1 portavion scufundat, 1 distrugător scufundat, 3 nave de război mai mici scufundate, 1 distrugător avariat, 2 nave de război mai mici avariate, 1 vas de transport avariat, 92 de aeronave distruse, 966 decedați
Bătălia din Marea Coralilor, purtată între 4–8 mai 1942, a fost o bătălie navală majoră a războiului din Pacific, purtată între forțele navale imperiale japoneze și forțele aeriene și navale aliate, din Statele Unite și Australia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Bătălia s-a consacrat ca fiind prima bătălie navală în care portavioanele inamice s-au atacat direct unele pe celelalte, și de asemenea a fost prima bătălie navală în care flotele inamice nu s-au zărit și nu au tras direct una asupra celeilalte.
Într-o încercare de a-și întări poziția în Pacificul de Sud, forțele Imperiului Japonez au decis să invadeze și să ocupe Port Moresby din Noua Guinee și Tulagi(d) din Insulele Solomon aflate la sud-est. Planul a fost numit Operațiunea MO și a implicat câteva unități importante ale flotei japoneze, inclusiv trei portavioane, pentru a asigura apărarea aeriană a flotei invadatoare, sub comanda lui Shigeyoshi Inoue(d). Statele Unite au aflat despre planul japonez prin interceptarea comunicațiilor și au trimis două portavioane însoțite de crucișătoare americane și australiene(d) sub comanda amiralului Frank J. Fletcher pentru a opri ofensiva japoneză.
În zilele de 3 și 4 mai, forțele japoneze au invadat și ocupat Tulagi, deși câteva din navele de război de sprijin au fost surprinse și scufundate sau doar avariate de avioanele de pe portavionul Yorktown(d). Fiind avertizate de acum de prezența portavioanelor americane în zonă, portavioanele japoneze au intrat în Marea Coralilor cu intenția de a găsi și de a distruge forțele navale aliate.
Începând cu data de 7 mai, portavioanele ambelor părți au executat atacuri aeriene în două zile consecutive. În prima zi, Statele Unite au scufundat portavionul japonez Shōhō, iar japonezii au scufundat un distrugător și au avariat grav un petrolier (care ulterior a fost lăsat să se scufunde). În ziua următoare, portavionul japonez Shōkaku și portavionul american Lexington(d) (care a fost și evacuat) au fost avariate, iar portavionul Yorktown a fost deteriorat. Cum ambele părți au suferit pagube mari concretizate în pierderea unor avioane și avarierea sau distrugerea unor portavioane, flotele s-au retras din zona de conflict. Pentru că a pierdut apărarea aeriană asigurată de portavioane, Inoue a retras flota din Port Moresby cu intenția de a ataca mai târziu.
Deși a fost o victorie tactică a japonezilor din punctul de vedere al numărului navelor scufundate, bătălia se va dovedi a fi o victorie strategică a aliaților pentru mai multe motive. Expansiunea japoneză, care părea de neoprit până în acel moment, a fost respinsă pentru prima dată. Mult mai important, portavioanele japoneze Shōkaku și Zuikaku - unul avariat, iar celălalt cu numărul de avioane împuținat - urmau să fie incapabile să se implice în Bătălia de la Midway, care urma să aibă loc în luna următoare, asigurând astfel egalitatea în ceea ce privește numărul de avioane între cei doi adversari, fapt care va contribui în mod semnificativ la victoria Statelor Unite în acea bătălie. Pentru că japonezii au pierdut portavioane în Bătălia de la Midway, nu au putut să invadeze de pe ocean Port Moresby. Două luni mai târziu, aliații au profitat de vulnerabilitatea strategică a japonezilor și au lansat Campania din Guadalcanal care, împreună cu Campania din Noua Guinee, a dus la spargerea defensivei japoneze în Pacificul de Sud și a fost un factor important pentru înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial.
Pe 7 decembrie 1941, folosind portavioane, japonezii au atacat flota din Pacific a Statelor Unite ale Americii la Pearl Harbor, în Hawaii. Atacul a distrus sau a avariat cele mai multe dintre navele de război ale acestei flote și a dus la formularea declarației oficiale de război dintre cele două țări. La începutul acestui război, comandanții japonezi au căutat să neutralizeze flota americană, să ocupe teritorii bogate în resurse minerale și să obțină o bază militară strategică pentru a-și apăra imperiul îndepărtat. În același timp cu Pearl Harbor, japonezii au atacat și Malaya, provocând Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă să se alăture Statelor Unite în războiul împotriva Japoniei. Potrivit „Ordinului secret numărul 1” datat 1 noiembrie 1941, al Marinei Imperiale Japoneze, scopul campaniilor inițiale ale Japoniei a fost să „elimine forțele britanice și americane din Indiile Olandeze de Est și din Filipine și să stabilească o politică de autonomie și de independență economică.”[1]
Expansiunea Imperiului Japonez în Pacificul de sud-vest din decembrie 1941 până în aprilie 1942
Pentru atingerea acestor scopuri, în primele luni ale anului 1941, în afară de Malaya, forțele japoneze au atacat și au ocupat Filipine, Tailanda, Singapore, Indiile Olandeze de Est, Insula Wake, Insula Noua Britanie, Insulele Gilbert și Guam provocându-le forțelor terestre, navale și aeriene aliate pierderi grele. Japonia a plănuit să folosească aceste teritorii pentru a stabili o zonă de apărare pentru imperiul său de unde urmărea să angajeze tactici de uzură pentru a învinge orice contraatac al aliaților.[2]
La scurt timp după ce a început războiul, Statul Major al Marinei Imperiale Japoneze a recomandat invadarea nordului Australiei pentru a împiedica folosirea acesteia ca bază pentru periclitarea apărării Japoniei din sudul Pacificului. Armata imperială japoneză a refuzat să accepte propunerea susținând că nu are forța necesară și nici capacitatea navală corespunzătoare pentru a efectua o asemenea operațiune. În același timp, vice-amiralul Shigeyoshi Inoue, comandantul Flotei a 4-a (numită și Forța din Mările de Sud), care cuprindea cele mai multe nave din zona Pacificului de Sud, a susținut ocuparea Insulei Tulagi și a orașului Port Moresby din Noua Guinee care ar fi pus nordul Australiei în zona de acțiune a avioanelor japoneze cu baza la sol. Inoue a crezut că, prin ocuparea acestor teritorii, baza militară a Japoniei din Rabaul(d), Insula Noua Britanie, va fi mai bine apărată. Comandamentul marinei și armata imperială japoneză au acceptat propunerea lui Inoue și au încurajat operațiuni viitoare care să folosească aceste locuri ca baze suport pentru a-și apropria Noua Caledonie, Fiji și Samoa, întrerupând astfel rutele de aprovizionare și căile de comunicații dintre Australia și Statele Unite ale Americii.[3]
În aprilie 1942, armatele terestre și navale au dezvoltat un plan care a fost numit Operațiunea MO, conform căruia Port Moresby urma să fie invadat de pe ocean și luat în stăpânire până la 10 mai. Planul a inclus și ocuparea Insulei Tulagi pe 2-3 mai, unde navele aveau să înființeze o bază militară pe apă pentru potențialele atacuri aeriene care vor lovi teritoriile și armatele aliate și pentru a asigura o bază pentru avioanele de recunoaștere. După realizarea planului MO, marina a intenționat să înceapă operațiunea RY folosind aceleași nave, în vederea ocupării Insulelor Nauru și Insulei Banaba pe 15 mai, pentru a avea acces la depozitele de fosfat. Operațiuni viitoare împotriva Insulelor Fiji, Samoa și Noua Caledonie, denumite operațiunea FS, erau plănuite să înceapă după ce se terminau operațiunile MO și RY.
Din cauza unui atac aerian devastator executat de aliați cu avioane cu baza la sol sau pe portavioane asupra forțelor navale japoneze pentru invadarea regiunii Lae(d)-Salamaua(d) din Noua Guinee în cursul lunii martie, Inoue a cerut să i se trimită portavioane pentru a asigura apărarea aeriană a forțelor implicate în operațiunea MO. Inoue era îngrijorat mai ales din cauza bombardierelor aliate staționate la bazele aeriene din Townsville și Cooktown(d) din Australia, care se aflau în afara razei de acțiune a propriilor bombardiere găzduite la Rabaul(d) și Lae(d).[4]
Marina Statelor Unite, condusă de Communication Security Section (Divizia de Securitate a Comunicațiilor) din cadrul Office of Naval Communications (Biroul de Comunicații Navale), a avut un oarecare succes în ceea ce privește spargerea codurilor și cifrurilor folosite de japonezi. Până în martie 1942, Statele Unite au fost capabile să descifreze până la 15% din codul Marinei Imperiale Japoneze Ro sau Cartea de coduri navale D (numit codul JN-25B de americani) care a fost utilizat în aproximativ jumătate din comunicațiile efectuate de Marina Imperială Japoneză. Până la sfârșitul lunii aprilie, americanii puteau să înțeleagă 85% din comunicațiile transmise în codul Ro.[5]
În martie 1942, Statele Unite au observat prima mențiune referitoare la operațiunea MO în mesajele interceptate. Pe 5 aprilie, americanii au interceptat un mesaj al Marinei Imperiale Japoneze care ordona unui portavion și altor nave mari de război să acționeze în zona de operațiuni a comandantului Inoue. Pe 13 aprilie, britanicii au descifrat un alt mesaj care îl informa pe Inoue că Divizia a cincea portavioane, care consta din portavioanele Shōkaku and Zuikaku, se afla în marș pentru a intra sub comanda sa, plecând din Formosa și trecând pe la principala bază a Marinei Imperiale Japoneze, situată pe insulele Chuuk. Britanicii au transmis mesajul americanilor, împreună cu concluzia că Port Moresby este probabil o țintă a operațiunii MO.[6]
Frank Jack Fletcher, comandantul US Task Force 17
Amiralul Chester W. Nimitz, noul comandant al forțelor aliate din Pacific, și ofițerii săi au discutat mesajul descifrat și au fost de acord că Japonia urma să inițieze o operațiune majoră în sud-vestul Pacificului la începutul lunii mai, Port Moresby urmând să fie o țintă probabilă. Aliații au privit Port Moresby ca pe o bază cheie pentru o contraofensivă planificată împotriva forțelor japoneze din zona de sud-vest a Pacificului. Ofițerii lui Nimitz au stabilit și că operațiunea japoneză ar putea include raiduri ale portavioanelor asupra bazelor aliate din Samoa și Suva. După ce s-a consultat cu amiralul Ernest King, comandantul Flotei Statelor Unite, Nimitz a hotărât să răspundă operațiunii japoneze prin trimiterea tuturor celor patru portavioane disponibile din oceanul Pacific în Marea Coralilor. Până la 27 aprilie, alte informații au confirmat mai multe detalii și ținte ale planurilor MO și RY.[7]
Pe 29 aprilie, Nimitz a dat ordinul ca toate cele patru portavioane și navele de însoțire să se îndrepte către Marea Coralilor. Task Force 17, care consta din portavionul Yorktown(d) escortat de trei crucișătoare și de patru distrugătoare, sprijinit de trei petroliere și două distrugătoare, comandat de contraamiralul Fletcher, a plecat pe 27 aprilie din Tongatapu spre Marea Coralilor. Task Force 11, care consta din portavionul Lexington(d) cu două crucișătoare și cinci distrugătoare, comandat de contraamiralul Aubrey Fitch(d) se afla între Fiji și Noua Caledonie. Task Force 16, care includea portavioanele Enterprise și Hornet, comandat de vice-amiralul William F. Halsey, doar se întorsese la Pearl Harbour după Raidul Doolittle care avusese loc în zona centrală a oceanului și nu putea să mai ajungă în sudul Pacificului la timp pentru a participa la bătălie. Nimitz l-a numit pe Fletcher la comanda forțelor navale aliate din sudul Pacificului până la sosirea lui Halsey cu Task Force 16.[8]
Deși regiunea Mării Coralilor se afla sub comanda lui Douglas MacArthur, lui Fletcher și lui Halsey li s-a ordonat să continue să îndeplinească ordinele lui Nimitz în zonă și nu pe ale lui MacArthur.[9]
Bazându-se pe interceptarea traficului radio al Task Force 16 efectuat pe când acesta se întorcea la Pearl Harbor, japonezii au presupus că toate portavioanele americane, cu excepția unuia, erau în zona centrală a Pacificului. Japonezii nu cunoșteau unde se află celelalte, dar nu se așteptau ca portavioanele americane să se opună Operațiunii MO până când aceasta nu era în curs de desfășurare.[10]
La sfârșitul lunii aprilie, submarinele japoneze RO-33 și RO-34 au făcut o recunoaștere a zonei în care urmau să aibă loc debarcările. Submarinele au investigat Insula Rossel și zona de ancorare din Arhipelagul Louisiade, Canalul Jomard și ruta spre Port Moresby venind din est. Nu au văzut niciuna din navele aliate în zona respectivă și s-au întors la Rabaul pe 23, respectiv pe 24 aprilie.[11]
Forța de invazie a japonezilor îndreptată împotriva zonei Port Moresby, comandată de contraamiralul Kōsō Abe(d), a inclus 11 nave care au transportat aproximativ 5000 de soldați ai Detașamentului Mărilor de Sud din cadrul Armatei Imperiale Japoneze și 500 de soldați din Forța Navală Specială de Debarcare Japoneză. Convoiul a fost escortat de Forța de Atac Port Moresby formată din șase distrugătoare și un crucișător sub comanda Contraamiralului Sadamichi Kajioka(d). Pe 4 mai navele comandate de Kōsō Abe au plecat din Rabaul pe drumul de 840 de mile marine (1,556 km) către Port Moresby și s-au întâlnit cu navele comandate de Kajioka în ziua următoare. Convoiul se deplasa cu o viteză de 8 noduri (15 km/h), iar japonezii au plănuit să treacă prin Canalul Jomard din Arhipelagul Louisiade, să ocolească extermitatea sudică a Noii Guinee și să ajungă la Port Moresby pe 10 mai.[12]
Garnizoana aliată din Port Moresby era formată din 5.333 de soldați, dar numai jumătate dintre aceștia erau infanteriști și nici unul nu era bine echipat și antrenat.[13]
Harta bătăliei care ilustrează mișcarea forțelor majore implicate în zilele de 3-9 mai[14]
Forța conducătoare a invaziei din Tulagi a fost detașamentul numit Armata de Invazie din Tulagi, comandată de contraamiralul Kiyohide Shima, detașamentul constând în două puitoare de mine, două distrugătoare, șase dragoare, două vânătoare de submarine și o navă de transport care aducea aproximativ 400 de soldați din cadrul Forței Navale Speciale de Debarcare Japoneze. Apărarea convoiului a fost asigurată de Compania de apărare compusă din Shōhō, 4 crucișătoare și un distrugător, comandate de contraamiralul Aritomo Gotō(d). O armată de acoperire separată, comandată de contraamiralul Kuninori Marumo(d) și care consta din două crucișătoare, un transportor de hidroavioane și trei canoniere, a asigurat, alături de Compania de apărare, protecția necesară forței de invazie care se îndrepta spre Tulagi. După ce Tulagi a fost ocupat, pe 3 sau 4 mai, cele două armate de acoperire s-au îndreptat spre Port Moresby pentru a ajuta armata invadatoare de acolo.[15] Inoue a condus Operațiunea MO de pe crucișătorul Kashima, care ajunsese de la Rabaul la Truk pe 4 mai.[16]
Compania de apărare, condus de contraamiralul Gotō, a plecat din Chuuk(d) pe 28 aprilie, a trecut prin Insulele Solomon printre Insula Bougainville și Insula Choiseul și a ancorat lângă Insula Noua Georgie. Armata de acoperire a lui Marumo a plecat din Insula Noua Irlandă pe 29 aprilie și s-a oprit în Golful Thousand Ships de lângă Insula Sfânta Isabel pentru a stabili o bază aeriană separată pentru susținerea atacului asupra Insulei Tulagi. Armata de Invazie din Tulagi a plecat din Rabaul pe 30 aprilie.[17]
Portavioanele Zuikaku și Shōkaku, însoțite de două crucișătoare și șase distrugătoare, au plecat din Truk pe 1 mai. Convoiul a fost comandat de vice-amiralul Takeo Takagi(d), nava amiral fiind crucișătorul Myōkō avându-l pe contraamiralul Chūichi Hara(d) de pe Zuikaku la comanda tactică a forțelor aeriene de pe portavioane. Convoiul s-a deplasat spre sud spre partea de est a Insulelor Solomon și a intrat în Marea Coralilor la sud de Guadalcanal. O dată ce au ajuns în Marea Coralilor, portavioanele au fost apte să asigure apărarea aeriană pentru forțele invadatoare, să anihileze apărarea aeriană a aliaților din Port Moresby și să intercepteze și să distrugă orice forță navală aliată care ar fi intrat în Marea Coralilor pentru a riposta.[18]
Pe drumul către Marea Coralilor, portavioanele lui Takagi trebuia să trimită nouă avioane de vânătoare Zero la Rabaul. Din cauza vremii nefavorabile, după două încercări efectuate în zilele de 2 și 3 mai, avioanele s-au întors la portavioanele ancorate la 444 km de Rabaul, iar unul dintre ele a aterizat forțat în ocean. Pentru că trebuia să respecte orarul Operațiunii MO, Takagi a fost obligat să abandoneze misiunea de trimitere a avioanelor la Rabaul după cea de-a doua încercare și să-și conducă armata spre Insulele Solomon pentru alimentare cu combustibil.[19]
Pentru a fi anunțați despre apropierea oricărei nave inamice, japonezii au trimis submarinele I-22, I-24, I-28 și I-29(d) să formeze o linie de recunoaștere în ocean la aproximativ 830 km sud-vest de Guadalcanal. Forța condusă de Fletcher intrase însă în Marea Corarilor înainte ca submarinele japoneze să ajungă în poziție, astfel că japonezii nu au știut că aliații se află în apropiere. Un alt submarin japonez, I-21, care a fost trimis în recunoaștere în jurul orașului Nouméa, a fost atacat de avioanele de pe portavionul Yorktown pe 2 mai. Submarinul nu a suferit daune, iar japonezii au părut că nu și-au dat seama că au fost atacați de un portavion. Submarinele RO-33 și RO-34 au fost de asemenea trimise să încerce să blocheze Port Moresby. și au ajuns în apropiere de țărm pe 5 mai. Nici unul din submarine nu a atacat vreo navă inamică în timpul bătăliei.[20]
Portavionul Yorktown efectuează operațiuni cu avioane, în Pacific, într-un moment neprecizat de dinainte de bătălie. Un petrolier se vede în fundalul apropiat
