Deschide meniul principal
Pentru alte sensuri, vedeți Crișana (dezambiguizare).
Harta Crișanei în România și Ungaria
Crișana din România
Frontiera româno-maghiară

Crișana (magh. Körösvidék) este o regiune istorică situată pe teritoriile României și Ungariei, având ca limite naturale râul Tisa la vest, râul Mureș la sud, Munții Apuseni în est și râul Someș în nord.

EtimologieModificare

Denumirea antică a Crișurilor era Chrisola care pare a fi în legătură cu Χρισός: „aurit” în grecește, din cauza particulelor de aur provenind din Munții Apuseni.

GeografieModificare

Fizic, regiunea Crișana este situată între râurile Mureș, Someș, Tisa și culmile Munților Apuseni. Punctele extreme sunt: 20°45’ long. E (Nădlac la vest) și 22°39’ (Târnăvița la est) long. E, respectiv 45°58’ (Labașinț la sud) și 46°38’ latitudine nordică (Berechiu la nord).

ReliefModificare

Altitudinea maximă este vârful Bihorului (Cucurbăta Mare), 1849 m. Vârful Budeasa ajunge la 1790 m, vf. Cârligați la 1693 m. Principalele unități de relief sunt Câmpia Aradului, Câmpia de Vest, Dealurile de Vest, Munții Plopișului, Munții Pădurea Craiului, Munții Bihor, Munții Zărandului și Munții Codru-Moma. Partea maghiară (Körösvidék) este Câmpia Crișurilor (Körösalföld) care face parte din Câmpia Tisei și era, până la drenajele din sec. XIX, în mare parte mlăștinoasă.

Rețeaua hidrograficăModificare

Principalele cursuri de apă sunt Crișul Alb, Crișul Negru, Crișul Repede și Barcăul. Principalele lacuri sunt Pețea (carstic și de baraj antropic), Cefa și Mădăraș. La Sud regiunea Crișana este limitată de râul Mureș care o desparte de Banat.

 
Stema Crișanei maghiare Körösvidék (1881).
 
Stema Crișanei române (1995).

Împărțiri politice și orașeModificare

Crișana este compusă din:

Capitala tradițională este Oradea (magh. Nagyvárad). Alte orașe importante sunt: Arad, Beiuș, Békéscsaba, Brad, Debrecen, Gyula, Ineu, Marghita, Salonta, Șimleu Silvaniei, Tășnad și Zalău.

IstorieModificare

Din punct de vedere istoric, Crișana apare sub denumirea de Márot Kazárorszag („țara Hazarului Marot”) în cronica notarului Anonymus al regelui ungur Béla al III-lea și pe harta doctorului Márki Sándor (1853-1925)[1]. Conform acestei cronici, „Țara Hazarului Marot” și a urmașului său „Menumorut”, avea ca reședință cetatea Biharea. În lupta cu ungurii sosiți în anul 896, Menumorut pierde partea de nord-vest a cnezatului său până la Criș, păstrând numai partea dintre Criș și Mureș, cu cetatea Biharea.

Existența acestui cnezat, a conducătorilor „Marot” și „Menumorut” (poate același personaj) precum și a cetății Biharea este disputată, cronica lui Anonymus conținând multe contraziceri, aproximații și omisiuni, dar contextul epocii este totuși evocat, de exemplu priin afirmația că Menumorut ar fi avut „suverani bulgari”. După întemeierea statului maghiar, Crișana nu a constituit un ducat (cum susțin unele publicații), ci a fost împărțită în varmeghii (comitate); după 1526, partea de nord-est a intrat în Principatul Transilvaniei („Partium”) iar partea de sud-vest în Imperiul Otoman. În 1699, Crișana a intrat în totalitate în Imperiul Habsburgic.

La 1 decembrie 1918, deputații români decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naționalităților și a religiilor. Precum fusese mai înainte și la Chișinău la 9 aprilie și la Cernăuți la 28 noiembrie, la Alba Iulia, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor respectiv din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu numește un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României) care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declarația de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancționare a unirii (totodată și a Bucovinei și Basarabiei).[2] Crișana a fost împărțită în 1919 între România și Ungaria, frontiera fiind trasată de Comisia geografică internațională „Lord” conform propunerilor geografului francez Emmanuel de Martonne, ca să cuprindă în România calea ferată Halmeu-Moravița care asigură legătura între cei trei aliați ai Franței anume Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Această frontieră este contestată de guvernul maghiar de la Budapesta condus de Mihály Károlyi care nu recunoaște decretul de sancționare al Unirii și protestează fiindcă Bihorul de nord-vest, Sălajul de vest precum și Sătmarul de sud-vest erau majoritar ungurești (inclusiv orașele Satu-Mare, Oradea și Arad) cum reiese și din recensământul din 1930. Va fi recunoscută de Ungaria abia la tratatul de la Trianon, la data de 4 iunie 1920.

StemeModificare

Există două steme ale Crișanei. Cea maghiară apare în 1881: este un scut despicat unde se regăsește jos culoarea albastră, iar sus în stânga o acvilă, în dreapta un turn de cetate. Cea română, desenată în anii 1990 de heraldiștii Muzeului Țării Crișurilor de la Oradea, îmbină stemele județelor Arad și Bihor într-un scut împărțit în patru sferturi. Nici una, nici cealaltă nu sunt oficiale.

Vezi șiModificare

ReferințeModificare

  1. ^ [1] din [2].
  2. ^ Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996, pp. 104-107
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Crișana