Crișcăuți, Dondușeni

Coordonate: 48°15′59″N 27°51′15″E ({{PAGENAME}}) / 48.2663888889°N 27.8541666667°E
Crișcăuți
— Sat —
Crișcăuți Crișcăuți (Moldova) Poziția geografică

Țară	Republica Moldova
Raion	Dondușeni

Guvernare
- Primar	Alina Semeniuc (PSRM^[1], 2019)

Altitudine	243 m.d.m.

Populație (2014)^[2]
- Total	1,092 locuitori

Fus orar	EET (+2)
- Ora de vară (DST)	EEST (+3)
Cod poștal	MD-5120
Prefix telefonic	251

Prezență online
GeoNames
Modifică date / text

Crișcăuți este un sat din raionul Dondușeni, Republica Moldova.

Istoric Modificare

Etimologia Modificare

Conform explicațiilor unor ipoteze legendare, toponimul "Crişcăuți" ar fi de origine slavă, însemnând "meşter de acoperiș", adică "crâşnic". Prin sufixul nord-bucovinian, "uți", a luat naștere toponimul vechi "Crâşnicăuți", cum e scris şi în unele acte şi care s-a scurtat cu timpul, ajungându-se la numele actual. În unele acte satul e însemnat cu un alt nume ce are o altă tâlcuire. Toponimul "Crivceni", tot de origine slavă, provine de la cuvântul "krivoi", adică "strâmb" şi se tâlcuiește "strâmbeni". Numele ar fi fost dat localității de călătorii de pe "şleah" (vechiul drum militar), din motiv că şleahul, care e axă dreaptă în aceste părți, anume în dreptul satului Crişcăuți face două cotiri. De când şleahul nu mai este funcțional, nici numele respectiv nu mai este vorbit, acesta rămânând doar în actele vechi.

Moşia Crişcăuți în secolele XVII-XIX Modificare

Conform mai multor cercetări, ale istoricului Vasile Trofăilă, pământul satului Crișcăuți, cel puțin 3 secole, adică între 1599-1914, a fost o parte din moşia a 5 sate şi anume: Cotova, Visoca, Crişcăuți, Pelenia și Burdujeni. Ultimele două au dispărut fără urmă, locul lor fiind în hotarele celor care au supraviețuit până acum (Vasile Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 4-23).

"Şleahul Turcului" sau drumul militar "Otaci-Bălți" ar fi de pe timpul lui Sf. Ștefan cel Mare, după 1484, anul când a fost luată Tighina, iar marele domnitor urmează a întemeia un nou centru administrativ-militar la Soroca, ce până atunci era o localitate obișnuită. Astfel au fost croite drumurile militare "Suceava-Soroca" şi acesta ce lega Otacii cu cel principal, la locul de întărire a cailor, adică la Bălți. După cum arată istoria, primele hoarde și primele oşti au trecut pe "şleah" tot pe timpul lui Sf. Ștefan cel Mare. Prin urmare, satul Crişcăuți nu a avut linişte, ca şi Pelenia dispărută din această pricină, la înc. sec. XIX (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 3, 4). În 1939 "Şleahul Bălțului" încă mai era un drum principal în zonă (Harta topografică Românească, 1939). Din el a rămas în folosință doar segmentul Pocrovca-Crişcăuți.

Nicoară Prăjescu și Burdujenii e un cap de temă cu mai multe documente domnești-judecătorești, în care figurează satul Crişcăuți, ca proprietate a lui Nicoară şi ca sat vecin cu Burdujenii, ce era la 8 km la sud de Crişcăuți. După datele detailate despre satul răzăşesc, întemeiat ,,în hotarele Crişcăuților", prin luarea pământului de la 4 sate, reiese că satul Crişcăuți a avut mai mult pământ spre sud. Din acesta a fost luat de răzăşii Havrişeşti - fondatorii s. Burdujeni - iar mai târziu a fost transferat la Maramonovca şi Ceapaevca, ultimul sat apărând în perioada sovetică, peste Căinar de la "sectorul viran Burdujeni", la vest de acesta. Asta lasă de înțeles că vechiul sat Crişcăuți nu era mic în alte vremi, dar a fost micșorat considerabil, strâmbătățile ce veneau de pe şleah fiind una din cauze. Într-un document a dărilor de seamă, din 1741, e însemnat că ,,satul Crinşincăuți", ce exista de trei veacuri şi în 1599 avea aripă de pământ de cca 8 km spre sud, era ,,cu puțintei oameni" ("Buletinul Comisiei istorice a României". București, 1915, vol. I, p. 242). Nu se cunoaște adevărata pricină a acestui fapt - dacă a fost o boală ucigătoare sau o nedreptate militărească. Tot acolo însă e scris că satul vecin, Cotova, era ,,făr de oameni".