În dimineața zilei de 1 mai, Task Force 17 și Task Force 11 s-au întâlnit la 556 km nord-vest de Noua Caledonie.(16°16′S 162°20′E ({{PAGENAME}}) / 16.267°S 162.333°E).[21] Fletcher a desprins de convoi Task Force 11 pentru ca aceasta să se alimenteze de la petrolierul Tippecanoe, în timp ce Task Force 17 se alimenta de la petrolierul Neosho. Task Force 17 a terminat alimentarea în ziua următoare, iar Task Force 11 a comunicat că nu va termina alimentarea decât în ziua de 4 mai. Fletcher a trimis Task Force 17 spre nord-vest către Arhipelagul Louisiade și a cerut ca, pe 4 mai, când alimentarea urma să fie terminată, Task Force 11 să se întâlnească cu Task Force 44 care se afla în marș dinspre Sydney către Nouméa. Task Force 44 era compusă din nave de război americane și australiene aflate sub comanda lui MacArthur și era comandată de contraamiralul John Crace(d), fiind formată din crucișătoarele HMAS Australia(d), HMAS Hobart(d), USS Chicago(d) și trei distrugătoare. După ce a terminat alimentarea pentru „Task Force 11”, petrolierul Tippecanoe a plecat din Marea Coralilor pentru a livra combustibilul care îi mai rămăsese navelor aliate staționate la Efate.[22]
Pe 3 mai dis-de-dimineață, flota condusă de Shima a ajuns la Tulagi și a început debarcarea trupelor necesare pentru ocuparea insulei. Tulagi nu era apărat pentru că mica garnizoană formată dintr-un comando australian și o unitate de recunoaștere a Forțelor Aeriene Regale Australiene fusese evacuată cu puțin înainte de sosirea lui Shima. Japonezii au început imediat construirea unor baze pentru hidroavioane și pentru comunicații. Avioanele de pe portavionul Shōhō au asigurat acoperirea pentru debarcare până după amiaza devreme, când flota condusă de Gotō s-a întors spre Boungaiville pentru a realimenta în vederea asigurării acoperirii necesare pentru debarcarea la Port Moresby.[23]
La ora 17:00, pe 3 mai, Fletcher a fost anunțat că flota japoneză care a invadat Tulagi a fost văzută cu o zi înainte apropiindu-se de Insulele Solomon. Ceea ce nu știa Fletcher era că Task Force 11 terminase alimentarea în acea dimineață, mai devreme decât era programat, și se afla la numai 111 km la est de Task Force 17, dar nu putea să-și comunice poziția pentru că Fletcher a interzis comunicațiile radio. Task Force 17 a schimbat cursul și s-a îndreptat cu o viteză de 27 de noduri către Guadalcanal pentru a lansa atacuri aeriene asupra japonezilor din Tulagi în dimineața următoare.[24]
Pe 4 mai, aflându-se într-o poziție situată la 185 km spre sud de Guadalcanal (11°10′S 158°49′E ({{PAGENAME}}) / 11.167°S 158.817°E), 60 de avioane ale Task Force 17 au lansat trei atacuri aeriene consecutive asupra armatei lui Shima din Tulagi. Avioanele lansate de pe portavionul Yorktown au surprins navele japoneze, au scufundat distrugătorul Kikuzuki (09°07′S 160°12′E ({{PAGENAME}}) / 9.117°S 160.200°E) și trei dragoare, au avariat patru alte nave și au distrus patru hidroavioane care ajutau la debarcare. Americanii au pierdut un bombardier și două avioane de vânătoare, dar toate echipajele au fost salvate. După ce și-a recuperat avioanele, târziu în seara zilei de 4 mai, Task Force 17 s-a retras spre sud. În ciuda pagubelor suferite ca urmare a atacurilor coordonate de pe portavioane, japonezii au continuat să construiască baza pentru hidroavioane, iar de pe 6 mai au început să efectueze misiuni de recunoaștere pornind din Tulagi.[25]
Flota condusă de Takagi se realimenta la 648 de km nord de Tulagi când a fost anunțată de atacul aerian condus de Fletcher pe 4 mai. Takagi a terminat realimentarea, s-a îndreptat spre sud-est și a trimis avioane de recunoaștere să caute la est de Insulele Solomon, crezând că portavioanele americane erau în zonă. Cum niciun avion aliat nu era acolo, avioanele de recunoaștere nu au găsit nimic.[26]
Pe 5 mai, la ora 8:16, Task Force 17 s-a întâlnit cu Task Force 11 și Task Force 44 într-un punct stabilit la 593 km sud de Guadalcanal. Cam în același timp, patru avioane de vânătoare F4F Wildcat de pe Yorktown au interceptat un avion de recunoaștere Kawanishi Model 97(d) de la Baza Aeriană Yokohama care făcea parte din Flotila Aeriană 25 cu baza în Insulele Shortland și l-au doborât la 20 km de Task Force 11. Echipajul nu a putut să trimită un mesaj înainte ca avionul să se prăbușească, dar, pentru că nu s-a întors la bază, japonezii au presupus că a fost doborât de un portavion.[27]
Un mesaj din Pearl Harbour l-a atenționat pe Fletcher că din interceptările comunicațiilor radio se poate deduce că japonezii plănuiesc să debarce la Port Moresby și că flota lor de portavioane va opera aproape de locul invaziei. Înarmat cu această informație, Fletcher a dispus ca Task Force 17 să se realimenteze de la petrolierul Neosho. După ce, pe 6 mai, realimentarea s-a terminat, Fletcher a plănuit să își ducă flota la nord de Arhipelagul Louisiade și să atace pe 7 mai.[28]
5 mai, echipajele avioanelor de pe portavionul Zuikaku pe puntea de zbor
În același timp, portavioanele lui Takagi au ocolit prin estul Insulelor Solomon în ziua de 5 mai, s-au întors spre vest pentru a trece pe la sudul Insulei San Cristobal (Makira) și au intrat în Marea Coralilor după ce au trecut printre Guadalcanal și Insula Rennell în dimineața zilei de 6 mai. Takagi a început să-și realimenteze navele la 333 km vest de Tulagi pregătindu-se pentru bătălia portavioanelor pe care se aștepta să o poarte a doua zi.[29]
Pe 6 mai, Fletcher a inclus Task Force 11 și Task Force 44 în Task Force 17. Crezând că portavioanele japoneze sunt încă în nord în apropiere de Bougainville, Fletcher a continuat să realimenteze. Patrulele de recunoaștere dirijate de portavioanele americane de-a lungul întregii zile nu au reușit să localizeze nicio navă japoneză, deoarece acestea se aflau în afara ariei cercetate.[30]
La ora 10:00, un avion de recunoaștere Kawanishi din Tulagi a observat Task Force 17 și a anunțat comandamentul. Takagi a primit raportul la 10:50. În acel moment, flota lui Takagi se afla la aproximativ 556 km nord de Fletcher, aproape de limita razei de acțiune a avioanelor de pe portavioanele sale. Takagi, ale cărui nave încă se alimentau, nu era gata să se angajeze în bătălie, așa că a dedus, bazându-se pe raport, că Task Force 17 se îndrepta spre sud mărind distanța. Mai mult, navele lui Fletcher erau sub o formațiune noroasă de dimensiuni mari și situată la o altitudine mică, astfel că Takagi și Hara au crezut că avioanelor le va fi greu să găsească portavioanele americane. Takagi le-a ordonat celor două portavioane ale sale ca, sub comanda lui Hara și însoțite de două distrugătoare, să se îndrepte către Task Force 17 cu o viteză de 37 km/h pentru a fi în poziția necesară pentru un atac dimineața în zori în timp ce terminau alimentarea celelalte nave.[31]
Bombardierele americane B-17 cu sediul în Australia și baza de antrenament în Port Moresby au atacat forțele invadatoare care se apropiau de Port Moresby, inclusiv navele lui Gotō, de câteva ori în cursul zilei de 6 mai fără a avea succes. Cartierul general al lui MacArthur i-a comunicat lui Fletcher prin radio rapoarte despre atacuri și despre localizarea flotei japoneze. Rapoartele lui MacArthur despre un portavion care a fost văzut (Shōhō) la aproximativ 787 km nord-vest de Task Force 17 l-au convins pe Fletcher că portavioanele sale însoțeau flota invadatoare.[32]
Harta animată a bătăliei, 6-8 mai
La ora 18:00, Task Force 17 a terminat alimentarea și Fletcher a trimis petrolierul Neosho, însoțit de distrugătorul Sims(d), să ancoreze spre sud, într-un punct de întâlnire (16°0′S 158°0′E ({{PAGENAME}}) / 16.000°S 158.000°E). Task Force 17 s-a întors spre nord-vest înspre Insula Rossel din Arhipelagul Louisiade. Fără ca niciunul dintre ei să știe, portavioanele celor doi adversari erau la numai 130 km unele de altele până la ora 20:00 în noaptea aceea. La ora 20:00 (13°20′S 157°40′E ({{PAGENAME}}) / 13.333°S 157.667°E), Hara s-a întors să-l întâlnească pe Takagi care terminase realimentarea și se îndrepta spre el.[33]
Târziu în seara de 6 mai sau dimineața devreme în ziua de 7 mai, nava Kamikawa Maru a stabilit o bază pentru hidroavioane în Insulele Deboyne pentru a asigura apărarea aeriană a flotei invadatoare care se apropia de Port Moresby. Restul forței de acoperire conduse de Marumo s-a oprit lângă Insulele D'Entrecasteaux pentru a ajuta convoiul condus de Abe care se apropia.[34]
Pe 7 mai la ora 06:25, Task Force 17 era la 213 km sud de Insula Rossel (13°20′S 154°21′E ({{PAGENAME}}) / 13.333°S 154.350°E). În acest timp, Fletcher a trimis crucișătoarele și distrugătoarele conduse de Crace, care formau acum Task Group 17.3 să blocheze Pasajul Jomard. Fletcher a înțeles că Crace va trebui să opereze fără sprijin aerian din moment ce portavioanele care aparțineau de Task Force 17 vor fi ocupate cu localizarea și atacarea portavioanelor japoneze. Detașamentul de nave de război conduse de Crace a redus apărarea anti-aeriană a portavioanelor lui Fletcher. Oricum, Fletcher a hotărât că riscul era necesar pentru a se asigura că flota japoneză nu putea să se strecoare spre Port Moresby în timp ce el era angajat într-o luptă cu portavioanele.[35]
Crezând că portavioanele lui Takagi sunt undeva la nord de poziția sa, în apropierea Arhipelagului Louisiade, Fletcher a ordonat ca portavionul Yorktown să trimită bombardiere SBD pentru a cerceta zona începând cu ora 06:19. În acest timp, Takagi, situat la aproximativ 556 km de Fletcher (13°12′S 158°05′E ({{PAGENAME}}) / 13.200°S 158.083°E), a lansat 12 bombardiere Nakajima B5N(d) la ora 06:00 pentru a căuta flota americană. Hara credea că navele lui Fletcher se aflau la sud și l-a sfătuit pe Takagi să trimită avioane pentru a cerceta zona. Aproximativ în același moment, crucișătoarele Kinugasa și Furutaka au lansat patru hidroavioane pentru a căuta la sud-est de Louisiade. Pentru a spori căutarea, au fost ajutate de 4 hidoravioane din Insulele Deboyne, de patru avioane Kawanishi din Tulagi și de trei bombardiere Mitsubishi(d) din Rabaul. Fiecare parte și-a pregătit restul de avioane pentru ca acestea să fie gata să atace imediat ce inamicul a fost localizat.[36]
Bombardiere japoneze îndreptându-se spre pozițiile americanilor pe 7 mai
La 07:22, unul din avioanele de recunoaștere de pe Shōkaku a raportat că a localizat navele americane la 182 de grade, 302 km de Takagi. La 07:45, cercetașul a anunțat că au fost localizate un portavion, un crucișător și trei distrugătoare. Un alt avion de recunoaștere de pe Shōkaku a confirmat localizarea.[37]
Avionul de pe Shōkaku a raportat eronat și a identificat greșit petrolierul Neosho și distrugătorul Sims. Crezând că a localizat portavioanele americane, Hara, cu concursul lui Takagi, a lansat imediat toate avioanele disponibile. Un număr de 78 de avioane de vânătoare Zero, 36 de bombardiere Aichi D3A(d) și 24 de avioane torpiloare au început să decoleze de pe Shōkaku și Zuikaku la ora 08:00 și la ora 08:15 erau deja pe drum către ținta raportată.[38]
La ora 08:20, unul din avioanele de pe Furutaka a găsit portavioanele lui Fletcher și a raportat imediat la cartierul general al lui Inoue din Rabaul care a transmis raportul lui Takagi. Contactul vizual a fost confirmat de hidroavionul Kinugasa la 08:30. Takagi și Hara, încurcați de rapoartele contradictorii pe care le-au primit, au hotărât să continue atacul asupra navelor situate la sud, dar au întors portavioanele către nord-vest pentru a micșora distanța până la ținta raportată de avionul de pe Furutaka.[39]
Takagi și Hara au considerat că rapoartele contradictorii arată că portavioanele americane operau în două grupuri separate.[40]
La ora 08:15, un avion SBD de pe Yorktown, pilotat de John L. Nielsen a văzut flota lui Gotō protejând convoiul japonez. Nilesen, care a făcut o greșeală în mesajul său codat, a raportat că a văzut două portavioane și patru crucișătoare la 10°3′S 152°27′E ({{PAGENAME}}) / 10.050°S 152.450°E, la 417 km nord-est de Task Force 17.[41]
Fletcher a tras concluzia că portavioanele japoneze staționează și că li s-a ordonat să lanseze toate avioanele disponibile pentru a ataca. Până la ora 10:13, americanii au atacat cu 93 de avioane de vânătoare Wildcat, 53 de bombardiere SBD și 22 de avioane torpiloare Douglas TBD Devastator(d). La 10:19, Nielsen a aterizat și a văzut ce eroare de codare a mesajului a făcut. Deși forța armată condusă de Gotō includea portavionul Shōhō, Nielsen a crezut că a văzut două crucișătoare și patru distrugătoare. Totuși, la ora 10:12, Fletcher a primit un raport de la un avion B-17 despre un portavion, 10 nave de transport și 16 nave de război situate la 56 km de ceea ce văzuse Nielsen la 10°35′S 152°36′E ({{PAGENAME}}) / 10.583°S 152.600°E. Avionul B-17 văzuse de fapt același lucru ca și Nielsen: portavionul Shōhō, crucișătoarele lui Gotō și Forța de Invazie Port Moresby. Crezând că avionul B-17 a văzut flota japoneză principală de portavioane, Fletcher a dirijat atacul avioanelor spre această țintă.[42]
Petrolierul Neosho (în centru sus) este lăsat să ardă și să se scufunde încet după încetarea atacului japonez
La ora 09:15, avioanele trimise de Takagi au ajuns în zona țintei, au văzut petrolierul Neosho și distrugătorul Sims și au căutat degeaba portavioane americane. În sfârșit, la ora 10:51, avioanele de recunoaștere de pe Shōkaku au înțeles că au greșit când au făcut identificarea petrolierului și a distrugătorului ca portavioane. Takagi a înțeles în acel moment că portavioanele americane erau acum între el și convoiul care trebuia să invadeze insula, astfel că armata de invazie era în mare pericol. Takagi a ordonat ca avioanele să atace imediat petrolierul și distrugătorul și să se întoarcă la portavioane cât mai repede. La 11:15 avioanele torpiloare și avioanele de vânătoare au abandonat misiunea și s-au întors la portavioane, în timp ce bombardierele au atacat cele două nave americane.[43]
Patru bombardiere au atacat distrugătorul, iar celelalte au atacat petrolierul. Sims a fost lovit de trei bombe, rupt în două și s-a scufundat imediat. Din echipajul de 192 de persoane au supraviețuit 14 oameni. Neosho a fost lovit de șapte bombe. Unul dintre bombardiere, lovit de un foc anti-aerian, s-a prăbușit peste petrolier. Grav avariat și cu motoarele nefuncționale, petrolierul a fost lăsat în derivă să se scufunde încet (16°09′S 158°03′E ({{PAGENAME}}) / 16.150°S 158.050°E). Înainte de a pierde alimentarea cu energie, Neosho a putut să îl anunțe pe Fletcher prin radio că a fost atacat și se află în pericol, dar a dat informații incomplete despre cine și cu ce l-a atacat și a dat coordonatele greșit (16°25′S 157°31′E ({{PAGENAME}}) / 16.417°S 157.517°E).[44]
Avioanele americane au văzut portavionul Shōhō la o distanță mică de Insula Misima la ora 10:40 și au lansat un atac. Portavionul japonez era apărat de șase avioane Zero și două avioane de vânătoare Mitsubishi A5M, iar celelalte avioane erau pregătite sub punte pentru un atac împotriva portavioanelor americane. Crucișătoarele lui Gotō au înconjurat portavionul în formație de diamant poziționându-se la o distanță de la 3,000 yarzi (2,743 m) la 5,000 yarzi (4,572 m) de fiecare colț al lui Shōhō.[45]
Shōhō atacat cu bombe și torpile de avioanele americane
Atacând primul, grupul de avioane de pe Lexington, condus de comandorul William B. Ault(d), a lovit portavionul japonez cu două bombe de 454 kg și cinci torpile, producându-i avarii grave. La ora 11:00, grupul de avioane de pe Yorktown a atacat portavionul care ardea și era aproape staționar, aruncând până la 11 bombe de 454 kg și cel puțin 2 torpile. Sfâșiat, Shōhō s-a scufundat la ora 11:35 (10°29′S 152°55′E ({{PAGENAME}}) / 10.483°S 152.917°E). Temîndu-se de alte atacuri aeriene, Gotō și-a retras navele spre nord trimițând distrugătorul Sazanami înapoi să caute supraviețuitori. Numai 203 din cei 834 de oameni din echipajul portavionului au fost salvați. Trei avioane americane s-au prăbușit, două bombardiere SBD de pe Lexington și unul de pe Yorktown. Trei dintre piloții din patrula aeriană de luptă de pe Shōhō au reușit să ajungă la Deboyne și au supraviețuit. La 12:10, folosind un mesaj asupra căruia se înțeleseseră pentru a transmite către „Task Force 17” că misiunea a fost îndeplinită, pilotul de bombardier și comandantul de escadron Robert E. Dixon a transmis prin radio „Scratch a flattop! Signed Bob” ("Zgârie un acoperiș plat! Semnat Bob")[46]
Avioanele americane s-au întors și au aterizat pe portavioane la 13:38. Până la 14:20, avioanele au fost alimentate cu muniție și pregătite pentru o nouă lansare împotriva Forței de Invazie Port Moresby sau a crucișătoarelor lui Gotō. Totuși, Fletcher era îngrijorat de faptul că nu știa nimic despre celelalte portavioane japoneze. I se spusese că sursele de informații ale aliaților credeau că până la patru portavioane japoneze ar fi putut susține Operațiunea „MO. Fletcher a tras concluzia că, până când avioanele sale de recunoaștere localizau celelalte portavioane japoneze, ar fi fost prea târziu să mai lanseze un atac în aceeași zi. De aceea, Fletcher a hotărât să anuleze un alt atac și să rămână ascuns de nori cu luptătorii pregătiți în apărare. Fletcher a întors „Task Force 17 spre sud-vest.[47]
Informat de pierderea portavionului Shōhō, Inoue a ordonat convoiului de nave pentru invazie să se retragă temporar spre nord și i-a ordonat lui Takagi, la acel moment aflat la 417 km spre est de Task Force 17, să distrugă portavioanele americane. Imediat cum convoiul pentru invazie și-a schimbat cursul, a fost bombardat de opt bombardiere B-17, dar nu a suferit nicio pagubă. Lui Gotō și lui Kajioka li s-a spus să își mute navele la sud de Insulele Rossel și să se pregătească pentru o bătălie nocturnă în situația în care navele americane intră în raza lor de acțiune.[48]
La 12:40, un hidroavion de la baza Deybone a văzut și a raportat că flota condusă de Crace se află la 175 de grade, 144 km de Deybone. La 13:15, un avion de la baza Rabaul a observat flota lui Crace, dar a trimis un raport eronat, în care a arătat că aceasta conține două portavioane și a fost localizată la 205 grade, 213 km de Deybone. Bazându-se pe aceste rapoarte, la ora 13:30, Takagi, care încă aștepta întoarcerea avioanelor care îl atacaseră pe Neosho, și-a îndreptat portavioanele spre vest și, la ora 15:00, i-a spus lui Inoue că portavioanele americane erau la cel puțin 796 km spre vest față de poziția acestuia, nefiind astfel posibil să îl atace în ziua aceea.[49]
