Verighetă
Verigheta este un inel din platină, aur sau argint, simbol al legăturii dintre logodnici sau al uniunii contractate prin căsătoria a două persoane; verigheta este purtată, de obicei, pe degetul inelar stâng (sau drept), denumit de aceea așa în mai multe limbi.
Multe persoane își poartă verighetele tot timpul, zi și noapte. Marcând pielea degetului de-a lungul anilor, urma verighetei râmâne vizibilă chiar după scoaterea acesteia de pe deget.
Etimologie
modificare
Substantivul românesc verighetă este un diminutiv al substantivului din română verigă, format cu ajutorul sufixului -etă.[1] La rândul său, cuvântul românesc verigă este împrumutat din limba slavă: veriga.[1]
Istorie
modificareÎn timpul lui Plinius, verigheta era din fier, însă din primele secole ale Creștinismului, deja verigheta era din aur.[2]
Potrivit epocilor și țărilor, verigheta se poartă la mâna stângă, pe inelar sau chiar pe police (numit și degetul mare). În Evul Mediu, verigheta era purtată, de preferință pe inelarul mâinii drepte. Abia începând din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, a început să fie purtată pe inelarul stâng. În Spania, cu excepția Cataloniei, în Grecia, Ungaria, Polonia, Regatul Unit, Federația Rusă, în țările nordice și în Germania, verigheta este purtată, de preferință, pe inelarul drept. În Țările de Jos, catolicii poartă verigheta pe inelarul stâng, iar protestanții pe inelarul mâinii drepte. În România, în Franța, Italia, verigheta este purtată, de preferință, pe inelarul mâinii stângi.
Creștinii poartă verigheta ca simbol al credinței, al iubirii reciproce și al armoniei. Sfântul Isidor de Sevilla (cca 560-636), în celebra sa Etymologiae, scria că verigheta se așază pe inelarul stâng întrucât există o venă care ajunge de la inimă.
De-a lungul anilor, verigheta a devenit un obiect de modă, ceea ce face ca din când în când, ea să-și schimbe stilul. Până la începutul anilor 2000, verigheta era fină (doi milimetri grosime), după 2000, ea este, în general, mult mai groasă (peste cinci milimetri). De asemenea, a trecut de la culoare unică (aur galben, aur alb, aur roșu, platină sau argint) spre o bijuterie bicoloră (de exemplu aur alb și aur galben), de la un simplu inel la două inele concentrice compuse din aceste două culori. Unele verighete sunt împodobite cu un diamant, acestea fiind destinate mai ales femeilor.
Compoziție și stiluri
modificareÎn națiunile occidentale, verighetele sunt adesea forjate din aur, paladiu, platină, aliaje de argint, titan, wolfram sau mai recent, silicon.[3][4] Gravurile obișnuite pe interiorul inelului includ numele soțului cuiva, numele ambilor soți, data nunții sau o expresie semnificativă pentru soți.[5] În multe țări, inelele de logodnă sunt simple, în timp ce verigheta miresei este de obicei bijuterie.
Unele obiceiuri includ verigheta ca un cadou final, care poate fi și inelul de logodnă, oferit în mod tradițional ca un cadou de logodnă. Acest obicei era practicat în Roma antică.[6]
În legende
modificareInelul care a fost oferit de Siegfried Brunhildei (Brünhild) ca zălog de dragoste și fidelitate, în tetralogia Inelul Nibelungilor de Richard Wagner, este ceea ce numim astăzi o simplă verighetă.
Note
modificare- ^ a b Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române
- ^ Diccionario razonado de legislacion y jurisprudencia, Joaquín Escriche, 1847
- ^ „I ditched my wedding ring for a silicone band”. Road & Track. .
- ^ „Rubber Wedding Bands: 150,000 Annual Ring Avulsion Injuries Make Silicone Wedding Rings More Popular”. The Inquisitr.
- ^ „Western Wedding Rings in the Western World”. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Ring”. Encyclopædia Britannica.
The Romans are also thought to have originated the custom of betrothal rings, or engagement rings, symbolizing a promise of marriage to a member of the opposite sex.
Bibliografie
modificare- Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7