Nicoară Prăjescu logofătul, fiul lui Ion Prăjescu și vărul lui Ieremia Movilă şi unul din cei mai bogați oameni din țara Moldovei, e primul moşier stăpân al satului Crișcăuți, cunoscut în acte, unde e scris că el a cumpărat moşia. Judecata lui cu răzăşii a durat două decenii (1599-1620), ordinul domnitorului fiind desființarea "siliştei Burdujeni", care lucru nu se făcea. La 11 iunie 1620, în scrisoarea de jalobă a hotarnicilor Toader Moțoc și Miron aprodul, către domnitorul Gaşpar Grațiani, e scris: ,,Havrişenii nu încape... în mijlocul hotarelor Cotovei şi Visocăi şi Crivcenilor, satelor dumisale Prăjescului...". Nicoară Prăjescu a stăpânit toată moşia între 1599-1622, cu întreruperi şi prigoane de la domnitori şi rude. Când a fugit de urgia lui Mihai Viteazul, odată cu Ieremia Movilă, a lăsat satele în stăpânirea lui Sava Ivol postelnicul, o rudă a sa; iar când vine la prima domnie Ștefan al II-lea Tomșa, în 1611, e nevoit să le lase iarăși, de data asta în grija lui Dumitru Molodeț şi să pribegească 4 ani prin țara Leşească, pentru învinuiri de furt (din partea unor movileşti), ce nu s-au adeverit. Astfel, noul domnitor, Radu Mihnea, îi întoarce la 8 aprilie 1617, averile lui Nicoară Prăjescu, în care act domnesc iarăși figura satul Crişcăuți: ,,M-am milostivit și i-am întors... și i-am întărit dreptele lui ocine și dedine și cumpărătură toate satele, câte le are... şi satul Cotova pe Căinarii cu iazuri și mori, și satul Visoca, de asemenea la obârșia Căinarului, şi satul Crivcenii, care este în ținutul Sorocii..." (Documente privind istoria României. Veacul XVII. A.Moldovea. București, 1953, vol. IV, p. 134-135). În act sunt însemnate cele trei sate mari, dar nu figurează satele Burdujeni și Pelenia, din motiv că, primul era oficial al răzăşilor cu care Nicoară avea de continuat judecata, iar al doilea era un cătun vechi şi hotărât fără perspectivă, din cauza nedreptăților de pe şleah. În general, cele 5 sate au continuat a fi o moşie comună, căci cele mici au continuat să existe. Nicoară Prăjescu a trecut la cele veșnice în 1622, iar satele respective, printre care și Crişcăuți, le-au stăpânit urmașii lui, în succesiune, până la 1702, când au trecut sub stăpânirea mănăstirii Neamț. După cercetările istoricilor N. Stoicescu şi V. Trofăilă, urmaşii lui Nicoară, adică stăpânii satului Crișcăuți în sec. XVII au fost: Ionaşco Prăjescu postelnicu şi fiul lui, Toderaşco Prăjescu clucerul; Ştefan Prăjescu postelnicu, fiul lui Toderaşco; Maria Prăjescu și fiica sa Alexandra lui S. Stârcea şi soțul ei, Dumitraşcu Drăguşescu (Stoicescu N. Op. cit., p. 429). Nu este arătat în direct că fiecare din aceşti "Nicoreşti", ce au moştenit pe rând moşia, au stăpânit şi satul Crişcăuți, ca Nicoară, dar ultimul - Dumitraşcu - vinde satele lui Moise Tănase, mare căpitan, la 9 aprilie 1691, iar maica sa le dăruiește mănăstirii Neamț, la 9 aprilie 1702. Cum arată "zapisul de danie", din Crişcăuți s-a dat jumate de sat: ,,Adică eu, Teofana, şetrăroaia răposatului Tănase... făcut-am acest zapis al nostru la mâna părinților de la sf. mănăstire de la Neamț... am dat danie drept sufletul răposatului fiiul meu, lui Moisă; le-am dat Visoca, sat întreg, și Cotova tij... Așijderea am mai dat danie jumatate de sat de Burdujeni și jumatate de sat de Crivceni, carele ne sânt cumpărate de la Măricuța, fata Prăjescului... carele sânt la ținutul Sorocii... le-am dat precum le-am cumpărat noi, cu vecini..." (Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcția arhivelor centrale. București, 1975, vol. 5, p. 45). Nu este precizat ce a urmat a fi cu o jumătate de sat - dacă erau deja în localitate şi răzăşi, cum arată un act din 1904 (citat mai jos), sau încă nu. Altfel zis, satul răzăşesc Burdujeni a fost desființat la înc. sec. XIX, şi este mult probabil că dintre cei deposedați de pământ, care au fost strămutați în alte sate, să fi venit şi la Crişcăuți, unde sunt menționați mai apoi. Iar peste careva timp, după donația Teofanaei, tot satul avea să fie în stăpânirea mănăstirii, cum arată "Sama mănăstirii Neamț pe anul 1742", unde e scris: ,,Moşiile mănăstirii: Crinşincăuții la ținutul Sorocii, cu puțintei oameni" ("Buletinul Comisiei istorice a României". București, 1915, vol. I, p. 