HMAS Australia (centru) și Task Group 17.3 atacate de avioane pe 7 mai
Statul Major al lui Inoue a dirijat două grupuri de avioane de atac din Rabaul, care decolaseră deja în acea dimineață, înspre poziția raportată cu privire la Crace. Primul grup includea 12 avioane torpiloare, iar al doilea grup cuprindea 19 avioane Mitsubishi Model 96(d) ca urmau să lanseze bombe. Ambele grupuri au găsit și au atacat navele lui Crace la ora 14:30 și au pretins ulterior că au scufundat cuirasatul California și că au avariat o altă navă și un crucișător. În realitate, navele lui Crace nu aveau nicio avarie, dar doborâseră patru avioane japoneze. În scurt timp, trei avioane americane B-17 l-au bombardat din greșeală pe Crace, dar nu i-au produs nicio pagubă.[50]
La ora 15:26 Crace i-a comunicat lui Fletcher prin radio că nu a putut să-și îndeplinească misiunea fără suport aerian. Crace s-a retras pe o poziție situată la 407 km sud-est de Port Moresby pentru a mări distanța față de portavioanele japoneze și față de avioanele cu baza la sol, rămânând totuși destul de aproape pentru a putea intercepta flota japoneză care ar fi putut avansa dincolo de Louisiades prin Pasajul Jomard sau prin Strâmtoarea Chinei. Navele lui Crace nu prea mai aveau combustibil și, cum Fletcher menținuse interdicția privind comunicațiile radio (fără să-l informeze și pe Crace), nu știa deloc unde se află Fletcher sau care sunt intențiile acestuia.[51]
La scurt timp după ora 15:00, Zuikaku a interceptat un mesaj de la un avion de recunoaștere cu baza la Deboyne care a raportat (eronat) că flota condusă de Crace a schimbat cursul la 120 de grade sud. Statul major al lui Takagi a presupus că avionul urmărea portavioanele lui Fletcher și a tras concluzia că, dacă navele aliate mențin același curs, vor fi în raza lor de acțiune imediat după lăsarea întunericului. Takagi și Hara au decis să atace imediat cu un grup de avioane, fără escortă, chiar dacă asta ar fi însemnat ca avioanele să se întoarcă după lăsarea serii.[52]
Pentru a verifica locul în care se aflau portavioanele americane, Hara a trimis la ora 15:15 opt bombardiere torpiloare să cerceteze zona de până la 370 km spre vest. Cam în același timp, bombardierele care au atacat petrolierul Neosho au aterizat. Șase piloți au fost anunțați că vor pleca imediat într-o altă misiune. Alegând cei mai experimentați membri ai echipajelor, Hara a lansat 12 bombardiere și 15 torpiloare cu ordinul de a zbura până la 519 km. Cele opt avioane trimise în recunoaștere au ajuns la limita zonei de 370 km și s-au întors fără să vadă navele lui Fletcher.[53]
La 17:47, Task Force 17, aflată sub o perdea groasă de nori la 370 km vest de Takagi, a detectat pe radar atacul japonez care se îndrepta împotriva sa, s-a întors spre sud-est în direcția vântului și s-a îndreptat către avioanele Wildcats, unul dintre acestea pilotat de James H. Flatley(d), pentru a se întâlni cu acestea. Luând formațiunea de avioane japoneze prin surprindere, avioanele Wildcat au doborât șapte torpiloare și un bombardier și au avariat grav un alt torpilor (care s-a prăbușit mai târziu). Trei avioane Wildcat au fost doborâte.[54]
Având pierderi mari care au și provocat împrăștierea formațiunii, conducătorii atacului japonez au anulat misiunea după ce au discutat prin radio. Toate avioanele japoneze au aruncat muniția și s-au întors la portavioane. Soarele a apus la 18:30. Câteva dintre bombardierele japoneze au întâlnit portavioanele americane după lăsarea întunericului, în jurul orei 19:00 și foarte confuzi cu privire la identitatea acestora, piloții au zburat în cerc pregătindu-se să aterizeze. Focurile anti-aeriene trase de distrugătoarele din cadrul Task Force 17 i-au îndepărtat. Până la ora 20:00, între Task Force 17 și Takagi era o distanță de 185 km. Takagi a aprins luminile de căutare ale navelor sale pentru a ajuta cele 18 avioane care au supraviețuit să se întoarcă și toate au fost recuperate până la ora 22:00.[55]
În acest timp, la 15:18 și la 17:18 Neosho a fost în stare să transmită prin radio că plutește în derivă spre nord-vest în timp ce se scufundă. Raportul lui Neosho a conținut coordonate greșite, care au îngreunat eforturile americanilor de localizare a petrolierului. Mai important, știrile primite de Fletcher nu erau prea bune, pentru că singurul petrolier din zonă de la care își putea alimenta flota fusese pierdut.[56]
Cum venirea nopții a întrerupt operațiunile aeriene, Fletcher a ordonat ca Task Force 17 să se îndrepte spre vest și să se pregătească să efectueze o căutare de jur împrejur în zori. Crace s-a întors și el spre vest pentru a rămâne în raza de acțiune din Arhipelagul Louisiades. Inoue i-a cerut lui Takagi să distrugă portavioanele americane în ziua următoare și a amânat debarcarea la Port Moresby pentru 12 mai. Takagi a ales să-și ducă portavioanele la 222 km spre nord în timpul nopții pentru a fi astfel în stare să-și concentreze căutările de dimineață către sud și vest și pentru a asigura o mai bună protecție a convoiului de nave pentru invazie. Gotō și Kajioka nu au putut să-și poziționeze și să-și coordoneze navele la timp pentru a încerca un atac de noapte asupra navelor de război aliate.[57]
Ambele părți s-au așteptat să se găsească una pe alta a doua zi de dimineață și au petrecut noaptea pregătind atacul aerian pentru bătălia așteptată, în timp ce ehipajele avioanelor, obosite, nu încercau decât să doarmă câteva ore. În 1972, vice-amiralul H. S. Duckworth, după ce a citit rapoartele japoneze despre bătălie, a comentat: „Fără îndoială, la 7 mai 1942, în apropiere de Marea Coralilor, a fost cea mai confuză zonă de bătălie din istorie.”[58]
Hara i-a spus șefului Statului major al lui Yamamoto, amiralul Matome Ugaki, că a fost atât de frustrat de ghinionul pe care l-au avut japonezii pe 7 mai, că s-a gândit să demisioneze din marină [59]
Pe 8 mai, la ora 06:15, dintr-o poziție situată la 161 km de Rossel Island (10°25′S 154°5′E ({{PAGENAME}}) / 10.417°S 154.083°E), Hara a lansat șapte torpiloare pentru a căuta în zona cuprinsă între 140 și 230 de grade sud și până la 463 km de portavioanele japoneze. Torpiloarele erau însoțite de trei avioane Kawanishi din Tulagi și patru bombardiere din Rabaul. La ora 07:00, portavioanele și navele care le însoțeau s-au întors spre sud-vest și s-au întâlnit cu două din crucișătoarele lui Gotō, Kinugasa și Furutaka, pentru o protecție suplimentară. Convoiul de invazie, Gotō și Kajioka s-au îndreptat spre un punct de întâlnire situat la 74 km est de Insula Woodlark pentru a aștepta rezultatul bătăliei portavioanelor. În timpul nopții, frontul atmosferic cald, cu nori joși, care i-au ajutat pe americani să se ascundă în ziua anterioară, s-a mutat spre nord și spre est, acoperind acum portavioanele japoneze, vizibilitatea fiind între 3 km și 24 km.[60]
Portavioanele Yorktown (în prim plan) și Lexington pregătindu-se pentru decolarea avioanelor în dimineața de 8 mai
La ora 06:35, Task Force 17, operând sub controlul tactic exercitat de Fitch și poziționată la 33 km de Louisiades, a lansat 18 bombardiere SBD pentru a realiza o căutare de jur-împrejur pe o rază de 370 km. Cerul era senin deasupra portavioanelor americane, iar vizibiliatea era de 31 km.[61]
La 08.20, un bombardier SBD de pe Lexington, pilotat de Joseph G. Smith, a observat portavioanele japoneze printr-o gaură din nori și a anunțat Task Force 17. Două minute mai târziu, un avion de recunoaștere de pe Shōkaku, comandat de Kenzō Kanno, a văzut „Task Force 17” și l-a anunțat pe Hara. Cele două armate erau la aproximativ 390 km una de alta. Ambele părți s-au grăbit să lanseze propriul atac aerian.[62]
La 09:15, de pe portavioanele japoneze au decolat 18 avioane de vânătoare, 33 de bombardiere și 18 torpiloare, comandate de locotententul comandor Kakuichi Takahashi. Fiecare portavion american a lansat un atac separat. De pe Yorktown au decolat 6 avioane de vânătoare, 24 de bombardiere și 9 torpiloare care erau deja în aer până la ora 09:15. Lexington a lansat 9 avioane de vânătoare, 15 bombardiere și 12 torpiloare până la ora 09.25. Ambele flote de portavioane, americană și japoneză, s-au întors și s-au îndreptat una spre cealaltă la viteză maximă pentru a micșora distanța pe care trebuia să o parcurgă avioanele pentru întoarcere.[63]
Bombardierele de pe Yorktown, comandate de William O. Burch, au ajuns la portavioanele japoneze la ora 10:32 și au rămas în zonă pentru a le permite torpiloarelor mai lente să ajungă, astfel încât să desfășoare un atac concomitent. În acest timp, Shōkaku and Zuikaku erau la aproximativ 9 km unul de altul, iar Zuikaku era ascuns sub nori joși de ploaie și vijelie. Cele două portavioane erau apărate de 16 avioane de vânătoare Zero. Bombardierele de pe Yorktown au început atacul asupra lui Shōkaku la ora 10:57 și l-au lovit cu două bombe de 454 kg, care au despicat partea din față a prorei și au produs pagube mari punților de zbor și hangarelor. Torpiloarele de pe Yorktown au ratat ținta, deși au consumat toată muniția. Două bombardiere americane și două avioane de vânătoare Zero au fost doborâte în cursul acestui atac.[64]
Portavionul japonez Shokaku sub bombardamentul executat de avioanele de pe portavionul american Yorktown, în dimineața zilei de 8 mai 1942. Flăcările au fost produce de bomba care a lovit ruful
Avioanele de pe Lexington au atacat la 11:30. Două bombardiere au atacat portavionul Shōkaku pe care l-au lovit cu o bombă de 454 kg, producându-i și alte pagube decât cele produse de avioanele de pe Yorktown. Alte două bombardiere au lansat bombe asupra portavionului Zuikaku, dar au ratat ținta. Celelalte bombardiere de pe Lexington nu au fost în stare să găsească portavioanele japoneze printre norii groși. Torpiloarele de pe Lexington au ratat toate cele 11 lovituri trase asupra portavionului Shōkaku. Avioanele de vânătoare Zero care, în acest timp, patrulau, au doborât trei avioane Wildcat.[65]
Cu puntea de zbor grav avariată și 223 de membri ai echipajului uciși sau răniți, portavionul Shōkaku nu a mai fost în măsură să efectueze alte operațiuni cu aeronave. Căpitanul acestuia, Takatsugu Jōjima(d), le-a cerut lui Takagi și Hara să-i permită să se retragă din bătălie, iar Takagi a fost de acord. La ora 12:10, Shōkaku, însoțit de două distrugătoare, s-a retras către nord-est.[66]
La ora 10:55, radarul de pe Lexington a detectat avioanele japoneze venind la o distanță de 126 km, astfel că au fost trimise nouă avioane de vânătoare Wildcat pentru a le intercepta. Pentru că se așteptau ca torpiloarele japoneze să zboare mai jos decât zburau de fapt, 6 avioane Wildcat s-au poziționat greșit și astfel au ratat avioanele japoneze care au trecut pe deasupra lor.[67]
Din cauza avioanelor pierdute în noaptea de dinainte, japonezii nu au putut să execute un atac cu toate torpiloarele asupra ambelor portavioane. Locotenentul comandor Shigekazu Shimazaki, aflat la comanda torpiloarelor japoneze, a trimis 14 bombardiere de acest fel să atace portavionul „Lexington” și 4 să atace portavionul „Yorktown”. Un avion de vânătoare Wildcat a doborât un torpilor japonez și cele 8 bombardiere SBD de pe „Yorktown” au distrus alte trei torpiloare japoneze în timp ce acestea coborau ca să ia poziția de atac. Patru bombardiere SBD au fost doborâte de avioanele de vânătoare „Zero” care escortau torpiloarele.[68]
Lexington (în centru-dreapta), în flăcări, atacat de aviația japoneză
Atacul japonez a început la ora 11:13 în timp ce portavioanele staționau la o distanță de aproximativ 2700 m unul de altul, iar navele de escortă au deschis focul împotriva avioanelor. Cele patru torpiloare care l-au atacat pe Yorktown au ratat ținta. Celelalte torpiloare au reușit să-l țintească pe Lexington, care avea nevoie de un spațiu mai mare pentru a se întoarce decât Yorktown, și, la ora 11:20, l-au lovit cu două torpile. Prima torpilă a distrus rezervoarele de combustibil pentru avioane, iar vaporii de benzină s-au răspândit în compartimentele din jur. A doua torpilă a avariat principalul rezervor de apă, producând o reducere a presiunii în trei camere de ardere care a dus la oprirea a trei boilere. Nava putea încă să se deplaseze cu 44 km/h folosind numai boilerele care îi rămăseseră. Patru avioane-torpilă japoneze au fost doborâte.[69]
Cele 33 de bombardiere în picaj japoneze au zburat în cerc pentru a ataca din direcția vântului și din această cauză nu au început picajul de la 4267 m decât la 3 sau 4 minute după ce bombardierele torpiloare își începuseră atacul. Cele 19 bombardiere în picaj de pe Shōkaku, sub comanda lui Takahashi, s-au aliniat pentru Lexington, în timp ce alte 14, comandate de Tamotsu Ema, l-au țintit pe Yorktown. Avioanele de escortă Zero au apărat avioanele lui Takahashi de cele patru avioane Wildcat de pe Lexington care au încercat să intervină, dar două avioane Wildcat care se învârteau deasupra lui Yorktown au fost în stare să strice formația condusă de Ema. Bombardierele lui Takahashi au avariat portavionul Lexington cu două bombe trase în plin și alte câteva care au ratat ținta, dar au produs incendii care au fost însă controlate până la ora 12:33. La 11:27, Yorktown a fost lovit în mijlocul punții de zbor de o singură bombă de 250 kg anti-blindaj care a trecut prin patru punți înainte de a exploda și a produce astfel grave avarii asupra structurii unui depozit pentru aviație. Un număr de 66 de oameni au fost uciși sau răniți grav. Până la 12 lovituri aproape ratate au avariat carena portavionului Yorktown sub linia de plutire. Două bombardiere în picaj au fost doborâte de avioanele de vânătoare Wildcat în cursul atacului.[70]
Tamotsu Ema, comandantul bombardierelor în picaj de pe Zuikaku care au avariat portavionul american Yorktown
Când avioanele japoneze au terminat atacul și au început să se retragă, crezând că au produs avarii grave ambelor portavioane, au fost atacate de avioanele de vânătoare Wildcat și de bombardiere în picaj SBD. În duelul aerian care a urmat, trei bombardiere SBD și trei avioane de vânătoare Wildcat din tabăra americanilor, precum și trei bombardiere torpiloare, un bombardier în picaj și un avion de vânătoare Zero de la japonezi au fost doborâte. Până la ora 12:00, atât avioanele japoneze, cât și cele americane, se îndreptau spre propriile portavioane. Pe drumul de întoarcere, avioanele apraținând celor două părți au trecut unele pe lângă altele și s-au angajat în mai multe altercații aeriene. Avionul lui Kanno și al lui Takahashi a fost doborât și amândoi au fost uciși.[71]
Avioanele care au executat atacurile, multe dintre ele avariate, au reușit să aterizeze pe portavioanele lor între 12:50 și 14:30. Deși avariate, Yorktown și Lexington au fost în măsură să recupereze toate avioanele care le aparțineau. În timpul aterizării, din diferite motive, americanii au pierdut încă cinci bombardiere SBD, două bombardiere torpiloare TBD și un avion de vânătoare Wildcat, iar japonezii au pierdut două avioane de vănătoare Zero, cinci bombardiere în picaj și un bombardier torpilor. 46 din cele 69 de avioane japoneze s-au întors din misiune și au aterizat pe Zuikaku. Dintre acestea, trei avioane de vânătoare Zero, patru bombardiere în picaj și cinci torpiloare aveau avarii atât de mari încât nu mai puteau fi reparate și au fost aruncate imediat în ocean.[72]
Imediat cum „Task Force 17” și-a recuperat avioanele, Fletcher a evaluat situația. Aviatorii care s-au întors au raportat că avariaseră foarte grav un portavion, dar că altul a scăpat nevătămat. Fletcher a notat că ambele sale portavioane fuseseră avariate și că a avut pierderi mari în ceea ce privește avioanele de vânătoare. Combustibilul era un alt motiv de îngrijorare din cauza pierderii petrolierului Neosho. La 14:22, Fitch l-a anunțat pe Fletcher că are informații despre două portavioane japoneze care nu au fost avariate și că aceste informații au fost obținute prin interceptarea comunicațiilor radio. Crezând că are de înfruntat o forță superioară ca număr de portavioane, Fletcher a ales să retragă „Task Force 17” din bătălie. Fletcher i-a comunicat lui MacArthur prin radio poziția aproximativă a portavioanelor japoneze și a sugerat să le atace cu bombardiere cu baza la sol.[73]
În jurul orei 14:30, Hara l-a informat pe Takagi că numai 24 de avioane de vânătoare Zero, opt bombardiere în picaj și patru bombardiere torpiloare de pe portavioane mai erau operaționale. Takagi se temea și din cauza cantității de combustibil pe care o mai aveau navele sale; crucișătoarele sale mai aveau 50% și unele distrugătoare aveau numai 20%. La ora 15:00, Takagi l-a anunțat pe Inoue că aviatorii săi au scufundat două portavioane americane, Yorktown și un altul din Clasa Saratoga, dar pierderea avioanelor nu îi permite să continue să asigure apărarea aeriană pentru invazie. Inoue, ale cărui avioane de recunoaștere observaseră navele lui Crace mai devreme în aceeași zi, a chemat convoiul de invazie la Rabaul, amânând Operațiunea MO. pentru 3 iulie, și le-a ordonat flotelor sale să se reunească în nord estul Insulelor Solomon pentru a începe Operațiunea RY. Zuikaku și escorta sa s-au întors spre Rabaul, în timp ce Shōkaku s-a îndreptat spre Japonia.[74]
Portavionul american Lexington, în flăcări și abandonat
