Verde este culoarea dintre albastru și galben în spectrul vizibil. Culoarea verde are o lungime de undă intermediară în raport cu celelalte culori vizibile, cuprinsă între 495 și 570 nanometri. În pictură, se obține prin combinația de galben și albastru sau galben și cyan. În modelul de culori RGB, utilizat pe ecranele de televiziune și computer, este una dintre culorile primare aditive, alături de roșu și albastru, care sunt amestecate în diferite combinații pentru a crea toate celelalte culori. De departe, cel mai mare contribuitor la verdele din natură este clorofila, substanța chimică prin care plantele cu ajutorul fotosintezei transformă lumina soarelui în energie chimică. Mai multe minerale au o culoarea verde, inclusiv smaraldul, care este colorat verde prin conținutul său de crom.

Verde
 
Spanish jewellery-Gold and emerald pendant at VAM-01.jpgRotbugara 2010.JPGVan Eyck - Arnolfini Portrait.jpg
First three female Marines graduate Infantry training course 131121-M-JR212-165.jpgLimes.jpgBilliard table1.JPG
Champ de blé Côte-d'Or Bourgogne avril 2014.jpg
Coordonate spectrale
Lungime de undă495–570 nm
Frecvență~575–525 THz
Coordonatele culorii
Tripletă Hex#00FF00
sRGBB  (rgb)(0, 255, 0)
SursăsRGB aproximare la NCS S 2060-G[a]
B: Normalizat la [0–255] (byte)

În perioada post-clasică și în Europa modernă timpurie, verdele era culoarea frecvent asociată cu bogăția, comercianții, bancherii și mica nobilime, în timp ce roșul era rezervat nobilimii. Din acest motiv, costumul Monei Lisa de Leonardo da Vinci și băncile din Camera Comunelor a Parlamentului Regatului Unit sunt verzi în timp ce cele din Camera Lorzilor sunt roșii.[1] Are, de asemenea, o lungă tradiție istorică în cultura galică. Este culoarea istorică a Islamului, reprezentând vegetația luxuriantă din Paradis. Era culoarea stindardului lui Mahomed și se găsește în aproape toate steagurile țărilor islamice.[2]

În sondajele făcute în țările americane, europene și islamice, verdele este culoarea asociată cel mai frecvent cu natura, viața, sănătatea, tinerețea, primăvara, speranța și invidia.[3] În Uniunea Europeană și Statele Unite, verdele este uneori asociat și cu toxicitate și sănătate precară,[4] dar în China și în cea mai mare parte a Asiei, asociațiile sale sunt pozitive, ca simbol al fertilității și al fericirii.[3] Datorită asocierii sale cu natura, aceasta este culoarea ecologiștilor. Grupurile politice care pledează pentru protecția mediului și justiția socială se descriu ca fiind parte a mișcării ecologice, unii numindu-se partide verzi. Verdele este, de asemenea, culoarea tradițională a siguranței și a permisiunii; o lumină verde înseamnă a merge mai departe, o carte verde permite reședința permanentă în Statele Unite.

EtimologieModificare

Cuvântul „verde” derivă din latinescul vir(i)idis,[5] „verde, viguros, viu, tânăr” [6] care are aceeași rădăcină cu verbul virere, „înverzire”,[7] De la „verde” s-au format verdeață, verzitură, verzișoară, verzui, vernil.

În latină, termenul viride era termenul folosit de romani pentru a desemna verde. Romanii aveau o apreciere mare pentru această culoare, era culoarea zeiței Venus, zeița frumuseții, grădinilor, legumelor și podgoriilor. În secolul al II-lea d.Hr., romanii foloseau verde în picturile lor, mozaicuri și sticlă și au folosit zece cuvinte latine diferite pentru nuanțele de verde, inclusiv virêns, prásino (pentru verde deschis), viridulus, subviridis, perviridis și viridis (pentru verde închis).[8][9]