242). Tot atunci domnitorul Constantin Mavrocordat dă nardul de 12 "zile mănăstireşti" pe an, prin care act se arată unele obligațiuni ale țăranilor (inclusiv din Crişcăuți) față de stat şi moşieri: ,,Socotit-am domnia mea şi cu sfatul de obşte am hotărât: tot omul casnic ce va şedea pe ocina mănăstirească... să aibă a sluji 12 zile într-un an mănăstirii, ori cu claca, ori cu carul cu boi, de va sluji la ceva, sau cu sapa ori la ce fel de lucru va fi orânduit... și dijma să dea..." (Acte şi legiuiri privitoare la chestia țărănească. Seria 1. De la Vasile Lupu până la 1866. Adunate de D.C. Sturdsa-Scheunu, vol. I, p. 11-18). Totuși povara grea a țăranilor încă era înainte. Acelaș domnitor face cunoscut, la 6 aprilie 1749, că boierescul va fi câte ,,24 zile de om ori la ce lucru se va pune şi dijma să deie..." (Ibidem, p. 22-23). Deşi aceste presiuni par a fi provocatoare de răscoale, totuși țăranii s-au revoltat din cauza obligațiunilor neprevăzute şi necontrolate cum şi hotărârilor samovolnice, ce le luau în special arendaşii de sate. În 1817 moşia "Visoca-Crişcăuți" era dată în arendă lui Constantin Tinica, registrator gubernial, iar în 1837, lui Ivan Nic. Şimanski. Cele 9 punte-obligațiuni ale ultimului (ce erau de două ori mai multe), au stârnit răscoala țăranilor, ce au cerut întoarcerea satelor sub ascultarea directă a mănăstirii, care lucru s-a făcut, dar nu pe mult timp. Cerințele acestuia erau insuportabile moral; unde după un şir lung de sarcini grele se mai cerea la urmă ca ,,Fiecare gospodar să dea posesorului câte 2 găini, 6 ouă și un funt de unt" (ANM, f. 125, inv. 1, d. 346). Cam din aceste vremuri satul Crişcăuți e menționat în acte tot mai des împreună cu Visoca şi aparte de Cotova. Încă la 1753 moşia Visoca-Crişcăuți însuma 6429 desetine iar în 1869 iarăși e însemnat că ambele sate aveau 5584 desetine de pământ arabil (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 21, 29). Din alți arendaşi ce au cârmuit satul au fost: Ecaterina Tinica şi Constantin Baltaga ce nu se înțelegeau care e stăpânul, arendând în paralel satele Crişcăuți, Visoca și o parte din Teleşeuca. Din plângerea, din 1861, a posesoarei E. Tinica, că ,,locuitorii nu i se supun...", e clar că țăranii aveau motiv de revoltă. Aceasta era pe fondalul unei judecăți de 20 de ani, ce s-a terminat cu scrisoare la țarul Alexandru şi hotărârea din 1870, că țăranii vor primi a treia parte din pământ, iar moşierilor le va rămâne două părți. Pe atunci moşia "Visoca-Crişcăuți" era sub cetățenii Austriei, Gr. Oganovici și Gr. Şimanovski, ce luase satele de la Lev Cantacuzino, la 25 august 1869. La 9 martie, 1873, satele Crişcăuți, Visoca şi Cotova trec sub administrarea directă a statului, adică sub Direcția gubernială Herson. Deşi țăranii aveau mari speranțe că vor fi mai liberi pe pământul lor, mai ales după răspunsul scris al țarului, primii plugari din Crişcăuți au luat pământ, în arendă, cu ,,câte 14 ruble şi 50 copeici pentru o desetină", abia la 1 martie 1910, ce a fost ca puțină mângâiere înainte de război. Pe vremea aceea vestea pentru plugar, că va avea pământul său, era o mare fericire (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 27-29, 31). Însemnările de la înc. sec. XX indică: ,,Crişcăuți, sat, în județul Soroca, aproape de şoseaua care merge de la Mohilău spre Bălți, pe malul stâng al Căinarului, între Horodişte şi Visoca. Face parte din volostea Arionești. Are 208 case, cu o populație de 1877 suflete, țărani români; biserică; școală elementară rusească; vite 498 capete; prisăci (27 stupi); 2 mori de vânt" (Dicționarul geografic al Basarabiei, 1904). Acelaș document arată că în Crişcăuți au fost răzăşi, menționând că satul răzăşesc Teleşeuca e aşezat ,,între satele răzăşeşti Crişcăuți şi Niorcani...". Cât privește populația de 1877 locuitori, probabil e o greşeală, căci un astfel de număr nu aveau nici satele mari (ce depășeau 1000 locuitori). Răzăşii din Crişcăuți erau probabil originari din Teleşeuca și Burdujeni. Iar locul celor două mori, ce erau la marginea satului Crișcăuți, şi alte obiective de interes strategic sau economic, precum și toponime vechi, sunt indicate pe harta Imperiului Rus (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6).