Pe portavionul Lexington, echipele de intervenție au stins incendiile și l-au adus în stare de funcționare, dar, la ora 12:47, câteva scântei care au sărit de la motoarele electrice nesupravegheate au aprins o stație de benzină din apropierea turnului de control. Explozia care a rezultat a ucis 25 de persoane și a declanșat un incendiu uriaș. În jurul orei 14:42, s-a produs o altă explozie, care a a dus la un al doilea mare incendiu. A treia explozie a survenit la 15:25, iar la 15:38 echipajul a raportat că nu poate să țină focul sub control. La ora 17:07 echipajul a început evacuarea. După ce supraviețuitorii au fost salvați, inclusiv Fitch și căpitanul Frederick C. Sherman(d), la ora 19:15 distrugătorul Phelps(d) a tras 5 torpile în portavionul care ardea. Lexington s-a scufundat la 4300 m adâncime la ora 19:52 (15°15′S 155°35′E ({{PAGENAME}}) / 15.250°S 155.583°E). Au murit 216 oameni din echipajul de 2951 de persoane. Împreună cu nava s-au scufundat și 36 de avioane. Phelps și celelalte nave au plecat imediat pentru a se întâlni cu portavionul Yorktown și escorta acestuia, care plecase la 16:01, iar Task Force 17 s-a retras spre sud-vest. Mai târziu în aceeași seară, Mac Arthur l-a informat pe Fletcher că 8 avioane B-17 au atacat convoiul de invazie japonez și s-au retras spre nord-vest.[75]
În aceeași seară, Crace a desprins de convoi nava Hobart, care nu mai avea combustibil, și distrugătorul Walke(d), care avea probleme la motor pentru a pleca spre Townsville. Crace a auzit o mulțime de rapoarte radio care anunțau că inamicul s-a întors, dar, neștiind că Fletcher s-a retras, a rămas să patruleze cu restul Task Group 17.3 în Marea Coralilor pentru cazul în care forța de invazie se îndreaptă din nou către Port Moresby.[76]
Pe 9 mai, Task Force 17 și-a schimbat cursul și s-a îndreptat către est plecând din Marea Coralilor prin sudul Insulei Noua Caledonie. Nimitz a ordonat ca Fletcher să se îndrepte cu Yorktown la Pearl Harbor cât mai curând posibil după ce realimentează la Tongatabu. În cursul aceleiași zile, bombardierele americane au bombardat Deboyne și Kamikawa Maru producând pagube care nu au fost evaluate. În același timp, pentru că nu a avea nicio veste de la Fletcher, Crace a dedus că Task Force 17 a părăsit zona. Pe 10 mai, la ora 01:00, pentru că nu mai auzea nici o știre că navele japoneze avansau spre Port Moresby, Crace s-a îndreptat către Australia și a ajuns la Cid Harbor, 130 nautical milei (241 km) la nord de Townsville, pe 11 mai.[77]
Pe 8 mai, la ora 22:00, Yamamoto i-a ordonat lui Inoue să se întoarcă, să distrugă navele aliate care au mai rămas și să ocupe Port Moresby. Inoue nu a anulat rechemarea convoiului de invazie, dar le-a ordonat lui Takagi și lui Gotō să urmărească navele aliate care au mai rămas în Marea Coralilor. Pentru că nu mai aveau combustibil, navele lui Takagi au petrecut ziua de 9 mai alimentându-se de la petrolierul Tōhō Maru. Târziu în seara de 9 mai, TaKagi și Gotō s-au îndreptat spre sud-est, apoi spre sud-vest în Marea Coralilor. Hidroavioanele de la Deybone l-au ajutat pe Takagi să caute Task Force 17 în dimineața zilei de 10 mai. Fletcher și Crace, totuși, erau deja pe drum ca să iasă din zonă. Pe 10 mai la ora 13:00, Takagi a ajuns la concluzia că inamicul a plecat și a decis să se întoarcă la Rabaul. Yamamoto a fost de acord cu decizia lui Takagi și i-a ordonat portavionului Zuikaku să se întoarcă în Japonia pentru a-și reîntregi flota aeriană. În același timp portavionul Kamikawa Maru a plecat din Deboyne.[78] În ziua de 11 mai, la prânz, o navă americană PBY(d) care patrula dinspre Nouméa a văzut epava petrolierului Neosho plutind în derivă (15°35′S 155°36′E ({{PAGENAME}}) / 15.583°S 155.600°E). Distrugătorul Henley(d) a răspuns la mesajele de ajutor și a salvat 109 de persoane de pe Neosho și 14 persoane de pe Sims mai târziu în aceeași zi, apoi a scufundat nava cu torpile.[79]
Pe 10 mai a început Operațiunea RY. După ce nava amiral a operațiunii, puitorul de mine Okinoshima, a fost scufundat de submarinul american S-42(d) pe 12 mai (05°06′S 153°48′E ({{PAGENAME}}) / 5.100°S 153.800°E), debarcarea a fost amânată pe 17 mai. În același timp, Task Force 16, comandată de Halsey, a ajuns în sudul Pacificului în apropiere de Efate și, pe 13 mai, s-a îndreptat spre nord pentru a-i înfrunta pe japonezii care se apropiau de Nauru. Pe 14 mai, Nimitz, care obținuse informații privind operațiunile japoneze cu privire la Midway, i-a ordonat lui Halsey să se asigure că avioanele de vânătoare japoneze îi observă navele a doua zi, după care să se întoarcă la Pearl Harbor imediat. Pe 15 mai la ora 10:15, un avion de recunoaștere Kawanishi, cu baza în Tulagi, a văzut „Task Force 16” la 824 km est de Insulele Solomon. Păcăleala lui Halsey a funcționat. Temându-se de un atac cu portavioane asupra convoiului de invazie, Inoue a anulat imediat Operațiunea RY și le-a ordonat navelor sale să se întoarcă la Rabaul și la Truck. Pe 19 mai, Task Force 16, care se întorsese în zona Efate pentru realimentare, s-a îndreptat spre Pearl Harbor unde a ajuns pe 26 mai. Yorktown a sosit la Pearl Harbor a doua zi.[80]
Avarii produse de bombe portavionului Shōkaku
Shōkaku a ajuns în Kure, Japonia, pe 17 mai, după ce aproape s-a răsturnat într-o furtună din cauza avariilor provocate în bătălie. Zuikaku a sosit în același port pe 21 mai, după ce s-a oprit la Truck pe 15 mai. Acționând în temeiul informațiilor strânse, Statele Unite au plasat 8 submarine de-a lungul rutei pe care urmau să se întoarcă portavioanele din Japonia, dar acestea nu au fost în măsură să înceapă vreun atac. Cartierul General al Marinei Japoneze a estimat că vor fi necesare două-trei luni pentru reparațiile necesare portavionului Shōkaku și pentru a-i reântregi acestuia flota de avioane. Din această cauză nici unul din cele două portavioane nu va putea fi în măsură să participe la operațiunea preconizată de Yamamoto în Midway. Cele două portavioane s-au alăturat flotei japoneze pe 14 iulie și au fost participanții cheie în bătăliile care au urmat. Cele 5 submarine din clasa I care participau la Operațiunea MO au fost trimise să ajute la atacul asupra Portului Sidney, trei săptămâni mai târziu, ca parte a campaniei „distruge liniile de aprovizionare ale aliaților”. Pe drumul spre Truck, I-28 a fost lovit cu torpile pe 17 mai de submarinul american Tautog(d) și scufundat.[81]
Bătălia a fost prima luptă din istorie în care navele participante nu s-au observat direct și nici nu au tras direct una asupra celeilalte. În schimb, avioanele manevrate de oameni au acționat ca artilerie de atac pentru navele implicate. Din această cauză comandanții celor două armate au participat la un nou tip de război, în care s-au înfruntat portavioanele și în care niciunul nu avea experiență; ca atare, ambele părți au făcut greșeli. Citându-l pe H. P. Wilmot, comandanții „au fost nevoiți să se lupte cu comunicațiile imprecise și proaste în situații în care aria de război a crescut mai mult decât puteau preconiza bazându-se pe experiențele trecute, dar în care vitezele au crescut și mai mult, prin urmare reducând timpul de luare a unei decizii”[82]
Din cauza vitezei mai mari de luare a deciziilor, japonezii au fost dezavantajați pentru că Inoue era prea departe la Rabaul pentru a-și conduce flota în timp real, spre deosebire de Fletcher care a fost acolo cu portavioanele sale. Amiralii japonezi implicați au fost prea lenți în comunicarea informațiilor importante.[83]
Echipajele avioanelor japoneze, mai experimentate, s-au comportat mai bine decât cele ale americanilor, obținând rezultate mai bune cu un număr egal de aparate. Atacul japonez asupra portavioanelor americane din 8 mai a fost mai bine coordonat decât atacul Statelor Unite asupra portavioanelor japoneze. Japonezii au suferit mai multe pierderi în ceea ce privește echipajele avioanelor, 90 de piloți japonezi au murit, față de 35 de americani. Piloții bine antrenați cu care Japonia a început războiul nu puteau fi înlocuiți din cauza unor limitări referitoare la instituții și la programele de formare, precum și din cauza absenței unor rezerve sau a unor programe de antrenament pentru piloții noi. O dată cu bătălia din Marea Coralilor a început tendința care a dus la decimarea echipajelor de piloți experimentați de până la sfârșitul lunii octombrie 1942.[84]
Deși americanii nu s-au comportat conform așteptărilor, au învățat din greșelile făcute în bătălie și și-au îmbunătățit tacticile și echipamentele portavioanelor, inclusiv tactici de luptă, coordonarea atacurilor, bombardierele torpilă și strategiile defensive, ca artileria antiaeriană, care au dus la obținerea unor rezultate mai bune în confruntările care au urmat. Radarul le-a dat americanilor un oarecare avantaj, dar valoarea sa a crescut pentru Marina Statelor Unite de-a lungul timpului pe măsură ce tehnologia s-a dezvoltat și aliații au învățat cum să-l folosească mai cu folos. După pierderea portavionului Lexington, americanii au aplicat metode mai bune de depozitare a combustibilului pentru avioane și pentru procedurile de intervenție în caz de urgență.[85]
Coordonarea dintre forțele militare aliate terestre și Marina Statelor Unite nu a fost prea bună în această bătălie, dar și aceasta urma să se îmbunătățească de-a lungul timpului.[86]
Un desen din 13 mai 1942 apărut în ziarul bilingv The Japan Times(d) înfățișează un Unchiul Sam dezamăgit care, împreună cu Winston Churchill, ridică cruci de mormânt pentru navele aliate pe care Japonia le-a scufundat sau a pretins că le-a scufundat în Marea Coralilor sau în alte părți
Fiecare parte și-a anunțat public victoria după bătălie. Din punctul de vedere al navelor pierdute, Japonia a avut o victorie tactică pentru că a scufundat un portavion american, un petrolier și un distrugător, față de un portavion, un distrugător și câteva vase mai mici scufundate de americani. Portavionul Lexington a reprezentat, la acel moment, un sfert din puterea Statelor Unite exprimată în numărul de portavioane și mărimea acestora din Pacific.[88]
Din punct de vedere strategic, aliații au câștigat pentru că invazia de pe mare a orașului Port Moresby a fost împiedicată, micșorând amenințarea asupra liniilor de aprovizionare dintre Statele Unite și Australia. Deși retragerea portavionului Yorktown din Marea Coralilor a însemnat cedarea teritoriului către japonezi, aceștia au fost obligați să abandoneze operațiunea care inițiase bătălia din Marea Coralilor.[89]
Bătălia a reprezentat și prima respingere a forței de invazie japoneze înainte ca aceasta să-și atingă obiectivele, care a ridicat mult moralul aliaților după o serie de înfrângeri în fața japonezilor din timpul primelor 6 luni de război în Pacific. Port Moresby era vital pentru strategia aliaților și garnizoana acestuia ar fi fost depășită de puterea trupelor invadatoare. Rezultatul bătăliei a avut un efect substanțial asupra planurilor strategice ale ambelor părți. Fără un punct de sprijin în Noua Guinee, avansarea ulterioară a aliaților, deși ar fi fost dificilă, ar fi putut fi cu mult mai greu de realizat.[90] Pentru japonezi, care s-au concentrat pe obținerea rezultatelor tactice, bătălia a fost văzută ca un eșec temporar. Rezultatele luptei au confirmat opiniile defavorabile asupra capacității americanilor de luptă și a ajutat la formarea convingerii că viitoarele operațiuni cu portavioane care vor fi purtate împotriva Statelor Unite vor avea succesul asigurat.[91]
Unul din cele mai importante efecte ale bătăliei din Marea Coralilor, pentru confruntarea planificată de Yamamoto cu portavioanele americane în bătălia de la Midway, a fost pierderea portavionului Shōkaku și a portavionului Zuikaku (portavionul Shōhō va avea un rol tactic la Midway prin ajutorul dat armatelor terestre de invazie). Japonezii au crezut că au scufundat două portavioane în Marea Coralilor, dar aceasta însemna că americanii încă mai aveau două portavioane Enterprise și Hornet care puteau să îi ajute să apere Midway. Flotele de avioane de pe portavioanele americane erau mai mari decât cele ale japonezilor, ceea ce a făcut ca armata japoneză, chiar și atunci când a combinat aceste flote cu cele cu baza la sol din Midway, să nu poată să depășească superioritatea americanilor în bătălia următoare. De fapt, americanii vor avea trei portavioane care să i se opună lui Yamamoto la Midway, pentru că Yorktown a rămas operațional în ciuda avariilor suferite în Marea Coralilor și Marina Statelor Unite a fost în stare să îl repare suficient la Pearl Harbor între 27 și 30 mai pentru a-i permite să participe la bătălie. La Midway, avioanele de pe Yorktown au jucat un rol crucial în scufundarea portavioanelor japoneze. Yorktown a amortizat ambele contraatacuri aeriene japoneze la Midway care altfel ar fi fost direcționate spre celelalte portavioane americane.[92]
Yorktown în docul uscat la Pearl Harbor pe 29 mai 1942, înainte de a pleca la Midway
Spre deosebire de efortul intens al americanilor de a trimite maximul de forțe disponibile la Midway, japonezii aparent nici nu au avut în vedere includerea portavionului Zuikaku în această operațiune. Aparent niciun efort nu a fost făcut pentru a combina exhipajele care au supraviețuit pe Shōkaku cu echipajele de pe Zuikaku sau să îi furnizeze acestuia din urmă avioane care să le înlocuiască pe cele pierdute astfel ca portavionul să poată să participe cu restul flotei la bătălia de la Midway. Shōkaku nu a fost în măsură să mai dirijeze alte operațiuni aeriene întrucât ava puntea de zbor grav avariată și a necesitat aproape trei luni de reparații în Japonia.[93]
Istoricii H. P. Wilmot, Jonathan Parshall și Anthony Tully au considerat că Yamamoto a făcut o eroare strategică imensă când a luat decizia de a sprijini operațiunea MO. De când Yamamoto a hotărât că bătălia decisivă cu americanii va avea loc la Midway, nu ar fi trebuit să schimbe destinația bunurilor importante de care dispunea, în special flotele de portavioane, către o operațiune secundară ca MO. Decizia lui Yamamoto a însemnat ca forțele japoneze să fie deja slăbite atât în bătălia din Marea de Corali, cât și în cea de la Midway și să ducă astfel la victoria aliaților. Willmott adaugă că, dacă operațiunea a fost suficient de importantă pentru a implica portavioanele, atunci toate portavioanele japoneze trebuia implicate pe rând pentru a asigura succesul ambelor operațiuni. Prin implicarea celor mai importante arme în Operațiunea MO, Yamamoto a făcut ca operațiunea Midway, mai importantă, să depindă de succesul operațiunii secundare.[94]
Mai mult decât atât, Yamamoto aparent a ratat alte implicații ale bătăliei din Marea de Corali: apariția neașteptată a portavioanelor americane în locul potrivit și la timp pentru a se putea opune japonezilor, echipajele avioanelor de pe portavioanele americane care au dovedit suficiente abilități și determinarea de a produce pagube portavioanelor japoneze. Acestea urmau să se repete la Midway și, ca rezultat, Japonia a pierdut patru portavioane, miezul forței navale ofensive, și astfel a pierdut inițiativa strategică în războiul Pacificului. Parshall și Tully subliniază că, din cauza puterii industriale americane, din moment ce Japonia a pierdut superioritatea numerică în ceea ce privește portavioanele, nu își va mai reveni niciodată. Parshall și Tully adaugă „Bătălia din Marea Coralilor a oferit primele indicii că limita maximă a japonezilor a fost atinsă, dar bătălia de la Midway a făcut ca aceasta să fie vizibilă pentru toți.”[95]
Armatele americane și australiene au fost inițial dezamăgite de rezultatul bătăliei din Marea Coralilor, temându-se că Operațiunea MO a fost numai începutul invaziei Australiei și că retragerea Japoniei a fost numai temporară. La o întâlnire care a avut loc la sfârșitul lunii mai, Consiliul de Război Australian a descris rezultatul luptei ca „mai degrabă dezamăgitor” din cauza faptului că aliații au știut de intențiile japonezilor. Generalul MacArthur i-a oferit prim ministrului australian, John Curtin(d), evaluarea bătăliei, afirmând că „toate elementele care au produs dezastre în vestul Pacificului de la începutul războiului” erau încă prezente din moment ce armata japoneză putea ataca oriunde dacă era sprijinită de elementele majore ale Marinei Imperiale Japoneze.[96]
Din cauza pierderilor mari suferite de portavioane la Midway, japonezii nu au mai putut să susțină o altă încercare de a invada Port Moresby de pe mare, fiind obligați să atace Port Moresby pe uscat. Japonia a început ofensiva terestră spre Port Moresby de-a lungul pistei Kokoda pe 21 iulie pornind din Papua Noua Guinee. Până atunci, aliații aduseseră trupe suplimentare, în special australiene, în Noua Guinee. Forțele suplimentare au încetinit, apoi au oprit înaintarea japonezilor spre Port Moresby în septembrie 1942 și au respins încercarea japonezilor de a cuceri o bază militară a aliaților în Bătălia de la Milne Bay.[97]
În același timp, aliații au încercat să profite de victoriile din Marea Coralilor și de la Midway pentru a limita inițiativa strategică a Japoniei. Aliații au ales Tulagi și Guadalcanal ca ținte ale primelor ofensive. Eșecul Japoniei în ceea ce privește ocuparea orașului Port Moresby și înfrângerea de la Midway au avut ca efect slăbirea bazei militare din Tulagi care a rămas fără protecția din partea altor baze militare japoneze. Tulagi era la patru ore de zbor de Rabaul, cea mai apropiată bază militară japoneză de mari dimensiuni.[98]
Pe 7 august 1942, la ora 11:00, infanteria marină a Statelor Unite a debarcat la Guadalcanal și 3000 de pușcași marini au debarcat pe Insula Tulagi și pe insulele învecinate.[99] Trupele japoneze din Tulagi și din insulele învecinate au fost copleșite numeric și omorâte aproape până la ultimul om în bătălia din Tulagi și Gavutu-Tanambogo în timp ce infanteria marină din Guadalcanal a capturat un aerodrom care era construit de japonezi.[100] Aceasta a dus la declanșarea campaniilor Guadalcanal și Insulele Solomon care au dus la o serie de lupte de uzură între armatele aliate și cele japoneze de-a lungul anului următor, producând pierderi ireparabile pentru armata japoneză, în special nave, care au contribuit în cele din urmă la victoria asupra Japoniei.[101]
^Murray, pp. 169–195; Willmott (1982), p. 435; Willmott (2002), pp. 3–8; Millot, pp. 12–13; Henry, p. 14; Morison, p. 6.