În istorie și artăModificare

PreistorieModificare

Picturile rupestre neolitice nu au urme de pigmenți verzi, dar popoarele neolitice din nordul Europei obțineau un colorant verde pentru îmbrăcăminte din frunzele mesteacanului. Avea o calitate foarte proastă, mai mult maro decât verde. Ceramica din Mesopotamia antică arată oameni care poartă costume de un verde viu, dar nu se știe cum au fost produse culorile.[10]

Istorie anticăModificare

În Egiptul antic, verdele a fost simbolul regenerării și al renașterii și al culturilor posibile prin inundarea anuală a Nilului. Pentru a picta pe pereții mormintelor sau pe papirus, artiștii egipteni au folosit un malachit măcinat fin, extras în vestul Sinai și în deșertul estic; o cutie de vopsea cu pigment de malacit a fost găsită în mormântul regelui Tutankhamon. De asemenea, au folosit pigment din pământ verde sau au amestecat ocru galben și azurit albastru. Pentru a vopsi țesăturile verzi, le-au colorat mai întâi galben cu vopsea din șofran și apoi le-au înmuiat în colorant albastru din rădăcinile plantei Isatis tinctoria.[10]

Pentru vechii egipteni, verdele avea asociații pozitive. În picturile de pereți, zeul Osiris a fost înfățișat în mod tipic cu o față verde, deoarece verdele era simbolul unei bune sănătăți și a renașterii. În morminte s-au găsit palete de machiaj facial verde, făcute cu malachit. Verdele a fost purtat atât de vii, cât și de morți, în special în jurul ochilor, pentru a-i proteja de rău. Mormintele conțineau adesea mici amulete verzi sub formă de gândac scarabeu din malachit, despre care se credea că protejează și dau vigoare celui decedat.[11]

În Grecia antică, verdele și albastru erau uneori considerate aceeași culoare; ei foloseau același cuvânt pentru a descrie culoarea mării și culoarea copacilor. Filosoful Democrit a descris două culori verzi diferite: cloron sau verde pal și prasinon, sau verde praz. Aristotel considera că verdele era situat la jumătatea distanței dintre negru, simbolizând pământul și alb, simbolizând apa. Cu toate acestea, verdele nu s-a numărat printre cele patru culori clasice ale picturii grecești – roșu, galben, negru și alb – și este rar întâlnit în arta greacă.[12]

Romanii au avut o apreciere mai mare pentru culoarea verde; era culoarea zeiței Venus, zeița grădinilor, legumelor și podgoriilor. Romanii au obținut un pigment fin din pământ verde, care a fost utilizat pe scară largă în picturile murale de la Pompei, Herculaneum, Lyon, Vaison-la-Romaine și alte orașe romane. De asemenea, au folosit pigmentul verdigris obținut prin înmuierea plăcilor de cupru în vin care fermenta.[13] În secolul al II-lea d.Hr., romanii foloseau culoarea verde în picturi, mozaicuri și sticlă și existau zece cuvinte diferite în latină pentru nuanțele de verde.[14]

Istorie postclasicăModificare

În Evul Mediu și în Renaștere, culoarea hainelor arăta rangul social și profesia unei persoane. Roșul nu putea fi purtat decât de nobilime, maro și gri de țărani, iar verde de negustori, bancheri și mica nobilime. Mona Lisa poartă verde în portretul ei, la fel ca mireasa din portretul Arnolfini de Jan van Eyck.

Nu existau coloranți verzi buni care să reziste la spălări și la lumina soarelui pentru cei care doreau sau li se cereau să poarte verde. Coloranții verzi erau făcuți din ferigi, plantain, fructe de cătină, sucul de urzici și de praz, planta degețel, planta genisteae, frunze de frasin și scoarța arinului, însă verdele obținut astfel se deteriora rapid sau își schimba culoarea. Abia în secolul al XVI-lea a fost produs un colorant verde bun, mai întâi prin vopsirea pânzei albastre cu Isatis tinctoria, apoi galben cu Reseda luteola, cunoscută și sub denumirea de buruiană galbenă.[15]

Pigmenții disponibili pentru pictori erau mai variați; călugării foloseau verdigrisul, obținut prin înmuierea cuprului în vin care fermenta, pentru a colora manuscrise medievale. De asemenea, au folosit malachit măcinat fin, care obținea un verde aprins. Au folosit culori de pământ verde pentru fundaluri.

