Aciuța, Arad

sat în comuna Pleșcuța, județul Arad, România
Aciuța
—  sat  —
Banyato acsucatol delkeletre.jpg
Aciuța se află în România
Aciuța
Aciuța
Aciuța (România)
Poziția geografică
Coordonate: 46°17′21″N 22°27′5″E / 46.28917°N 22.45139°E

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețArad
ComunăPleșcuța

SIRUTA11780

Altitudine226 m.d.m.

Populație (2011)
 - Total215 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal317261

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Aciuța este un sat în comuna Pleșcuța din județul Arad, Crișana, România.

Aciuta.png

IstoricModificare

Este atestat documentar în anul 1439 ca aparținând domeniului cetății Șiriei, iar în anul 1477 aparține domeniului nobilului Banffy.

În documentele medievale se găsea ortografiat sub forma Aczwcza și Achowycha. Numele de Aciuța este diminutivul de la Aciua Mică, nume sub care se regăsește din când în când în unele documente.

Localitatea Aciuța deține o carieră de piatră exploatată încă din secolul al XIX-lea, calitatea pietrei extrase de aici fiind de foarte bună calitate, folosită la terasamentele de cale ferată, drumuri, etc.[1]

Vechii proprietari de pământ, nobilii româniModificare

Nemeș de Aciua este pomenit la 1461. Într-o vreme, pe la 1551, Aciua se numea Aciua Nemeșească (Nemes Ácsva), în opoziție cu Aciua Mică, care trebuie să fi fost Aciuța de azi.[1]

Aciuta este diminutivul de la Aciua, adica Aciua Mica, cum o si gasim scrisa uneori.

Toponimie, Parti de hotar: Belti, Intre Sat, Peste Vale, Hada, Zavoiu din Jos, Valea Calului, Gruiet, Cetatea, Tudor, Zavoiu din Sus, Rastoaca, Seliste, Chicera, Coastele Dealului, Tacasele, Dealut. Alte nume topice: Balintu (deal), Plesu (deal), Dâmbu Lung, Piatra Morii, Bouria, Cotarca.

Familiile de bastina: Cozma, Serb, Tripa, Herbei, Buda, Grozav, Buglea, Morariu. In Cartea Funduara mai gasim la 1866: Tipelu, Lenches, Nisa.

Proprietarii la 1866: Balc 1, Betea 1, Buda 14, Buglea 5, Tipelu 2, Cizmas 1, Grozav 12, Hardut 1, Herbei 16, Cana 1, Cozma 30, Lenches 1, Morar 4, Nisa 1, Popa 1, Serb 19, Serban 1, Tripa 17.

In Matricola raposatilor, la 23 Oct. 1848, gasim introdusi cu mentiunea „mort de pusca” urmatorii oameni batrâni: Bunea Todor de 60 ani, Buda Veselie de 70 ani, Sarbu Ianas de 68 ani, Buda Antone de 79 ani si Cozma Marcu de 49 ani. I-a inmormântat preotul George Grozav, care nu aminteste cine i-a impuscat.

Stim insa ca atunci au trecut pe aici Ungurii de la Abrud sub comanda maiorului Gal, in drum spre Baia de Cris, unde au ajuns la 8 Nov. Cum de au impuscat numai batrâni? Traditia aminteste ca satul a fost aprins si ca a fost impuscat un batrân. [1]

Există și amintiri romane. În Ociu s-au găsit bani de argint de pe timpul lui Marcus Aurelius (anii 161-180).37 În drumul ce duce de la Hălmagiu către Luncșoara, pe la Vîjdogi, se observă și acum în deal o grotă în care pe la 1880 se mai putea pătrunde vreo 40-50 de pași, despre care se crede că ar fi fost o mină romană 38. Asemenea, la acea dată, în Aciuța se mai puteau oberva urmele unei mine în care sa găsit un ștearț roman, adică o lampă de mină.[1]