^Centrul de Istorie Militară al Armata Statelor Unite(d) (USACMH) (Vol II), p. 127; Parker, p. 5; Frank, pp. 21–22; Willmott (1983), pp. 52–53, Willmott (2002), pp. 10–13; Hayashi, pp. 42–43; Dull, p. 122–125; Millot, pp. 24–27; D'Albas, pp. 92–93; Henry, pp. 14–15; Morison, p. 10; Parshall, pp. 27–29.
^Gill, p. 39, Hoyt, pp. 8–9; Willmott (1983), p. 84; Willmott (2002), pp. 12–13 & 16–17; Hayashi, pp. 42–43 & 50–51; Dull, pp. 122–125; Millot, pp. 27–31; Lundstrom (2006), p. 138; Bullard, p. 50; Parshall, pp. 27–29 & 31–32. Armata Imperială Japoneză și Marina Imperială Japoneză au fost de acord să aștepte până când avea să fie finalizată operațiunea de ocupare a Atolului Midway și a Insulelor Aleutine înainte de a ataca Fiji și Samoa (Hayashi, p. 50). Senshi Sōshō (istoria militară a implicării Imperiului Japonez în războiul din Pacific) afirmă că trupele din cadrul Marinei Imperiale Japoneze trebuia să ocupe Insula Samarai pentru a securiza Strâmtoarea Chinei pe drumul spre Arhipelagul Louisiade (Bullard, p. 56).
^Parker, pp. 20–22; Willmott, (2002), pp. 21–22; Parshall, p. 60. Din motive necunoscute, Marina Imperială Japoneză a amânat schimbarea cifrurilor din codul „Ro” de la 1 aprilie la 1 mai, apoi la 27 mai 1942. (Wilmott, pp. 21–22; Lundstrom (2006), p. 119). Statele Unite au avut centre speciale pentru informații și decriptare în Washington, DC, Pearl Harbor, și, cu australienii, la Melbourne (Prados, pp. 300–303).
^Parker, p. 24; Prados, pp. 302–303; Hoyt, p. 7; Willmott (2002), pp. 22–25; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 167; Cressman, p. 83; Millot, pp. 31–32; Lundstrom (2006), pp. 121–122, 125, & 128–129; Henry, pp. 14–15; Holmes, pp. 69–72; Morison, pp. 11–13; Parshall, pp. 60–61; Crave, p. 447. Stația de interceptare a britanicilor era la Colombo, Ceylon. (Lundstrom). Statele Unite au crezut în mod greșit (în parte din cauza transliterării greșite a numelui) că Shōhō era un portavion necunoscut, că Ryūkaku avea 84 de avioane (Holmes, p. 70). Un prizonier japonez capturat la Midway i-a informat pe americani cu privire la modul în care se citește kanji și a fost astfel identificat ca fiind un portavion de mici dimensiuni. (Lundstrom and Morison, p. 11). Se pare că japonezii nu au dezvoltat coduri pentru câteva insule din Arhipelagul Louisiade și astfel au transmis în clar numele insulelor în Katakana, făcând ca americanilor să le fie ușor să descifreze înțelesul mesajelor (Holmes, p. 65). După Parker (pp. 22–23), MacArthur a refuzat să creadă previziunile făcute pe baza informațiilor obținute prin interceptarea comunicațiilor radio despre Operațiunea „MO” și nu a aflat că japonezii încercau să invadeze Port Moresby până când avioanele sale nu au observat navele japoneze apropiindu-se de Louisiade și de Noua Guinee în prima săptămână din luna mai.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 135–153, 163–167, Willmott (2002), pp. 25–26; Hoyt, pp. 15–19; Cressman, pp. 83–84; Millot, pp. 32–34; Lundstrom (2006), pp. 126–127; Henry, p. 15. Lexington s-a întors la Pearl Harbor pe 26 martie 1942 după ce a desfășurat operațiuni în Marea Coralilor cu Yorktown și a plecat pe 15 aprilie pentru a transporta trupele necesare în Atolul Palmyra. După aceea, pe 18 aprilie, Task Force 11 a primit ordinul să se îndrepte spre Fiji și apoi spre Noua Caledonie pentru a se întâlni cu Task Force 17. (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 135 & 163–166). Halsey trebuia să preia comanda celor trei flote când Task Force 16 ajungea în zona Mării de Corali. (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 167). „Task Force 17” consta din portavionul Yorktown, crucișătoarele Astoria(d), Chester(d) și Portland(d), plus distrugătoarele Hammann(d), Anderson(d), Perkins(d), Morris(d), Russell(d) și Sims(d) și petrolierele Neosho și Tippecanoe. Căpitanul portavionului Yorktown era Elliott Buckmaster(d). Task Force 11 includea crucișătoarele Minneapolis(d) și New Orleans(d) plus distrugătoarele Phelps(d), Dewey(d), Aylwin(d) și Monaghan(d) (Wilmott 1983, p. 189). Task Force 16 a plecat din Pearl Harbor pe 30 aprilie (Lundstrom).
^Willmott (2002), pp. 25–26; Lundstrom (2006), p. 139; Spector, p. 157.
^Hashimoto (1954), p. 54; Hackett and Kingsepp "RO-33" and "RO-34".
^Bullard, p. 65, Hoyt, p. 8, Dull, pp. 124–125; D'Albas, p. 110; Gill, p. 42; Jersey, p. 58; Hayashi, pp. 50–51; Lundstrom (2006), p. 138; Cressman, p. 93; D'Albas, p. 94; Bullard, p. 147; Rottman, p 84. Detașamentul Mărilor de Sud era comandat de general-maiorul Tomitarō Horii(d) (United States Army Center of Military History (USACMH) (Vol 1), p. 47). Rottman afirmă că Detașamentul Mărilor de Sud avea 4886 de soldați, inclusiv Compania 55 Infanterie și Regimentul 144 Infanterie din Divizia 55 a Armatei Imperiale Japoneze, Batalionul 47 anti-aerian, unitățile medicale și de aprovizionare cu apă de pe lângă acestea. Senshi Sōshō amintește numai nouă dintre acestea pe nume (Bullard, pp. 56–57).
^McCarthy, pp. 82, 112; Willmott (1983), p. 143. McCarthy nu dă cifrele exacte, dar afirmă că 1000 de soldați, inclusiv un batalion de infanterie, se aflau la Port Moresby în decembrie 1941 și alte două batalioane au ajuns în luna următoare. Willmott (p. 143) afirmă că 4,250 de soldați au fost aduși pe 3 ianuarie 1942, ceea ce a făcut ca garnizoana din Port Moresby să fie compusă din trei batalioane de infanterie, unul de artilerie și o baterie de tunuri antiaeriene.
^Hoyt, p. 7, Dull, pp. 124–125; Wilmott (2002), p. 38; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 188; Lundstrom (2006), p. 143. Unul din avioanele Zero s-a prăbușit în ocean pe 2 mai și pilotul, Tamura Shunichi, a murit. Lundstrom (2006) afirmă că baza pentru hidroavioane din Insula Sfânta Isabel a fost în Golful Thousand Ships și nu în Golful Rekata (p. 138) așa cum se menționează în alte surse.
^Tully, "IJN Shokaku"; Gill, pp. 40–41; Dull, pp. 124–125; Millot, pp. 31 & 150; Lundstrom (2006), p. 138 & 145; D'Albas, p. 94; Gillison, p. 526; Willmott (1983), pp. 210–211. Flota de portavioane a fost inițial destinată să efectueze raiduri aeriene surpriză asupra bazelor aeriene aliate din Coen(d), Cooktown și Townsville, Australia dar Inoue a anulat raidurile când portavioanele s-au apropiat de Insulele Solomon (Lundstrom).
^Wilmott (2002), p. 38–39; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 187; Lundstrom (2006), pp. 140–145. Cele nouă avioane de vânătoare „Zero” au fost inițial destinate Companiei Aeriene Tainan cu baza la Vunakanau(d). Șapte bombardiere torpiloare Nakajima B5N au însoțit avioanele „Zero” pe drumul de întoarcere la portavioane. Sursele nu menționează dacă pilotul care s-a prăbușit a fost recuperat.
^Gill, p. 40; Wilmott (2002), p. 39; Cressman, pp. 84–86; Lundstrom (2006), pp. 139 & 144; Hashimoto (1954), p. 54; Morison, p. 22; Hackett and Kingsepp "RO-33" and "RO-34". Fletcher a despins distrugătoarele Anderson(d) și Sims(d) de convoi pentru ca acestea să caute submarine. Cele două nave s-au întors a doua zi (pe 3 mai) fără să observe submarinele (Lundstrom 2006, p. 144). I-27, împreună cu I-21, a fost trimis să cerceteze în jurul orașului Nouméa în timpul desfășurării Operațiunii MO (Hackett, "IJN Submarine I-28").
^Office of Naval Intelligence (ONL), p. 3; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 167; Cressman, p. 84; Woolridge, p. 37; Millot, pp. 41–43; Pelvin; Dull, p. 126; Lundstrom (2006), pp. 141–144. Distrugătoarele din cadrul „Task Force 44” erau: USS Perkins(d), USS Walke(d) și USS Farragut(d). Chicago și Perkins au plecat din Nouméa cu restul din Australia. „Task Force 44” a fost denumită anterior ANZAC Squadron(d) și a fost repartizat la comanda lui MacArthur de contraamiralul Herbert F. Leary(d) (Lundstrom (2006), p. 133; Morison, p. 15; Gill, p. 34). La acel moment Crace era superior în rang față de Fletcher, dar conducerea Marinei Regale Australiene a încuviințat o cerere a regelui conform căreia portavioanele aliate din zonă operează sub comanda unui ofițer american (Lundstrom (2006), p. 133). Cele două petroliere transportau 153 000 de barili, în total. „Task Force 11” și „Task Force 17” consumau împreună aproximativ 11,400 de barili zilnic la o viteză normală de croazieră de 28 km/h. (Lundstrom (2006), p. 135). Distrugătorul Worden(d) a însoțit petrolierul Tippecanoe la Efate (ONI, p. 11).
^Jersey, p. 60; Wilmott (2002), p. 38; Lundstrom (2006), pp. 144–145; D'Albas, pp. 95–96; Hata, p. 58.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 168; Dull, pp. 126–127; Jersey, p. 62; Cressman, p. 86; Gill, p. 43; Hoyt, p. 20; Parker, p. 27; Millot, pp. 43–45; Lundstrom (2006), pp. 144–146. Ordinul de a menține tăcerea radio a fost dat pentru a ascunde prezența navelor americane față de inamic. Cressman afirmă că flota lui Shima a fost văzută de avioanele americane cu baza în Australia la Darwin, Glencurry și Townsville (Cressman, p. 84), dar Lundstrom spune că observarea a fost făcută mai degrabă de un observator de coastă din Insulele Solomon. Morison (p. 24) presupune că Fitch trebuie să fi încercat să îl informeze pe Fletcher cu privire la situația sa prin intermediul unui mesaj trimis cu un avion.
^Lundstrom (2006), pp. 146–149; Brown, p. 62, Hoyt, pp. 21–31; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 168–178; Jersey, p. 63; Cressman, p. 87–94; Millot, pp. 45–51; Dull, pp. 127–128; Morison, pp. 25–28; Nevitt, "IJN Kikuzuki"; Hackett, "IJN Seaplane Tender Kiyokawa Maru". Avioanele operaționale de pe Yorktown, pentru această zi, au fost 18 F4F-3 Wildcat, 30 SBD-3 bombardiere în picaj și 12 TBD-1 avioane (Lundstrom and Cressman).
^Lundstrom (2006), p. 147; D'Albas, p. 96. Avioanele americane și australiene au observat navele lui Gotō de câteva ori în ziua de 4 mai. Gillison (p. 518) afirmă că un avion australian PBY, comandat de ofițerul Nomran, care îl urmărea pe Gotō a raportat că este atacat și a dispărut.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 178–179; Wilmott (2002), pp. 40–41; Hoyt, p. 33; Cressman, pp. 93–94; Woolridge, p. 37; Millot, pp. 51–52; Dull, p. 128; Lundstrom (2006), p. 150; D'Albas, p. 96; Morison, pp. 28–29. Cressman afirmă că avionul Kawanishi a fost din Tulagi, dar Lundstrom spune că era unul din cele trei avioane care au zburat din Insulele Shortland împreună cu alte 6 din Tulagi (Lundstrom 2006, p. 150). D'Albas spune că era din Rabaul.
^Wilmott (2002), pp. 40–41; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 178–179; Hoyt, p. 34; Cressman, pp. 94–95; Hoehling, p. 39; Millot, pp. 52–53; Lundstrom (2006), pp. 150–153. În timpul alimentării șapte membrii ai echipajului de pe Yorktown au fost transferați pe Neosho. Patru din ei au murit în atacul asupra petrolierului. (Cressman, p. 94–95).
^Wilmott (2002), pp. 41–42; Hoyt, pp. 33–34; Lundstrom (2006), p. 139; Dull, pp. 127–128; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 181; Cressman, p. 93; Millot, pp. 51–53; Lundstrom (2006), pp. 147 & 152–153; D'Albas, p. 96; Morison, p. 29. Gotō și-a relimentat crucișătoarele de la petrolierul Irō lângă Insulele Shortland ăe 5 mai (Morison, p. 29). De asemenea, în aceeași zi, Inoue a mutat cele 4 submarine din clasa „I” lansate în Marea de Corali într-un punct 150 nautical milei (278 km) din nord-estul Australiei. Nici unul nu se va implica în luptă. (Lundstrom 2006, p. 150). Cum Takagi a trecut pe lângă Insulele Solomon în timpul nopții, avioanele americane din Nouméa nu l-au observat. (Lundstrom). Petrolierul lui Takagi a fost Tōhō Maru (Lundstrom).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 179–181; Hoyt, p. 37; Cressman, pp. 84 & 94–95; Millot, pp. 54–55; Lundstrom (2006), p. 155; Morison, pp. 29–31. Flota comandată de Fitch se numea „Task Group 17.5” și cuprindea patru distrugătoare, precum și crucișătoare; Flota lui Grace a fost reorganizată ca „Task Group 17.3”, iar restul crucișătoarelor și distrugătoarelor (Minneapolis, New Orleans, Astoria, Chester, Portland și cinci distrugătoare din cadrul „Diviziunii 1 de Distrugătoare” comandată de căpitanul Alexander R. Early) au fost desemnate ca „Task Group 17.2” sub comanda contraamiralului Thomas C. Kinkaid (Lundstrom (2006), p. 137).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 181–182; Hoyt, p. 35; Dull, p. 130; Lundstrom (2006), pp. 155–156.