În timpul Renașterii timpurii, pictori precum Duccio di Buoninsegna au învățat să picteze fețele mai întâi cu un substrat verde, apoi cu roz, ceea ce le conferea fețelor o nuanță mai realistă. De-a lungul secolelor, rozul s-a stins, făcând unele dintre fețe să pară verzi.[16]

Istorie modernăModificare

Secolele XVIII și XIXModificare

Secolul al XVIII-lea și al XIX-lea au adus descoperirea și producerea de pigmenți și coloranți verzi sintetici, care au înlocuit rapid pigmenții și coloranții minerali și vegetali mai vechi. Acești noi coloranți au fost mai stabili și mai aprinși decât coloranții vegetali, dar unii conțineau un nivel ridicat de arsenic și au fost în cele din urmă interziși.

Poetul și filosoful german Goethe a declarat că verdele este cea mai odihnitoare culoare, potrivită pentru decorarea dormitoarelor. Pictori precum John Constable și Jean-Baptiste-Camille Corot înfățișau verdele luxuriant al peisajelor și pădurilor rurale.

La sfârșitul secolului al XIX-lea se făcea studiul sistematic al teoriei culorilor și, în special, studiul modului în care culorile complementare, cum ar fi roșu și verde se întăreau reciproc atunci când erau așezate unul lângă celălalt. Aceste studii au fost urmate de artiști precum Vincent van Gogh. Descriind tabloul său, Cafeneaua de noapte, fratelui său Theo în 1888, Van Gogh a scris: „Am căutat să exprim cu roșu și verde teribilele patimi umane. Sala este roșie ca sângele cu galben pal, cu o masă de biliard verde în centru și patru lămpi galben-lămâie cu raze portocaliu și verde. Oriunde este o luptă și antiteză a celor mai diferite nuanțe de roșu și verde”.[17]

Secolele XX și XXIModificare

În anii 80, verdele a devenit un simbol politic, culoarea Partidului Verde din Germania și în multe alte țări europene. Aceasta simboliza mișcarea ecologică și, de asemenea, o nouă politică a stângii care respingea socialismul și comunismul tradițional.

ReferințeModificare

  1. ^ The sRGB values are taken by converting the NCS color 2060-G using the "NCS Navigator" tool at the NCS website.

NoteModificare

  1. ^ Heller 2009, p. 98.
  2. ^ Heller 2009, pp. 94-98.
  3. ^ a b Heller 2009, pp. 87–104.
  4. ^ Heller 2009, pp. 96-97.
  5. ^ https://dexonline.ro/definitie/verde
  6. ^ «verde», Breve diccionario etimológico de la lengua castellana, Joan Corominas, 2011, consultado el 11 de enero de 2013.
  7. ^ Devoto, Giacomo (). Avviamento all'etimologia italiana. Milano: Mondadori. 
  8. ^ „Thames & Hudson Publishers - Essential illustrated art books - Colour and Culture - Practice and Meaning from Antiquity to Abstraction”. 
  9. ^ „Los nombres de los colores en latin”. 
  10. ^ a b Anne Vachiron (2000), Couleurs – pigments et teintures dans les mains des peuples, p. 196
  11. ^ Anne Vachiron (2000), Couleurs – pigments et teintures dans les mains des peuples, p. 203
  12. ^ Gage 1993, p. 12.
  13. ^ Anne Vachiron (2000), Couleurs – pigments et teintures dans les mains des peuples, p. 214.
  14. ^ Gage 1993, pp. 11–27.
  15. ^ Varichon 2000, p. 128.
  16. ^ „Pigments through the Ages - Antiquity”. www.webexhibits.org. 
  17. ^ Vincent van Gogh, Corréspondénce general, number 533, cited by John Gage, Practice and Meaning from Antiquity to Abstraction.

Legături externeModificare