La 1699 au fost dăruite cu titlu de grație vienezului Francisc David Gebhardt satele: Hălmăgel, Tomești, Ociu și Țărmure, care au fost proprietatea familiei Kasza126. Domeniul aceasta a fost cumpărat la 1728 de Ioan Hollaky (pe la 1705 era raționist de Timiș), care căsătorindu-se cu văduva la Iosif Kozma, a câștigat pentru familia Hollaky și jumătate din bunurile familiei Kozma. Familia Hollaky a avut castele în Hălmăgel, Ociu. Aciua, și Aciuța și a dat pe Pavel Hollaky, vicecomite de la 1741 și comite suprem al Zărandului de la 1756-1770; apoi pe Ștefan Hollaki comite la 1815. Ultimii proprietari, Hollaki Artur și Emeric, mai țineau numai domeniul din Aciua, pe care l-au vândut băncii Victoria din Arad la 12 iunie 1914 cu 200 mii coroane. Banca Victoria l-a vândut la 9 iulie, același an, lui Hoffer Márton din Kis Tompa cu 400 mii cor. Acesta l-a parcelat și vândut țăranilor din Aciua la 27 Maiu 1917. Satele: Răstoici, Gura Văii, Pleșcuța, Dumbrava, Talagiu, Aciua, și Aciuța, atunci „reocupate de la turci” au fost dăruite de Carol VI, comitetului Staremberg, care la 2 octombrie 1739 le vinde lui Iacob Bibici, care la rândul său le vinde consilierului aulic al Transilvaniei, Iosif Kozma, la anul 1751, pentru suma de 8000 floreni.[1]

Conform recensământului din 1720, în acel an în sat locuiau 90 de oameni în 15 gospodării. Suprafața de terenuri cultivabile era 27 ha, dintre care 21 ha de teren arabil și 6 ha de fânețe.[1]

Amintiri despre jefuirea și incendierea satelorModificare

Știm din rapoartele maiorului Gaál, că acesta în drumul sau de la Arad spre Hălmagiu incendiase la 7 noiembrie 1848 satele de la granița de vest a Zărandului. Înainte de a da foc, soldații jefuiau casele, adunând cu predilecție valurile de pânză și peste tot hainele bieților oameni. Pe preoți îi urmăriau și i-au și spânzurat pe câți i-au prins, pentru că citiseră poporului proclamațiile lui Iancu. Aminiirea acestor zile de groază trăiește încă. Ascultarea celor trei persoane, alese mai mult la înlamplare, dă următorul rezultat. Neamț Iuslin din Răstoci: ,,În 1848 or aprins ungurii jumatate de sat, de către Balte. Când or ajuns aici în uliță, or dat peste o târlă gâște și s-or luat după ele. Atunci or început să tragă clopotele la Aciuța, alarma, și ei or fugit de frică. Tot atunci or fugit după popa din sat, Bâta, și el s-o ascuns într-o hânsă și o gudă a popii o fugit în altă lature și ei s-or luat după gudă și așa o scăpat popa de unguri”. Haiduc Simion, tot din Răstoci: „În 1848 ungurii or aprins mai toate cășile de pe valea asta. Le-ar fi aprins și pe celelalte, da or apucat după niște gâște să le prindă de pe uliță. În timpu acela or venit Moții lui Iancu de pe Tăcășele, și or început să tragă clopotele la biserica din Aciuța. Atunci, de necaz, ungurii, or tras cu tunurile în biserică. O boiereasă de la Aciuța, Hollaki, o ieșit cu steag alb în calea lor și ei nu i-or avut baiu, românii. Atunci o fugit peste Gornițele prefectu din Gura Văii, Cozma Luis. Oamenii din sat or umblat să-1 puște că a fost tare rău, da 1-or scăpat la pădure și nu 1- or mai găsit”. Herbeiu Nicolae din Aciuța : „În 1848, pentru Talageni, ungurii or aprins și satul nost. Pe Andriș Șerb, moșul lui Avramuț 1-o pușcat că o fost bătrân și nu s-o putut feri. Atunci o venit la noi Creștina numai cu lepedeu în spate și se bocea: Pe moșu mi-1 pușcară, șuba mi-o furară; casa mi-o arseră, rămăsăi cu lepedeu-n spate. Or mai rămas neaprinse nește căși pe de laturi și întracele s-o îngrămădit tot satu, peste iarnă și în bordee, în pământ”.[1]

Conform recensământului din 1834, în acel an în sat locuiau 275 de oameni în 69 de case; au fost înregistrate 86 de „perechi cununate”. 138 dintre locuitori erau bărbați, iar 137 femei. De etnie 266 erau români și 9 țigani.[1]