^Bombardierele B-17 erau din cadrul „Flotilei de recunoaștere 40”. Salecker p. 179; Hoyt, p. 35; Millot, p. 55; Dull, p. 130; Lundstrom (2006), pp. 155–157; D'Albas, p. 97; Morison, pp. 31–32; Gillison, p. 519. Trei bombardiere B-17 din Port Moresby au atacat navele lui Gōto la 10:30 (Dull și Lundstrom, 2006). Navele lui Gotō staționau la aproximativ 160 km nord-est (D'Albas) pentru a apăra flancul stâng al convoaielor conduse de Abe și Kajioka. Hackett ("HIJMS Furutaka") afirmă că patru avioane B-17 au atacat crucișătoarele lui Gotō în timp ce acestea se alimentau lângă Insulele Shortland, fără a le produce daune. Cu avioanele sale, Shōhō a asigurat apărarea aeriană a convoiului de invazie până la apusul soarelui (Morison, p. 32). Bombardierele B-17 aparțineau de „Compania a 19-a de Bombardament” (Morison, p. 31). Crave (p. 448) și Gillison (p. 523) afirmă că avioanele de recunoaștere B-17 și B-25 ale lui MacArthur i-au oferit lui Fletcher semnale despre invazia armatei japoneze, inclusiv despre Gotō, pe 4 și 5 mai, dar Marina Statelor Unite, fără nici un motiv plauzibil, nu a înregistrat primirea acestor rapoarte de observație. Gillison afirmă că un avion de recunoaștere australian, comandat de G. E. Hemsworth, a fost pierdut din cauza atacului inamic, lângă Arhipelagul Louisiade pe 6 mai.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 181–182; Hoyt, p. 37; Cressman, pp. 94–95; Millot, p 56. Neosho trebuia să facă naveta între două puncte de întâlnire stabilite anterior "Rye" – secară (16°0′S 158°0′E ({{PAGENAME}}) / 16.000°S 158.000°E) și "Corn" - porumb 15°0′S 160°0′E ({{PAGENAME}}) / 15.000°S 160.000°E) pentru a fi în stare să asigure combustibil suplimentar pentru „Task Force 17” pe măsură ce aceasta avea nevoie. (Cressman, p. 94 and Morison, p. 33).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 181; Hoyt, p. 35; Millot, p. 57; Dull, p. 130; Lundstrom (2006), pp. 154 & 157; Bullard, p. 62; Morison, pp. 31–32. Lundstrom afirmă că a fost și o altă navă împreună Kamikawa Maru care a ajutat la stabilirea bazei, dar nu o identifică (Lundstrom 2006, p. 154).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 189–190 & 206–209; Hoyt, pp. 51–52; Cressman, p. 94; Millot, pp. 62–63; Lundstrom (2006), pp. 161–162; Henry, p. 50; Morison, p. 37. În acest moment, „Task Group 17.3” avea în componență Chicago, Australia și Hobart și distrugătoarele Walke(d), Perkins(d), și Farragut(d). Farragut a fost despins din scutul lui „Task Force 17” (Millot and Morison).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 189–190; Hoyt, pp. 37–38 & 53; Millot, pp. 57–58 & 63; Lundstrom (2006), pp. 159 & 165–166; Morison, pp. 33–34. În acest moment „Task Force 17” avea 128 de avioane operaționale, iar Takagi 111 (Lundstrom 2006, p. 159). În aceeași zi, Inoue a ordonat celor patru submarine din clasa „I” să se deplaseze mai departe spre sud pentru a intercepta orice navă aliată care se întorcea spre Australia în urma bătăliei (Lundstrom 2006, p. 159).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 190; Cressman, p. 95; Dull, p. 130; Lundstrom (2006), p. 166.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 190–191; Hoyt, p. 38; Cressman, p. 95; Millot, pp. 58–59; Lundstrom (2006), p. 166. Shigekazu Shimazaki(d) a comandat bombardierele torpiloare de pe Zuikaku în acest atac.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 192–193; Cressman, p. 95; Millot, p. 59; Lundstrom (2006), pp. 166–167; Werneth, p. 67. Cressman arată că un avion de recunoaștere SBD, pilotat de John L. Nielsen a doborât un avion Aichi E13A din Deboyne, iar echipajul acestuia a fost ucis, inclusiv comandantul aeronavei, Eiichi Ogata. Un alt SBD, pilotat de Lavell M. Bigelow, a distrus un avion E13 de pe Furutaka comandat de Chuichi Matsumoto.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 193; Hoyt, p. 53; Cressman, p. 95; Dull, p. 131; Millot, pp. 66–69; Lundstrom (2006), pp. 163–164; Henry, p. 54; Morison, p. 40. The SBD's coding system was a board with pegs and holes to allow for rapid transmission of coded ship types. In Nielsen's case, the board was apparently not aligned properly (Cressman). Many of the sources are not completely clear on who exactly Nielsen spotted. Dull says he spotted the "Close Cover Force". Gotō's unit was called the "Distant Cover Force" or "Covering Group" and Marumo's was called the "Cover Force" or "Support Group". Millot and Morison state that Nielsen sighted "Marushige's" cruisers, not Gotō's. Marushige is presumably Marumo's cruiser force. Lundstrom (2006) states that Nielsen sighted Gotō.
^Salecker, pp. 179–180; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 193–196; Hoyt, pp. 53–54; Cressman, pp. 95–96; Millot, pp. 66–69; Dull, pp. 131–132; Lundstrom (2006), pp. 165–167; Henry, p. 54; Morison, pp. 40–41. Lundstrom spune că punctul din care avionul B-17 a făcut observația era la 48 km de crucișătoarem Cressman spune că erau la 111 km. USACMH (Vol 1) (p. 47) spune că au fost implicate avioane B-17. La ora 11:00, patrula aeriană de luptă din cadrul „Task Force 17” a doborât un avion Kawanishi din Tulagi (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 196–197, Lundstrom 2006, p. 168). Zece F4F, 28 SBD și 12 TBD erau de pe Lexington și opt F4F, 25 SBD și 10 TBD erau de pe Yorktown (Cressman și Lundstrom 2006). Hidroavionul Kinugasa a raportat lansarea atacului american (Lundstrom 2006, p. 167). Trei avioane B-17, după ce au anunțat ceea ce au observat, au bombardat portavionul Kamikawa Maru la Deboyne, dar nu au produs decât avarii minore (Lundstrom 2006, p. 166).
^Un avion torpilor de pe Shōkaku prăbuşit în mare la Indispensible Reefs pe 7 mai 1942, fotografiat pe 9 iunie
Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 205–206; Hoyt, pp. 38–39; Cressman, p. 95; Millot, pp. 60–61; Dull, pp. 130–131; Lundstrom (2006), p. 167. Cele două avioane de recunoaștere de pe Shōkaku, care au întârziat deasupra zonei țintă pentru a ajuta avioanele de atac să găsească navele americane, nu au mai avut combustibil pentru a se întoarce la portavioane și s-au prăbușit la Indispensable Reefs(d) (vezi fotografia din dreapta). Cele două echipaje au fost salvate de un distrugător japonez, probabil Ariake (Cressman, p. 92), pe 7 mai.
^ONI, p. 19; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 205–206; Hoyt, pp. 38–50, 71, 218 & 221; Cressman, p. 95; Hoehling, p. 43; Millot, pp. 60–62 & 71; Dull, pp. 130–131; Lundstrom (2006), pp. 164–167; Morison, pp. 34–35. Câteva surse, inclusiv Hoyt, Millot și Morison afirmă că „Neosho a fost atacat mai întâi de unul, apoi de trei bombardiere orizontale în jurul orei 09:05, înainte de principalul atac japonez. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că un număr mic de avioane torpiloare japoneze au lansat ținte în jurul petrolierului în timp ce restul flotilei de atac se apropia (Lundstrom 2006, p. 167). Bombardierul în picaj care s-a prăbușit peste „Neosho era pilotat de ofițerul inferior clasa a doua Shigeo Ishizuka împreunăcu ofițerul inferior clasa a treia Masayoshi Kawazoe ca artilerist și observator (Werneth, p. 66). Amândoi au fost uciși. Un număr de 16 supraviețuitori de pe „Sims au fost luați la bordul lui „Neosho, dar unul a murit curând după aceea, iar altul a murit patru zile mai târziu. Căpitanul distrugătorului „Sims, Willford Hyman(d), a fost ucis în atac. Unul din membrii echipajului de pe „Neosho, Oscar V. Peterson(d), a fost decorat postmortem cu Medal of Honor pentru eforturile sale de a salva nava în ciuda avariilor grave și fatale suferite în cursul atacului. La momentul atacului, echipajul de „Neosho” era compus din 288de oameni. Se cunoaște că 20 au murit în cursul atacului. La apelul de după atac au răspuns 110 de oameni. Ceilalți 258 de oameni, inclusiv 4 ofițeri, s-au speriat și au abandonat nava în timpul sau imediat după atac. Dintre cei care au abandonat nava, numai patru au fost recuperați; ceilalți au murit sau au fost dați dispăruți (ONI, pp. 48–53; Phillips, Hoyt, p. 130 & 192–193; Morison, pp. 35–37).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 197–198 (spune 1372 m pentru crucișătoarele care erau cu „Shōhō); Hoyt, pp. 54–55; Cressman, pp. 96–97; Millot, p. 69; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 168–169; Henry, pp. 54–56. „Shōhō pregătea un atac cu 5 avioane torpiloare și trei avioane de vânătoare „Zero” sub punte, când au atacat americanii. Trei avioane de vânătoare „Zero” erau deja în aer la începutul atacului, iar alte trei au fost lansate când atacul a început. „Senshi Sōsho(d), istoria oficială a Ministerului de Război din Japonia, aparent spune că crucișătoarele Gotō erau situate la o distanță de la 2700 la 4500 m pentru a atenționa portavionul despre avioanele care se îndreaptă spre acesta, și nu pentru a asigura apărarea antiaeriană (Lundstrom 2006, p. 169 și o schiță făcută de o persoană privată după „Senshi Sōsho”). Doctrina japoneză despre apărarea portavioanelor din acele timpuri se baza pe manevre și lupte de apărare pentru a evita atacul aerian în loc de focuri concentrate de artilerie antiaeriană de pe navele de escortă (Lundstrom).
^Chart of bomb and torpedo hits on ShōhōBrown, p. 62, Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 198–206; Hoyt, pp. 55–61; Tully, "IJN Shoho"; Cressman, pp. 96–98; Millot, pp. 69–71; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 168–169; Hata, p. 59; Morison, pp. 41–42; Willmott (2002), p. 43; United States Strategic Bombing Survey, p. 57. Echipajul de pe un bombardier SBD aparținând de portavionul „Yorktown” a fost salvat. Fraza lui Dixon a fost citată de corespondentul de război al ziarului „Chicago Tribune” Stanley Johnston, într-un articol din iunie 1942 și apoi preluată în mai multe relatări despre războiul din Pacific. Comandantul portavionului „Lexington”, căpitanul Frederick C. Sherman(d), i-a atribuit lui Dixon, ofițerul comandant al escadronului VS-2, meritul de a fi creat porecla „flattop” (acoperiș plat), care a devenit termenul argotic american pentru portavion. Din cei 203 membrii ai echipajului de pe „Shōhō” salvați, 72 erau răniți. Căpitanul lui „Shōhō”, Izawa Ishinosuke, a supraviețuit. „Sazanami” a fost distrugătorul însărcinat cu misiunea de salvare pentru convoiul din care făcea parte „Shōhō”. Patru avioane de vânătoare „Zero” și unul Type 96 au fost doborâte în cursul atacului. Cele două avioane „Zero” și un Type 96 care au mai rămas au fost doborâte și s-au scufundat în mare la Deboyne. Pilotul avionului Type 96 care a supraviețuit a fost Shiro Ishikawa. Unul din piloții de pe „Zero” care a supraviețuit a fost Kenjiro Nōtomi, comandantul grupului de avioane de luptă de pe „'Shōhō” (Lundstrom).
^ONI, p. 17; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 206–207; Hoyt, p. 61; Cressman, pp. 96–97; Millot, pp. 71–72; Lundstrom (2006), p. 170. Ofițerii de informații americani din Pearl Harbor și „Task Force 17” credeau că portavioanele japoneze Kaga și „Kasuga Maru” (Taiyō) puteau să fie implicate în Operațiunea „MO” (Lundstrom 2006, pp. 196–197). Conform lui Prados, (p. 309), semnalele emise de avioanele care se întorceau pe portavioanele japoneze au fost detectate de unitatea de interceptare de pe portavionul „Yorktown”, condusă de locotenentul Forrest R. Baird. Mai târziu Baird a afirmat că determinase deja poziția portavioanelor lui Takagi, dar că Fletcher nu a avut încredere în informații după ce a aflat că unitatea de interceptare de pe „Lexington”, condusă de locotententul-comandor Ransom Fullinwider, nu detectase aceleași semnale date de avioanele care se întorceau la portavioane (Prados).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 207–208; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), p. 169; Gillison, p. 519.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 207–208; Hoyt, p. 65; Lundstrom (2006), p. 175. Locotenentul Hideo Minematsu, comandantul bazei de hidroavioane din Deboyne, a studiat toată ziua rapoartele de observare și a lucrat la determinarea poziției navelor lui Crace și ale lui Fletcher. A anunțat cartierul general la 14:49. Se pare că subordonații lui Inoue au ignorat raportul lui Minematsu (Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 208).
^Salecker, pp. 180–181; Gill, pp. 49–50; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 208–209; Hoyt, pp. 66–69; Tagaya, pp. 40–41; Millot, pp. 63–66; Pelvin; Lundstrom (2006), pp. 159 & 171–174; Morison, pp. 38–39. Avioanele Type 1, care aveau o încărcătură de torpile Type 91 proveneau din cadrul Companiei a 4-a aeriene din cadrul Marinei Imperiale Japoneze și decolaseră de pe aerodromul Vunakanau, din Rabaul, la ora 09:15 escortate fiind de 11 avioane de vânătoare „Zero” din cadrul Ecadrilei Aeriene Tainan cu baza în Lae, Noua Guinee (Lundstrom 2006, p. 171). Probabil din lipsa combustibilului, avioanele „Zero” s-au întors la Lae la scurt timp după ce bombardierele au atacat navele lui Crace. Avioanele Type 96, fiecare încărcate cu câte două bombe de 250 kg, proveneau din Escadrila Aeriană Genzan din cadrul Marinei Imperiale Japoneze și fuseseră desemnate inițial să bombardeze Port Moresby. Toate au operat ca parte a Flotilei Aeriene 25 comandată de Sadayoshi Yamada(d) la Rabaul (Millot). Unul dintre distrugătoarele Type 1 a fost comandat de liderul formației, locotenentul Kuniharu Kobayashi, care a fost ucis. În afară de cele 4 avioane Type 1 doborâte în mare, unul a aterizat forțat la Lae cu avarii grave și altul a căzut în apă la Deybone, unul din membrii echipajului fiind decedat (Tagaya). Doi membri ai echipajului de pe „Chicago” au fost uciși și cinci au fost răniți în timpul atacului aerian executat de japonezi (Hoyt, p. 68). Conform lui Hoyt (p. 69) și Morison (pp. 20 & 39), comandantul forțelor aeriene de sub comanda lui MacArthur, generalul-locotentent George Brett, a negat categoric mai târziu că vreunul din bombardierele B-17 l-ar fi atacat pe Crace și a interzis orice altă discuție despre incident. Millot și Gill au afirmat incorect că bombardierele erau B-26(d) din cadrul Escadrilei a 19-a de bombardiere cu baza Townsville, Australia. Cele trei bombardiere B-17 erau conduse de căpitanul John A. Roberts (Lundstrom 2006, p. 172). Gillison (p. 520) afirmă că aviatorii lui MacArthur nu fuseseră informați decât după ce lupta se terminase că navele de război aliate operau în zona Mării Coralilor. Salecker afirmă că bombardierele B-17 au atacat pentru că au confundat bombardierele japoneze cu bombardierele americane B-25 sau B-26. Unul din bombardierele B-17 a terminat combustibilul pe drumul de întoarcere la bază și s-a prăbușit, dar echipajul s-a catapultat și a supraviețuit (Salecker, p. 181).
