acte de teroare”. Fratele său, Gheorghe, s-a întors paralizat de picioare din pușcărie.

Din cauza activității lui Vasile, cei doi copii ai lui n-au avut voie să studieze decât 4 clase primare.

Poezii

În timpul haiduciei, Vasile Motrescu a scris mai multe poezii, de o artă naivă, însă care reflectau sinceritatea și viața dusă de haiduc.

Frunză verde matostat

Frunză verde matostat

Oare cin' m-a blestemat

De nu pot trăi în sat,

Numa-n codru înarmat?

Să-mi câștig pâinea cu-amar,

Să stau prin păduri fugar?

Pentru Sfânta Libertate,

Prin păduri umblu, măi, frate,

Ca melcul cu casa-n spate!

De robia comunistă

Am lăsat copii, soție,

M-am lipsit de libertate

Și m-am dus în haiducie.

Cine spune că mi-e bine

Să vină-n codru cu mine,

Să șadă numai trei zile,

Să vadă cât mi-e de bine.

Să mănânce din mâncare

Câștigată cu sudoare,

Udată cu lăcrămioare,

Să vadă și-al meu somn dulce

Cu mâna pe țeava puștii

Și cu capul pe cartușe

Poiana Sihastrului

Poteca haiducului

Stând pe marginea poienei

Ascult cântecul Ilenei

Ea cantă și strânge fân,

Mie-mi curg lacrimi în sân.

Ea cântă și pologește,

Iar eu n-am nicio nădejde.

Cine-ar putea să-mi descrie

Traiul meu, viața pustie

Ce-o trăiesc în haiducie

Pe coastă la Sihăstrie?

Frunză verde, floare deasă,

De trei ani sunt dus de-acasă

Haiduc în pădurea deasă,

Traiul mi s-a părut greu,

Dar viața-i tare frumoasă,

Mi-i somnul pe floricele,

În cântec de păsărele.

De cum mă scol pân-mă culc

Păsări cântă și un cuc.

Mi-am trăit zilele mele

Prin poieni cu floricele,

Cântând în frunză de jele.

De n-aveam pușca în codru

Aș fi-nnebunit cu totul.

Păsările, țapii, pușca

Îmi sunt mângâierea mea.

Vara-mi cântă păsări, cucul

Iarna-mi urlă-n Prislop lupul,

Vara dorm pe floricele

Și iarna strâng din măsele.

În pământ zac sub o stâncă,

Și urâtul mă mănâncă.

Pe marginea codrului,

La piciorul porcului,

M-a ajuns o supărare

Uitându-mă-n sat pe vale

De la vale de Portiță

Am dormit într-o căpiță

Într-o căpiță de fân

Cu genunchii strânși la sân.

Codrule drag

Mi-a cântat o păsărea

Că vin câini pe urma mea.

Nici n-apucai să mă culc

Și trebuie să mă duc

De pe coastă la Haciung,

La poiana Mese-n fund.

La Vicov și prin poieni

Stau la pândă milițieni.

Mă păzesc când vin în sat

Să-mi iau ceva de mâncat

Mănânc fragi, frunze de fag

Și la sat eu nu mă trag.

Dacă vin la sat, la vale,

Îmi iau crucea în spinare.

Frunză verde trei smicele

La preluca din Pormele

Strânge-o fată floricele.

Fata strânge viorele

Și eu cânt doină de jele.

Dumnezeul vieții mele,

Codrule, sub umbra ta

Mi-am trăit viața mea

Când sta lumea-n închisori.

Tu mi-ai fost de ajutor

De-acasă când am fugit

De comuniști hăituit.

La tine când m-am suit

Tu mi-ai zis ,,Bine-ai venit!"

Tu mi-ai dat pat de dormit,

Cetină de-acoperit

Și locuri tari de trăit

De dușmani m-ai ocrotit

Și de lume m-ai ferit.

Codrule, scump frățior,

Tu mi-ai dat când a fost dor

Cărniță de țăpușor,

Apă rece din izvor.