Amintiri despre iobăgieModificare

Herbeiu Nicolaie din Aciuța: „O holdă, în vremea iobăgiei, era 20 patreli de pamânt și într-o pătreală era loc de 2 măsuri de sămănătură de grâu. Tata o trebuit să deie o holdă înapoi că n-o putut ținea iobăgia după ea. Cine o avut avere mare, o trebuit să țină un slugă care să lucre la Domnie”. Patru măsuri fac un șinic, adică un hectolitru. Despre instrumentele de tortură cu care domnii de pământ pedepseau pe iobagi, știe că „grosul era un lemn care se sloboade pe picioarele omului, cum slobozi jugul pe grumazul boului”.[1]

GeografieModificare

 
Crisul Alb din Aciuta

Aciuta (Aciuța) este o asezare populata în Judetul Arad (Romania (general), Romania (Europe). Este situat(ă) la o altitudine de 206 metri deasupra nivelului mării.

Coordonatele sale sunt 46°16'60" N și 22°27'0" E în format DMS (grade, minute, secunde) sau 46.2833 și 22.45 (în grade zecimale). Poziția sa UTM este FS12 iar referința Joint Operation Graphics este NL34-06.

Ca si localitati ea se invecineaza cu Satul Talagiu in partea de SE iar cu Localitatea Plescuta in partea de NV care este de asemenea si Comuna din care face parte si Satul Aciuta.Ca si forme de relief in Satul Aciuta se pot remarca dealurile din imprejurimi care poarta nume date de sateni precum : Cetățeaua, Cicera, Măgura, Balint, etc.

Prin satul Aciuta curg două râuri: Crișul Alb si Valea Tăcășelelor.,


EconimiaModificare

Dacă în trecut zona era recunoscută pentru exploatarea argilelor caolinoase la Tălagiu și a andezitelor în cariera de la Aciuța, în prezent aceste exploatări sunt dezafectate. Majoritatea celor ce au muncit în aceste exploatări s-au orientat în proporție de 90% spre munca pământului și creșterea animalelor. Suprafața totală de pământ cultivată pe totalul comunei este de 415 ha. Majoritatea terenurilor cultivate cu cereale, cartofi și legume fiind amplasate în roditoarea luncă a Crișului Alb.

Surplusul de produse agricole este valorificat pe piețele din Brad, Gurahonț, Sebiș și Arad. Pomicultura este practicată în zonă încă din secolul XVII, cel mai vechi cultivat fiind prunul. Fructele erau valorificate ca atare, sau prelucrate sub formă de țuică. Cultura mărului ocupă cea mai mare pondere. La fel ca prunele sunt folosite atât ca atare cât și pentru obținerea țuicii. Datorită producțiilor mari de fructe, în zonă au existat mai multe cazane de 310 țuică, unde era prelucrat borhotul (fructele fermentate), în țuică. În prezent mai există doar 10 cazane care mai funcționează. Creșterea animalelor reprezintă o altă ocupație tradițională și permanentă a locuitorilor din comuna Pleșcuța.

Comuna deține un mare potențial furajer, pășunile și fânețele ocupând peste 90 ha., asigurând baza furajeră pentru animalele din zonă. Dacă în secolul XIX predominau efectivele de oi și capre, după anul 1900 crește numărul efectivelor de vaci și porci. În perioada comunistă, în sectorul zootehnic al C.A.P.-ului existau un număr mare de animale în cele 9 grajduri. Din păcate azi clădirile sunt în ruină și sunt neutilizabile. După retrocedarea pământurilor, locuitorii din zonă au început în număr tot mai mare să crească cai pentu muncile agricole.