^Gill, pp. 50–51; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 208–209; Hoyt, pp. 66–69; Tagaya, pp. 40–41; Millot, pp. 63–66; Pelvin; Lundstrom (2006), pp. 159 & 171–174; Morison, pp. 38–39. Mai târziu, Crace a spus despre situația lui din seara de 7 mai: „Nu am primit nicio informație de la Fletcher cu privire la poziția în care se află, intențiile pe care le are sau ce a realizat de-a lungul zilei” (Lundstrom 2006, p. 174; Gill, p. 50).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 209; Hoyt, pp. 61–62; Millot, p. 74; Lundstrom (2006), p. 175. Avionul care a raportat a fost probabil un hidroavion aparținând crucișătorului Aoba care s-a oprit în Deboyne. Raportul a fost eronat; nici Crace, nici Fletcher nu se îndreptau spre sud-est în acel moment (Lundstrom 2006, p. 175).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 209; Hoyt, pp. 61–62; Millot, pp. 74–75; Lundstrom (2006), pp. 175–176. Două dintre bombardierele în picaj care s-au întors după bombardarea lui „Neosho” s-au prăbușit în timp ce încercau să aterizeze, dar se pare că echipajele au supraviețuit. Locotenentul Tamotsu Ema, comandantul escadronului de bombardiere în picaj de pe „Zuikaku” a fost unul dintre piloții desemnați pentru atacul de seară.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 209–212; Hoyt, pp. 62–63; Cressman, pp. 99–100; Woolridge, pp. 38–39; Millot, p. 75; Lundstrom (2006), pp. 176–177. Cinci dintre bombardierele torpiloare erau de pe „Zuikaku” și alte două erau de pe Shōkaku, ca și avionul torpilor avariat. Printre membrii echipajelor de aviatori japonezi care au decedat erau: comandantul escadronului de bombardiere torpiloare de pe „Zuikaku”, locotenentul Tsubota Yoshiaki și adjunctul acestuia, locotenentul Murakami Yoshito. Pilotul bombardierului torpilor avariat a fost ucis, așa că un alt membru al echipajului a preluat controlul asupra avionului și s-a prăbușit în apropiere de „Shōkaku”; toți membrii echipajului au fost uciși. Doi dintre piloții de pe avioanele de vânătoare Wildcat John Drayton Baker din cadrul escadronului VF2 de pe „Lexington” și Leslie L. Knox din cadrul VF42 de pe „Yorktown”, au fost uciși în cursul evenimentelor. Un alt avion Wildcat, pilotat de John Baker din cadrul escadronului VF-42 de pe „Yorktown” a părut incapabil să localizeze Task Force 17 în întunericul care se lăsase și a dispărut fără urmă (Lundstrom și Cressman). William Wolfe Wileman a fost unul din piloții de pe avioanele Wildcat care au supraviețuit acestei acțiuni
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 214–218; Hoyt, pp. 63–64; Cressman, pp. 100–101; Woolridge, p. 39; Hoehling, pp. 45–47; Millot, pp. 75–76; Lundstrom (2006), pp. 176–180. Cressman spune că unele din avioanele de pe portavioanele japoneze nu au aterizat înainte de ora 22:00. Hoehling și Woolridge arată că până la opt avioane japoneze s-au aliniat pentru a ateriza pe portavioanele americane după apusul soarelui, dar Lundstrom și Cressman furnizează explicația că numărul avioanelor a fost mai mic. Millot afirmă că alte 11 avioane japoneze au fost pierdute în timpul aterizării pe portavioane, dar Lundstrom nu este de acord cu această susținere. În plus față de luminile aprinse pe portavioane, crucișătoarele și distrugătoarele au luminat portavioanele cu luminile de căutare (Lundstrom 2006, p. 178).
^Lundstrom (2006), pp. 173–174. Tippecanoe a fost trimis la Efate pentru a livra combustibilul rămas unui convoi de aprovizionare. Un alt petrolier, „E. J. Henry”, era la Suva, adică la câteva zile de drum de Nouméa (Lundstrom 2006, p. 173).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 219–220; Hoyt, pp. 64 & 77; Cressman, p. 101; Hoehling, p. 47; Millot, pp. 78–79; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 171 & 180–182.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 219–220; Cressman, p. 101; Lundstrom (2006), pp. 180–182. Fletcher s-a gândit dacă să lanseze un atac nocturn de pe portavioane sau să își trimită crucișătoarele și distrugătoarele după navele lui Takagi în timpul nopții, dar a hotărât că ar fi mai bine să-și păstreze forțele pentru bătălia de a doua zi (ONI, p. 19; Cressman, p. 101 and Lundstrom 2006, pp. 179–180). În timpul nopții, trei avioane japoneze Type 97 încărcate cu torpile l-au vânat pe Crace, dar nu au reușit să îl localizeze (Lundstrom 2006, p. 182).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 219–221; Millot, pp. 72 & 80; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 181 & 186; Morison, p. 46. Grupul de avioane de căutare a inclus trei aparate de pe „Shōkaku” și trei de pe „Zuikaku”. Hidroavioanele din Deboyne au patrulat în zona din sud de Arhipelagul Louisiade Furutaka și Kinugasa s-au alăturat flotei atacatoare la ora 07:50. După pierderile din ziua anterioară, atacul era acum dat de 96 de avioane încă operaționale: 38 de avioane de vânătoare, 33 de bombardiere în picaj și 25 de bombardiere torpiloare (Lundstrom 2006, p. 186).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 221–222; Hoyt, p. 75; Cressman, p. 103; Woolridge, p. 48; Millot, pp. 82–83 & 87; Dull, p. 132; Lundstrom (2006), pp. 181–184. Un număr de 12 bombardiere SBD au fost desemnate să cerceteze zona de nord unde americanii se așteptau să fie portavioanele japoneze. Cele 6 bombardiere SBD trimise să caute în sectorul din sud trebuia să zboare numai 232 km apoi să aibă o misiune de patrulare anti-submarin înainte de întoarcerea la „Task Force 17”. La acest moment, Task Force 17 avea 117 avioane în funcțiune, din care 31 de avioane de vânătoare, 65 de bombardiere în picaj și 21 de avioane torpiloare (Lundstrom 2006, p. 183) Opt bombardiere SBD au fost desemnate ca patrulă anti-submarin și 16 avioane de vânătoare, 8 de pe fiecare navă, au avut ca misiune patrula antiaeriană (Lundstrom 2006, p. 183). În jurul orei 01:00, Fletcher a desprins distrugătorul Monaghan(d) pentru a încerca să afle ce s-a întâmplat cu „Neosho”. „Monaghan” a căutat toată ziua, dar, întemeindu-și căutările pe coordonatele greșite din ultimul mesaj transmis de petrolier, nu a putut să-l localizeze și s-a întors la „Task Force 17” în aceeași seară. În timp ce era separat de Task Force 17, „Monaghan” le-a transmis câteva mesaje lui Nimitz și lui MacArthur pentru ca „Task Force 17” să poată să mențină tăcerea radio (Cressman, p. 103; Hoyt, p. 127; Lundstrom 2006, p. 181). Fitch nu a fost anunțat de Fletcher că era la controlul tactic al portavioanelor până la ora 09:08 (Lundstrom 2006, p. 186). Conform lui Parker, (p. 29), Fletcher a fost anunțat devreme în ziua de 8 mai că unitatea de interceptare radio localizase portavioanele japoneze la nord-est față de locul în care se afla.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 222–225; Hoyt, pp. 76–77; Cressman, p. 103; Woolridge, pp. 40–41; Hoehling, pp. 52–53; Millot, pp. 81–85; Dull, pp. 132–133; Lundstrom (2006), pp. 185–187; Morison, pp. 48–49. Kanno, un subofițer, era observator pe locul din mijloc în avionul pilotat de subofițerul clasa I Tsuguo Gotō. Operator radio era subofițerul clasa a II-a Seijirō Kishida (Werneth, p. 67). Analiștii interceptărilor radio din cadrul „Task Force 17” au copiat mesajele lui Kanno și l-au alertat pe Fletcher că locul unde se află portavioanele sale era cunoscut de japonezi. Raportul lui Smith a poziționat greșit portavioanele japoneze la 72 km sud de poziția lor reală. Un bombardier SBD pilotat Robert E. Dixon a preluat controlul și a rămas în contact radio în apropiere de portavioanele japoneze pentru a ghida aacul american până la ora 10:45 (Morison).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 224–227 & 243–246; Hoyt, pp. 79 & 89; Cressman, p. 104; Millot, p. 85; Dull, pp. 132–133; Lundstrom (2006), pp. 186–187; Morison, p. 49. Un număr impar de avioane de vânătoare a luat parte la atacul pornit de „Lexington” pentru că avionul Wildcat pilotat de Doc Sellstrom a fost avariat în cursul pregătirilor de decolare și a fost obligat să rămână pe loc. „Task Force 17” și-a recuperat avioanele de recunoaștere între ora 09:20 și 10:50 și a lansat 10 bombardiere SBD pentru patrula anti-submarin la ora 10:12. Grupul de avioane de atac japoneze includea 9 avioane de vânătoare, 19 bombardiere în picaj și 10 avioane torpiloare de „Shōkaku” și 9 avioane de vânătoare, 14 bombardiere în picaj și 8 avioane torpiloare de pe „Zuikaku”. Avioanele de vânătoare erau „Zero”, bombardierele erau Type 99 „kanbaku” și torpiloarele erau Type 97 „kankō”. Takahashi era într-un „kanbaku” de pe „Shōkaku”. Îndreptându-se spre sud, fără să vrea, Takagi și-a expus portavioanele razei de atac a torpiloarelor americane, care altfel ar fi fost nevoite să se întoarcă fără să mai participe la atac (Lunstrom 2006, p. 187). Imediat după ora 10:00, două avioane de vânătoare Wildcat de pe „Yorktown” au doborât un avion japonez de recunoaștere Type 97 (Lundstrom 2006, p. 187).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 228–231; Hoyt, pp. 79–84; Cressman, pp. 104–106; Hoehling, p. 62; Millot, pp. 87–88 & 91; Dull, p. 133; Lundstrom (2006), pp. 192–195; D'Albas, p. 105; Hata, pp. 42–43. Cea de-a doua lovitură a fost dată de pilotul de bombardier în picaj John James Powers, care a fost doborât și ucis de un avion de vânătoare „Zero”. Tetsuzō Iwamoto a fost unul dintre piloții care au zburat în acele momente. Cressman afirmă că Iwamoto a zburat de pe „Shōkaku”, dar Hata (p. 241) afirmă că era cu „Zuikaku”. Un alt bombardier SBD din cadrul Escadrilei VS-5, din echipajul căruia făceau parte Davis Chafee și John A. Kasselman, a fost doborât de un avion de vânătoare „Zero” în timpul atacului. În cursul atacului coordonat de „Yorktown”, un avion de vânătoare „Zero” pilotat de Takeo Miyazawa a fost doborât de un avion Wildcat pilotat de William S. Woolen și un alt avion de vânătoare japonez pilotat de Hisashi Ichinose a fost doborât de un Wildcat pilotat de Elbert Scott McCuskey. Lundstrom afirmă că ambele avioane de vânătoare „Zero” erau de pe „Zuikaku”. Hata, totuși, susține că Miyazawa a făcut parte din grupul de luptători de pe „Shōkaku” și că a murit după ce a ce a doborât un torpilor american și a intrat apoi deliberat în coliziune cu un altul (Hata, p. 42). Au zburat de asemenea în patrula japoneză de luptă aeriană viitorii ași ai aviației Yoshinao Kodaira și Kenji Okabe (Hata, pp. 286 & 329). Așii Yoshimi Minami și Sadamu Komachi erau membri ai grupului de pe „Shōkaku” la acest moment (Hata, p. 265 & 281) dar Hata nu spune dacă erau în cadrul patrulei aeriene de luptă sau în escorta atacului.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 236–243; Hoyt, pp. 84–85; Cressman, p. 106; Hoehling, pp. 63–65; Millot, pp. 88–92; Dull, p. 133; Lundstrom (2006), pp. 195 & 559; D'Albas, p. 106. Unul dintre piloții de bombardier de pe „Lexington” era Harry Brinkley Bass. Cei trei piloți de Wildcat uciși, care făceau parte din Escadrila VF-2, erau John B. "Bull" Bain, Dale W. Peterson și Richard M. Rowell (Lundstrom). Patrula aeriană de luptă japoneză a susținut că a doborât 24 de avioane americane (Hata, p. 48).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 242–243; Hoyt, p. 86; Cressman, p. 106; Millot, pp. 91–92; Parshall, p. 63; Dull, p. 133; Lundstrom (2006), p. 195; Tully, "IJN Shokaku" (Tully constată numai 40 de răniți). Pierderile totale ale portavionului „Shōkaku” au fost de 108 de oameni uciși și 114 răniți. Piloții japonezi din cadrul patrulei aeriene de luptă au susținut că au doborât 39 de avioane în cursul atacului, cu un cost de două avioane de vânătoare „Zero” doborâte și de alte două avioane avariate. Pierderile reale ale Statelor Unite în acest atac au fost: două bombardiere SBD de pe „Yorktown” și trei avioane de vânătoare Wildcat de pe „Lexington”. Mai multe avioane americane au fost pierdute în timpul întoarcerii la portavion. Distrugătoarele care îl însoțeau pe „Shōkaku” pe drumul de retragere erau Ushio și Yugure (Tully).
^Macintyre, Donald, Captain, RN. "Shipborne Radar", în United States Naval Institute Proceedings, septembrie 1967, p.73; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 245–246; Hoyt, p. 92; Cressman, pp. 107–108; Millot, pp. 93–94; Lundstrom (2006), pp. 188–189. Cinci dintre avioanele de vânătoare Wildcat erau de pe „Lexington” și patru erau de pe „Yorktown”. Avioanele Wildcat erau la o altitudine cuprinsă între 700 m și 2400 m când avionul japonez, blocat la o altitudine între 3000 m și 3900 m, pilotat de Kanno, s-a oprit din drumul de întoarcere la „Shōkaku” și a ghidat formațiunea de avioane atacatoare până la 65 km de portavioanele americane, chiar dacă nu mai avea prea mult combustibil
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 246–251; Hoyt, p. 93; Cressman, p. 108; Lundstrom (2006), p. 189. Toți membrii echipajelor de pe cele patru bombardiere SBD, adică 8 oameni, au fost uciși. (Numele lor sunt menționate în Cressman, p. 108. Unul a fost Samuel Underhill). Cele patru torpiloare trimise după „Yorktown” au fost de pe „Zuikaku”. Două dintre avioanele de vânătoare „Zero” care au asigurat escorta au fost pilotate de așii Ichirō Yamamoto și Masao Sasakibara (Hata, pp. 314, 317).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 251–254; Hoyt, pp. 93–98 & 113–117; Cressman, p. 109; Woolridge, p. 42; Hoehling, pp. 67–81 & 97–98; Millot, pp. 94–96; Dull, pp. 133–134; Lundstrom (2006), pp. 188–190. Scuturile lui „Yorktown” erau crucișătoarele Astoria(d), Portland(d) și Chester(d) și distrugătoarele Russell(d), Hammann(d) și Aylwin(d). Pe „Lexington” îl protejau crucișătoarele Minneapolis(d) și New Orleans(d) și distrugătoarele Dewey(d), Morris(d), Anderson(d) și Phelps(d). Unii dintre cei care au luat parte la bătălie au crezut că „Lexington” a fost lovit de cinci torpile (Woolridge, p. 42 și Lundstrom 2006, p. 191). Două torpiloare au schimbat ținta, din „Lexington” în „Minneapolis”, dar au ratat loviturile (Lundstrom 2006, p. 191).
^Avarie suferită de „Lexington”ONI, pp. 55–56; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 254–259; Hoyt, pp. 98–103 & 117–122; Cressman, pp. 110–114: Hoehling, pp. 81–95 & 110–116; Millot, pp. 97–98; Dull, p. 134; Lundstrom, pp. 189–191; D'Albas, p. 107. Cele patru avioane Wildcat de pe „Lexington” făceau parte din Detașamentu al treilea din cadrul Escadrilei VF-2, aflat sub comanda locotenentului Fred Borries, Jr. Cele două avioane Wildcat de pe „Yorktown” erau pilotate de Vincent F. McCormack și Walter A. Haas din Detașamentul al treilea din cadrul Escadrilei VF-42. Ultimele două bombardiere în picaj de pe „Shōkaku” programate să îl lovească pe „Yorktown” sunt cele două doborâte în cursul atacului (Lundstrom 2006, p. 191). Hoyt susține că bomba care a lovit portavionul „Yorktown” a rănit grav 26 de oameni, din care câțiva (Hoyt nu specifică numărul) au murit ulterior din cauza rănilor. Unul din cei uciși de bomba care l-a lovit pe „Yorktown” a fost Milton Ernest Ricketts. Trei dintre cazanele de pe „Yorktown” au fost oprite din cauza funcționării necorespunzătoare, dar au fost repornite după 30 de minute (Cressman, p. 113). O bombă care l-a lovit pe „Lexington” a avariat o mitralieră anti-aeriană și a ucis 6 oameni (Hoehling, p. 82). O altă bombă a avariat grav o baterie de 5 inci și a ucis tot personalul de deservire (Hoehling, pp. 90–92, see image at right, Lundstrom 2006, p. 191).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 259–271; Cressman, pp. 106 & 114–115; Hoehling, pp. 100–101, Dull, p. 134; Lundstrom (2006), p. 192. William E. Hall a fost unul dintre piloții de bombardiere SBD care a urmărit în mod agresiv flotila de avioane japoneze după ce acestea au terminat atacul. Un bombardier SBD avariat, pilotat de Roy O. Hale a încercat să aterizeze pe „Lexington” dar a fost lovit de focurile trase de artileria anti-aeriană americană de pe portavion și de pe vasele de escortă, iar pilotul și artileristul au fost uciși (Lundstrom and Hoehling). Un alt bombardier SBD avariat a sărit de pe pundea de aterizare în ocean, dar pilotul, Frank R. McDonald, și artileristul au fost salvați (Lundstrom and Hoehling). Un bombardier SBD din cadrul VS-2 și două din cadrul VB-2 („Lexington”) au doborât trei torpiloare japoneze, două fiind de pe „Shōkaku”. Bombardierul în picaj japonez a fost doborât Walt Haas din VF-42 de pe „Yorktown”. Două avioane Wildcat din cadrul VF-2 („Lexington”) pilotate de Clark Franklin Rinehart și Newton H. Mason au dispărut și nu s-a mai aflat nimic despre ele. Un avion Wildcat din cadrul VF-42 („Yorktown”) pilotat de Richard G. Crommelin a fost doborât de un avion de vânătoare „Zero”, dar Crommelin, neînarmat, a fost salvat de distrugătorul „Phelps”. Un avion de vânătoare „Zero” avariat, pilotat de Shigeru Okura de pe „Zuikaku” s-a prăbușit în mare la Deboyne și Okura a supraviețuit. Trei avioane Wildcat (două din cadrul VF-2 și unul din cadrul VF-42) și șase bombardiere SBD au fost pierdute în timp ce apărau „Task Force 17” de atacul japonez. Kanno a fost ucis de piloții Bill Woolen și John P. Adams. Takahashi a fost ucis de pilotul Bill Leonard (Lundstrom). Pilotul de bombardier Joshua G. Cantor-Stone de pe „Lexington” a fost ucis în aceeași zi.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 270–278; Cressman, pp. 115–117; Hoyt, pp. 144–147; Lundstrom (2006), pp. 193–195. Un avion Wildcat din cadrul VF-2 pilotat de Howard F. Clark nu a mai putut să găsească „Task Force 17” și a dispărut fără urmă. Un torpilor pilotat de Leonard W. Thornhill s-a prăbușit în mare la 37 km de „Task Force 17”; pilotul și artileristul, care au fost văzuți urcându-se pe pluta de salvare, nu au fost recuperați, chiar dacă Fletcher a trimis distrugătorul „Dewey” să îi caute. William B. Ault, pilot de bombadier SBD și comandant al flotei aeriene de pe „Lexington” și un alt bombardier de pe „Lexington” pilotat John D. Wingfield nu au mai putut să găsească „Task Force 17” și au dispărut. Ultima transmisiune a lui Ault a fost: „Din CLAG. OK, oameni, atât de mult timp. Avem o lovitură de 1000 kg pe un acoperiș plat” (Lundstrom, p. 277). Un alt bombardier SBD, pilotat de Harry Wood s-a prăbușit pe Insula Rossel, iar pilotul și artileristul au fost salvați mai târziu. Un avion „Zero” de pe „Shōkaku”, pilotat de Yukuo Hanzawa, a aterizat forțat pe portavion (Hata, pp. 42–43). Un număr de 19 avioane de pe „Lexington” au fost recuperate de „Yorktown” (Millot, p. 100). Parshall (p. 417) susține că multe din avioanele japoneze aruncate nu erau neapărat nefuncționale, dar a trebuit îndepărtate pentru a face loc avioanelor cu mai puține avarii, din cauza lipsei de antrenament și de îndemânare a personalului de pe puntea portavionului „Zuikaku”.