Cât îi Pietroasa de lată

Nici o palmă nu-i lăsată

De-al meu picior necălcată

Cât îi Ascunsu de lung

Din Măgură la Haciung

Nu-i rămas metru pătrat

De-al meu picior necălcat.

Nu există brădănel

Să nu fi dormit sub el

Nu-i izvor, nici sforăcel, Să nu fi băut din el,

Nici un țap să fi lăsat

Ca să nu-l fi împușcat,

Ori să văd vreun godăcel

Și să nu mănânc din el

Când îmi era dor de sat

Mă suiam pe-un fag înalt.

De pe vârf, la Bâtca Mare,

Mă uitam în sat, pe vale,

Pe Măgură la izvor.

De necaz am vrut să mor!

De miliție hăituit

Măgura când am suit

Cădeam jos de obosit

În zăpadă m-am trântit

Și-acolo am adormit.

Somnul din cotul cărării

Mi-a mâncat șira spinării.

Răzeșii

De-ar putea ca să învie

Ștefan Vodă din mormânt,

În Moldova ca să vie

Să vadă ce-i pe pământ,

Ar vedea cum gem răzeșii

Și-al lui lăcaș pângărit,

Apăsați de dări plăieșii

Și pe Dumnezeu hulit,

Iar Moldova iui iubită

Sfâșiată de păgâni,

De străini e jefuită

Și-al ei rod mâncat de câini,

Prefăcută-a ei hotară,

Toate întoarse pe dos,

Silnicia peste țară,

Peste-al ei popor de jos.

Răzeșimea României

A ajuns în chinuri mari,

Iar apărătorii gliei

Stau prin temniți și fugari.

Să vadă cum moldovenii

Se zbat într-un chin cumplit,

Cum se zvârcolesc sătenii

Sub gârbaciul moscovit.

Lacăt greu poartă la gură

Și în inimă venin,

Căci cu legea munca-i fură

Și în casă-i e străin

Să mai vadă cu mâhnire

Că ogorul ce i-a dat

Cu-a lui mână-n stăpânire

E silit să-l facă dat.

El s-ar duce-ntr-o mânie

Și-ar aprinde foc pe dealuri

Răzeșimea României

Să se-adune valuri, valuri,

Uragan împins de zloată

De prin codri să pornească

Să curețe de-a lor gloată

Toată Țara Românească.

Să le spulbere gunoiul

Și sămânța să le piară,

Să se ducă cu puhoiul

Patrioții fără țară

Ce vor frații să-și robească,

Cu minciună și ocară

Neamul să ni-I prăpădească,

La străini să vândă țara.

Cu legea noastră strămoșească

Stăpâni să fim vrem pe pământ,

Cu drag ca omul să-l muncească

Și cu credința-n Domnul Sfânt.

Aceasta este glăsuirea Poporului.

Într-un cuvânt,

Dreptate cere omenirea

Și libertate pe pământ!

Dezleagă-te, române!

Dezleagă-te, române,

Din lanțul tiraniei,

Căci nu-s stăpâni păgânii

Pe codrii României

Aruncă de Ia gură

Lăcata și vorbește

Și urcă sus, pe munte,

La luptă deci pornește!

Să fiarbă al tău sânge

Și-n tine răzvrătire

Sfărâmă greul jug

Prin luptă și unire.

Adu-ți aminte, frate,

Că ești neam de eroi!

De-ai tăi străbuni s-a frânt

Al hoardelor puhoi

Ce-a vrut și altădată,

În vremile uitate,

Ogorul să ni-I calce

Și—a noastră libertate.

Nu vezi ce vreau străinii

Ce vor să ne robească?

Din munca și-al tău sânge

În lene să trăiască

Din munca ta cinstită,

Sudoarea ta și frânturi

Se-ndoapă lenevind

Armatele de trântori

Ce stau cu biciu-n mână,

Impun autoritate,

Colhoz și dezbinare

Și fără libertate

Plecat, să lingi țărâna,

Supus fără cuvânt

Și slugă să le fii

Străin pe-al tău pământ

Pe tine, rob al muncii,

În clase te-a-mpărțit

Mai lesne să le fie

De 5upt, de jefuit.