Alte elemente important în economia comunei Pleșcuța sunt reprezentate de exploatarea lemnului și a pietrei. Încă din secolul al XIX-lea, documentele menționează existența în zonă a unei firme croate de exploatare a lemnului. Suprafața forestieră a zonei este de 3720 ha., dintre care doar 156 ha. sunt proprietate personală în composesorat, iar restul aparține de Ocolul Silvic Gurahonț. Piatra a fost exploatată în cariere care erau recunoscute pentru calitatea pietrei atât sub formă de piatră brută, sorturi de piatră, calupi, etc. produse utilizate atât pe piața internă cât și la export. Dintre cele mai recunoscute cariere de piatră erau cele de la Aciuța, Gura-Văii, Tălagiu. După anul 1989, în urma privatizărilor rămâne în exploatare doar cariera de la Aciuța, care își reduce considerabil numărul de angajați. [4]

EtimologieModificare

În documentele medievale se găsea ortografiat sub forma Aczwcza și Achowycha.

Numele de Aciuța este diminutivul de la Aciua Mică, nume sub care se regăsește din când în când în unele documente.[1]

DemografieModificare

Mai jos se poate vedea un tabel cu evolutia populatiei incepand cu anul 1850 .

Anul 1850 1880 1890 1900 1910 1920 1930 1941 1956 1966 1977 1992 2002
Populatia 509 500 541 560 541 511 525 504 458 425 355 295

Folclor, tradiții, obiceiuriModificare

Tradițiile și obiceiurile locale sunt structurate pe trei categorii și anume obiceiuri calendaristice, evenimente ale ciclului familial și ocupații tradiționale. În obiceiurile calendaristice întâlnim practicile legate de Anul Nou, când copii merg pe la casele oamenilor cu „Sorcova”, făcând urările tradiționale la începutul anului. În ajunul Anului Nou, femeile obișnuiesc să facă așa numitul „calendar de ceapă” după care ele știu să citească care luni ale anului vor fi secetoase și care ploioase. În comună și în satele aparținătoare se practică toate obiceiurile creștine legate de sărbătorile religioase din timpul anului. Dintre obiceiurile legate de ciclul familial cele mai importante sunt cele de la botez, nuntă și înmormântare care mai mult sau mai puțin se aseamănă cu obiceiurile tradiționale, specifice zonelor învecinate. Un obicei mai aparte care nu se întâlnește în toate zonele județului este legat de nuntă. Astfel în ajunul nunții, acasă la mire se confecționează „steagul”. Pe o coadă de steag se coase o față de masă brodată și cu dantelă pe care se pun flori din hârtie, panglici colorate, panglică de tricolor, iederă, și busuioc. Steagul este purtat și jucat în fața alaiului de un stegar, de obicei un prieten bun al mirelui. În aria ocupațiilor tradiționale își face loc cel al clăcii organizate cu ocazia activităților cu un volum mare de muncă. La acest eveniment de obicei participă un număr mare de săteni. Ele sunt organizate cu ocazia prașilei, a cositului și a culesului. [4]

Turism și agroturismModificare

Zona comunei Pleșcuța prezintă un mare potențial turistic, reprezentat de varietatea vegetației forestiere, aerului ozonat, defileului Crișului Alb, a produselor tradiționale și a climei blânde. Împrejurimile oferă posibilitatea practicării turismului și agroturismului, prin drumeții spre „Piatra Corbului”, „Piatra Înaltă” și „ Scaunul Domnului”. Pescuitul pe malurile Crișului și în pescăriile de la Rostoci și Gura Văii. Drumeții spre cabanele de pe dealul Mogoș din Tălagiu, la biserica de lemn de la Budești, din anul 1772, declarat monument istoric, unde se păstrează icoane pictatea în ulei, pe suport de lemn cu Maica Domnului cu Pruncul, Isus Hristos Învățătorul, Sfântul Nicolae și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Un alt posibil reper 311 turistic este și castelul în stil neoclasic din sec. al XVIII-lea de la Aciuța. Deși potențialul turistic al zonei este bogat în oferte, la ora actuală este foarte puțin valorificat. [4]

Structura pe etniiModificare

La recensământul din 2002, populația satului era de 255 locuitori. Din punct de vedere al etniei, majoritatea lor sunt români, cu 198 de locuitori. A doua comunitate este cea a țiganilor, care numără 57 de locuitori.

NoteModificare

BibliografieModificare

  • Mager, Traian (). Monografia Țării Hălmagiului. Arad. [2]
  • http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Aciu%C5%A3a[3]
  • http://www.darnick.com/halmagiu/onomastica.html#aciuta [1]
  • Dicționar (bibliotecaarad.ro) [4]