^ONI, p. 39; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 274–277; Cressman, p. 116; Hoyt, p. 133; Lundstrom (2006), pp. 193–196; Spector, p. 162. Fletcher a propus inițial să trimităl trimită pe „Lexington” în port pentru reparații și să transfere flota de avioane de pe acesta pe „Yorktown” pentru a continua bătălia, dar mesajul lui Fitch de la ora 14:22 l-a făcut să se răzgândească. Se pare că avioane americane diferite, cu baza pe portavion sau la sol, au observat portavionul „Zuikaku” de două ori, dar nu știau că este același portavion (Hoyt, p. 133).
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, p. 278; Hoyt, pp. 132–133; Millot, p. 106; Dull, p. 134; Lundstrom (2006), pp. 195–196; D'Albas, p. 108.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 273–282; Cressman, p. 117; Hoehling, pp. 121–197; Hoyt, pp. 134–150 & 153–168; Millot, pp. 99–103; Dull, p. 134; Lundstrom (2006), pp. 193 & 196–199; Morison pp. 57–60; Crave, pp. 449–450; Gillison, p. 519. Pe când focul se întețea pe „Lexington” , câteva echipaje de aviatori au cerut să își mute avioanele pe „Yorktown”, dar Sherman nu le-a dat voie (Lundstrom 2006, p. 560). Numele celor uciși, care făceau parte din echipajul de pe „Lexington” sunt amintite în Hoehling, pp. 201–205. Hoyt, Millot și Morison dau coordonatele locului unde s-a scufundat ca fiind 15°12′S 155°27′E ({{PAGENAME}}) / 15.200°S 155.450°E. „Lexington” a fost asistat în cursul ultimei sale suferințe de Minneapolis, New Orleans, Phelps, Morris, Hammann și Anderson. Portland, Morris și Phelps au fost ultimele care au părăsit poziția finală a portavionului „Lexington” (Lundstrom 2006, pp. 197, 204). Gillison (p. 519) susține că opt bombardiere B-26 au plecat din Townsville pentru a ataca flota lui Inoue, dar nu au fost în stare să găsească navele japoneze.
^Gill, pp. 52–53; Pelvin; Lundstrom (2006), p. 198.
^Gill, p. 53; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 283–284; Millot, p. 105; Cressman, pp. 117–118; Hoyt, pp. 170–173; Pelvin. Pe nou mai, „Yorktown” avea 35 de avioane operaționale: 15 avioane de vânătoare, 16 bombardiere în picaj și 7 torpiloare (Lundstrom 2006, pp. 200 & 204). Fletcher a poziționat navele Russell și Aylwin la 20 de mile în spate ca radare de pază pentru a anunța orice urmărire efectuată de japonezi (Lundstrom 2006, p. 204). Pe 9 mai, un avion de recunoaștere SBD a observat ceva care părea un portavion japonez la 175 de mile de „Task Force 17”. Yorktown a lansat 4 bombardiere SBD pentru a ataca portavionul, dar acestea nu au putut să găsească ținta. Mai târziu s-a stabilit că patrula probabil văzuse Reciful Lihou (Lundstrom 2006, pp. 205–206). Și 14 bombardiere B-17 din Townsville au răspuns informării eronate. În timpul alarmei false, un bombardier SBD s-a prăbușit în ocean. Pe 11 mai, Fletcher a desprins de convoi crucișătoarele Minneapolis, New Orleans și Astoria, împreună cu trei distrugătoare, sub comanda lui Kinkaid pentru a se întâlni cu Halsey lângă Efate și după o scurtă oprire la Nouméa (Lundstrom 2006, p. 205). Gillison (p. 527) arată că hidroavioanele din Deboyne au atacat și au avariat grav un avion australian pe 9 mai.
^Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 284–290; Millot, pp. 106–107; Cressman, p. 118; Hoyt, p. 171; Dull, p. 134; Lundstrom (2006), pp. 200 & 206–207; Chihaya, pp. 124–125. Armata de invazie s-a întors la Rabaul 10 mai. Takagi intenționa să asigure ajutor aerian pentru operațiunea „RY” înainte ca Yamamoto să le ordone navelor să se întoarcă în Japonia. Pe 9 mai, după ce avioanele avariate în luptă au fost reparate, „Zuikaku” avea 24 de avioane de vânătoare, 13 bombardiere în picaj și 8 torpiloare operaționale. Pe 10 mai, avioanele de recunoaștere japoneze au observat epava lui „Neosho”, dar Takagi a hotărât că petrolierul nu merita să mai fie atacat (Lundstrom 2006, p. 207). După ce a pornit din nou, pe 10 mai, Takagi a terminat livrarea avioanelor de vânătoare „Zero” la Rabaul. Matome Ugaki, șeful de stat major al lui Yamamoto, a declarat că el a inițiat și a trimis ordinul, în numele lui Yamamoto, ca Takagi să urmărească navele aliate (Chihaya, p. 124). Patru bombardiere americane B-25 au atacat hidroavioanele japoneze la Deboyne pe 10 mai, dar aparent nu au produs nicio pagubă. Bombardierele nu au văzut ca portavionul Kamikawa Maru să fi fost în zonă (Gillison, p. 527).
^ONI, p. 52; Millot, p. 108; Morison, pp. 35–37. Avionul PBY făcea parte din escadrila Tangier. Pe 14 mai, distrugătorul Helm(d) a recuperat alți patru membri ai echipajului de pe „Neosho” de pe o barcă de salvare, aceștia fiind singurii supraviețuitori din grupul celor care au abandonat nava pe 7 mai (coordonatele date de Morison: 15°25′S 154°56′E ({{PAGENAME}}) / 15.417°S 154.933°E; coordonatele date de ONI: 15°16′S 155°07′E ({{PAGENAME}}) / 15.267°S 155.117°E); (ONI, p. 53; Millot, p. 108 și Morison, p. 36). Hoyt afirmă eronat că distrugătorul american „Phelps” i-a recuperat pe cei patru supraviețuitori (Hoyt, pp. 192–193). Doi membri ai echipajului de pe „Neosho” au murit pe 13 mai, din cauza rănilor suferite, la bordul navei „Henley”, iar unul din cei recuperați din ocean de nava „Helm” a murit la scurt timp după încheierea operațiunii de salvare (Morison, p. 36).
^Brown, p. 63, Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 285–296 & 313–315; Millot, p. 107; Cressman, p. 120; Lundstrom (2006), pp. 208–211 & 216; Chihaya, pp. 126–127; Morison, pp. 61–62. Armata de invazie dedeicată Operațiunii „RY” cuprindea un crucișător ușor, un puitor de mine, două distrugătoare și două nave de transport (Lundstrom). Crucișătoarele și distrugătoarele lui Takagi au oferit apărare la distanță în nord. Insulele Ocean și Nauru au fost ocupate de japonezi pe 25 și pe 26 august, fără să întâmpine nicio opoziție, și au fost păstrate de aceștia până la terminarea războiului (Millot and Morison). „Yorktown” s-a alimentat cu combustibil de la un crucișător care transporta mărfuri, HMAS Kanimbla(d), la Tongatabu pe 16 mai, apoi, împreună cu navele sale de escortă, de la petrolierul USS Kanawha pe 18 mai (Lundstrom 2006, pp. 207 & 216). Informațiile inițiale ale SUA despre operațiunile plănuite de Yamamoto indicau un atac asupra Insulei Oahu, dar în jurul datei de 17 mai, Midway a apărut ca țintă probabilă (Lundstrom 2006, pp. 208 & 212).
^Tully, "IJN Shokaku"; Hackett, "HIJMS Submarine I-28"; Parshall, p. 10; Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 298–299; Blair, pp. 230–233; Tully, „Shōkaku” și „Zuikaku”; Pelvin; Gillison, p. 531. „Shōkaku” aproape s-a răsturnat deoarece a trebuit să se deplaseze cu viteză mare pe drumul către Japonia pentru a evita atacurile submarinelor americane. Viteza mare de deplasare a făcut ca nava să ia apă prin prora avariată. Patru submarine —Gar(d), Greenling(d), „Tautog” și Grampus(d)— staționau în Truck și alte patru —Drum(d), Grenadier(d), Triton(d) și Pollack(d)— erau între Truck și Japonia. „Triton” a observat un portavion, despre care se crede că era „Shōkaku” 6.700 yarzi (6.126 m) dar nu a fost în stare să se apropie și să atace (Holmes, p. 74; Blair, pp. 230–233). Tully declară că „Shōkaku” era însoțit de distrugătoarele Kuroshio, Oyashio și Hayashio pe 12 mai in the Marea Filipinelor, iar „Ushio” și „Yugure” au fost trimise să asigure escorta pentru „Zuikaku” din Truk.
^Willmott (2002), pp. 37–38; Millot, pp. 114 & 117–118; Dull, p. 135; Lundstrom (2006), p. 135; D'Albas, p. 101; Ito, p. 48; Morison, pp. 63–64.
^Wilmott (1983), pp. 286–287 & 515; Millot, pp. 109–111 & 160; Cressman, pp. 118–119; Dull, p. 135; Stille, pp. 74–76; Peattie, pp. 174–175.
^ONI, pp. 46–47; Millot, pp. 113–115 & 118; Dull, p. 135; Stille, pp. 48–51; Parshall, p. 407. Un membru al echipajului de pe „Yorktown”, mașinistul Oscar W. Myers, a observat că incendiul produs de kerosen pe puntea hangar a contribuit la distrugerea lui „Lexington”. Myers a găsit o soluție, care a fost curând adoptată de portavioanele americane, care a presupus ca tuburile de alimentare să fie scurse după folosire, iar țevile să fie umplute cu dioxid de carbon pentru a preveni producerea unui incendiu asemănător (Parshall, p. 407).
^Crave, p. 451; Gillison, pp. 523–524. Conform lui Gillison, coordonarea proastă dintre Fletcher și MacArthur a contribuit la atacul americanilor asupra lui Crace din data de 7 mai.
^D'Albas, p. 102; Stille, pp. 4–5 & 72–78. Mai târziu, Marina Statelor Unite a denumit un portavion din clasa Midway după numele bătăliei Coral Sea(d).
^Millot, pp. 109–111; Dull, pp. 134–135; Lundstrom (2006), p. 203; D'Albas, p. 109; Stille, p. 72; Morison, p. 63. Japonezii au crezut că au scufundat nava Saratoga, asemănătoare cu „Lexington”.
^Wilmott (1983), pp. 286–287 & 515; Millot, pp. 109–111 & 160; Lundstrom (2006), p. 203; D'Albas, p. 109; Stille, p. 72; Morison, p. 63.
^Lundstrom (2006), p. 203; D'Albas, p. 109; Stille, p. 72; Morison, p. 64.
Blair, Clay, Jr., (). Silent Victory: The U. S. Submarine War Against Japan. New York: Bantam Books. ASIN B001KRLOAC.
Brown, David (). Warship Losses of World War Two. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN1-55750-914-X.
Chihaya, Masataka (translation) (). Fading Victory: The Diary of Admiral Matome Ugaki, 1941–1945. Pittsburgh, Pennsylvania: University of Pittsburgh Press. ISBN0-8229-3665-8.
Hashimoto, Mochitsura (). Sunk: The Story of the Japanese Submarine Fleet 1942–1945. Colegrave, E.H.M. (translator). London: Cassell and Company. ASIN B000QSM3L0.
Hata, Ikuhiko (1975 (original) 1989 (translation)). Japanese Naval Aces and Fighter Units in World War II. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN0-87021-315-6.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Hayashi, Saburo (). Kogun: The Japanese Army in the Pacific War. Marine Corps Association. ASIN B000ID3YRK.
Henry, Chris (). The Battle of the Coral Sea. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. isbn 1-59114-033-1.
Hoehling, A. A. (). The Lexington Goes Down. Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice-Hall, Inc. ISBN0-13-535252-5.
Holmes, W. J. (). Double-edged Secrets: U.S. Naval Intelligence Operations in the Pacific During World War II. Annapolis, Maryland: Blue Jacket Books/Naval Institute Press. ISBN1-55750-324-9.
Ito, Masanori (1956 (original) 1962 (translation)). The End of the Imperial Japanese Navy. Jove Books. ISBN0-515-08682-7.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Jersey, Stanley Coleman (). Hell's Islands: The Untold Story of Guadalcanal. College Station, Texas: Texas A&M University Press. ISBN1-58544-616-5.
Lundstrom, John B. (). Black Shoe Carrier Admiral: Frank Jack Fletcher at Coral Sea, Midway, and Guadalcanal. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN1-59114-475-2.
Lundstrom, John B. (2005 (New edition)). First Team and the Guadalcanal Campaign: Naval Fighter Combat from August to November 1942. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN1-59114-472-8.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Lundstrom, John B. (2005 (New edition)). The First Team: Pacific Naval Air Combat from Pearl Harbor to Midway. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN 1-59114-471-X.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
McDonald, Neil (). 200 Shots: Damien Parer and George Silk with the Australians at War in New Guinea. Allen & Unwin Academic. ISBN1741146313.
Millot, Bernard (1974)). The Battle of the Coral Sea. Great Britain: Naval Institute Press. ISBN0-87021-909-X.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Parshall, Jonathan (). Shattered Sword: The Untold Story of the Battle of Midway. Dulles, Virginia: Potomac Books. ISBN1-57488-923-0.
Peattie, Mark R. (). Sunburst: The Rise of Japanese Naval Air Power 1909–1941. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN1-59114-664-X.
Prados, John (). Combined Fleet Decoded: The Secret History of American Intelligence and the Japanese Navy in World War II. New York: Random House. ISBN0-679-43701-0.
Rottman, Gordon L. (). Japanese Army in World War II: Conquest of the Pacific 1941-42. Oxford: Osprey. ISBN1-84176-789-1.
Salecker, Eric (). Fortress Against the Sun: The B-17 Flying Fortress in the Pacific. United States: Da Capo Press. ISBN 1-58097-049-4.
Spector, Ronald H. (). Eagle Against the Sun: The American War with Japan. New York: The Free Press. ISBN0-02-930360-5.
Stille, Mark (). USN Carriers vs IJN Carriers: The Pacific 1942. New York: Osprey. ISBN978-1-84603-248-6.
Tagaya, Osamu (). Mitsubishi Type 1 Rikko 'Betty' Units of World War 2. New York: Osprey. ISBN978-1-84176-082-7.
Werneth, Ron (). Beyond Pearl Harbor: The Untold Stories of Japan's Naval Airmen. Atglen, Pennsylvania: Schiffer Military History. ISBN978-0-7643-2932-6.
Willmott, H. P. (). Empires in the Balance: Japanese and Allied Pacific Strategies to April 1942. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN0-87021-535-3.
Willmott, H. P. (). The Barrier and the Javelin: Japanese and Allied Pacific Strategies February to June 1942. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. ISBN0-87021-535-3.
Willmott, H. P. (). The War with Japan: The Period of Balance, May 1942 – October 1943. Wilmington, Delaware: Scholarly Resources Inc. ISBN0-8420-5032-9.
Woolridge, E. T. (Editor) (). Carrier Warfare in the Pacific: An Oral History Collection. Washington D.C. and London: Smithsonian Institution Press. ISBN1-56098-264-0.Mentenanță CS1: Text în plus: lista autorilor (link)
Office of Naval Intelligence (). „The Battle of the Coral Sea”. Combat Narrative. Publications Branch, Office of Naval Intelligence, United States Navy. Accesat în .
Parker, Frederick D. „Part One: The Battle of the Coral Sea”. A Priceless Advantage: U.S. Navy Communications Intelligence and the Battles of Coral Sea, Midway, and the Aleutians. National Security Agency, Central Security Service. Accesat în .
United States Strategic Bombing Survey (Pacific) – Naval Analysis Division (). „Chapter 4: The Battle of the Coral Sea”. The Campaigns of the Pacific War. United States Government Printing Office. Accesat în .
Australian War Memorial (Undated). „Coral Sea”(Bibliography of Japanese-language sources). Australia-Japan Research Project. Accesat în 6 noiembrie 2008.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Brett, J. H., Jr. (). „Task Force 11 Report”. United States Navy. Accesat în . (sursă primară)
United States Navy (Undated). „The Course to Midway”. United States Navy. Arhivat din original la 2008-10-21. Accesat în 6 noiembrie 2008.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
,_8_May_1942_(80-G-16651).jpg)
.svg){kind=small}
Statele Unite
Australia.svg){kind=small}
Imperiul Japonez.svg){kind=small}
Frank Jack Fletcher
John Gregory Crace
Shigeyoshi Inoue
_during_the_Battle_of_the_Coral_Sea,_April_1942.jpg)
_and_USS_Yorktown_(CV-5)_prepare_to_launch_planes_during_the_Battle_of_the_Coral_Sea,_8_May_1942_(80-G-16569).jpg)
_under_air_attack_during_the_Battle_of_the_Coral_Sea,_8_May_1942_(NH_95579).jpg)
_burning_and_sinking_on_8_May_1942_(NH_51382).jpg)
_in_a_dry_dock_at_the_Pearl_Harbor_Naval_Shipyard,_29_May_1942_(80-G-13065).jpg)
_on_8_May_1942_(80-G-16807).jpg)