Dezleagă-te, române

Și uită-ți suferința

Trăznește-n ei și sfarmă

Și curmă umilința

Și apără-ți avutul,

Credința și ogorul

Și lasă în pustie

Colhozul și tractorul.

De ce să-ți fure munca,

Sudoare frunții tale?

Sfărâmă colectivul,

Croiește-ți altă cale!

De ce suporți dușmanii,

Te pleci la nedreptate?

Ridică-ți fruntea sus

Și vină de te bate

Cu cei ce-ți iau pământul

Și vitele din plug

Și ridică-ți fruntea sus

Și scutură-al tău jug!

Se cade, nu știi oare

Ca graniță să fie

Pe-al tău ogor?

Nu vezi Că trupul României

Și-a ta mândră grădină

În două-i împărțită

De liftele păgâne

Stând tristă, veștejită?

Dezelagă-te, române

Dreptate ca să-ți faci

Și-arată vitejia

Străbunilor tăi daci!

Păgânii să o știe

Că sângele nu-i apă

Te luptă vitejește

De cotă de te scapă!

Zdrobește-orânduirea

Străinilor de-afară,

Dreptate, libertate

S-avem la noi în țară!

Pentru Iibertate

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,

De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,

Lăsat-am pustiu al căminului prag

Și sapa ruginii și coasă și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,

Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept

În mână-am luat al soartei pahar

Și al vieții destin pe nedrept

Și sus către munte, pe-a codrului cale,

Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.

În urmă-am lăsat suspinuri și jale,

Nevastă, copii și mamă duioasă

Ei fără să știe de-a lumii-împărțire

De grele necazuri ce vin,

Ei fără să știe de-a mea despărțire

De milă-au rămas și de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilașii,

Nevastă și frați, părinți chinuiți

Din dreptul vieții ne-a șters vrăjmașii

La moarte cu toții suntem osândiți.

Prin codrii-am trăit cu greu și în chinuri,

Cu foame, viață amară și gol.

Prin ploi și prin geruri umblând cu suspinuri

Pe creste făcut-am al țării ocol.

De casă-am avut copacii, tufișe

Și cetina verde sub mine pe geruri,

Iar hrana mi-au dat-o creștinii miloși,

Nădejdea, credința la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri

Ajuns-am la mijloc de viață

Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri

Și lacrimi sudoare pe față.

Prin undele morții trecut-am pe drum

Frumoasa și tânăra viață,

Mă uit la ea și nu e acum

Decât un fir subțire de ață.

Ce-mi poartă osânda și haina durerii

Și zilele-mi negre, le leagă de brazi

Privind mereu spre locul tăcerii

Cu gândul la soarta și ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieții nou an

Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,

Pășit-am acum pe al șaselea an,

Prin grele furtuni și talazuri.

Căci nu știu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorința

Și liber cu lumea în sat să trăiesc

De nu mi-o curma un dușman suferința

Și viața în chin așa să-mi sfârșesc.

Căci nu e viață mai scumpă la mine.

În care-am trăit lipsit de noroc.

Decât libertatea ce o port pe coline,

Pe a munților creste, iubită cu foc.

Legământ am făcut cu al țării pământ.

Note

Bibliografie

• Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România. 1944-1962, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru, București, Editura Kullusys, 2003
• Adrian Brișcă. „O zi din viața unui partisan - Documente privind viața cotidiană a partizanilor anticomuniști din Bucovina, 1944-1958, IV”. Arhivele totalitarismului. Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (1, anul III/1995): 104–136. 
• Adrian Brișcă, Radu Ciuceanu, Rezistența armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I, București, 1998

Legături externe

• Vasile Motrescu – eroul Bucovinei, cel care l-a salvat pe Ogoranu.