Topografie istorică Modificare

Satul Crişcăuți e așezat într-o vâlcea -afluient de stânga al "Văii Ponoarelor" ce, la rândul ei, sfârșește în râul Căinari. Forma satului actual e aproape circulară, având o lățime de sub 2 km, centrul geografic fiind satul vechi. Acesta este deci pe ambele maluri ale văii ramificate, iar la sfârșitul sec. XIX abia depăşea lungimea de 1 km, de la Valea Ponoarelor până la biserică, malul drept, cel cu fața la soare, fiind mai mult populat, până la drumul central actual (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6). În partea de jos a acestuia, imediat după marginea satului, se mai văd urme de case distruse de alunecările de teren.

Pământul satului Crișcăuți este în totalitate în bazinul râului Căinari, în partea stângă. Coborând de la nord, pe sub Căinar, după malul stâng al unui hârtop-afluient, în fundul căruia este "Păd. lui M. Flocosu", dar şi pe malul Căinarului, se întinde "Păd. lui B. Flocosu", aceasta fiind mai bătrână și mai mare. "Valea Ponoarelor" sfârșește în Căinari la podul drumului "Horodişte-Crişcăuți". Aceasta are câțiva afluienți scurți, de stânga: "Valea Izvoare" (sat dispărut în sec. XX); "Hârtopul", ce se întinde la nord de sat; Valea Satului; şi un hârtop mic. Următorii doi afluienți direcți ai Căinarului sunt hârtopul, deasupra căruia era o moară de vânt și "Valea Broscăria", unde sfârșește pământul satului, în această direcție. Spre est acesta se întinde doar până la "Valea Eleşeuca" sau "Valea Sărăturilor" - următorul afluient al Căinarului - ce face hotar de scurgere cu cei din urmă la locul "şleahului", ce era vechiul drum militar. Aşadar, în această direcție pământul satului se întinde până la lacurile "Solovei" (sfârșitul sec. XIX) și "Bacalița" (înc. sec. XX) din Valea Eleşeuca; iar spre sud -vest, prin "Valea Odaia", până la "Pădurea Vie" a Visocii (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6; Harta topografică Românească, 1939; Harta topografică a RSSM, 1985).

Din principalele drumuri vechi, ce făceau legătura între Crişcăuți şi alte localități, erau: "Şleahul Turcului", ce trecea axă dreaptă, pe direcția nord-sud, la 1 km spre est de satul vechi (azi, la marginea localității); "Sudarca-Visoca" (drumul central actual), pe care era o moară de vânt, între sat şi "şleah", la 500 m spre vest de ultimul; drumul spre Maramonovca, lângă care era o altă moară de vânt, (la 750 m sud-vest de la biserică), şi care în 1939 încă mai era de prioritate medie; drumul spre Teleşeuca, ce pornește de la "şleah" spre est, pe "dealul lui Carabulea" (271 m), care e cel mai nalt loc din preajmă şi unde a fost punct strategic militar (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6). Drumul spre Horodişte este relativ nou, luând prioritatea de la cel direct spre Sudarca (ce nu mai este) în perioada sovetică (Harta topografică Românească, 1939).