Waardijner

Bun venit!

Vă mulţumim că v-aţi înregistrat ca utilizator. Probabil că la început veţi avea multe nedumeriri şi întrebări: ce este Wikipedia, cum se modifică articolele, ce putem şi ce nu putem scrie în ele, şi aşa mai departe. Am pregătit o pagină de bun venit (←apăsaţi aici) pe care vă recomandăm s-o citiţi. De asemenea puteţi să ne întrebaţi la Cafenea. Nu vă fie teamă de greşeli, suntem aici pentru a vă ajuta.

În ce domenii aţi dori să contribuiţi? Poate să fie specialitatea dumneavoastră sau un domeniu pentru care aveţi o pasiune aparte. Aveţi la dispoziţie propria pagină de utilizator (vedeţi sus de tot unde scrie Waardijner) în care să vă prezentaţi pe scurt dacă doriţi.

Ca să vă semnaţi simplu — doar în paginile de discuţii, nu şi în articole — scrieţi la sfârşitul mesajului patru tilde ~~~~ şi Wikipedia vi le va transforma automat în semnătură şi dată.

Vă aşteptăm cu primele contribuţii! --Rebel 12 mai 2006 20:25 (EEST)

Hallo, Waerdijner!

Gij komt uit van den Vlanderen, of van Brussel, ofwel van Nederland? Ik heb gezien dit gij is een christen en metaller beide. Geweldig! Ik heb gewerkt een betje op Mortification, Five Iron Frenzy, Anarhism creştin, en ik begon d'categorie «Rock creştin» en zijne onder-categories.

In Christus, - Waelsch (Georg)

Cum am väzut un nume de utilizator neerlandofon, am crezut cä esti neerlandofon. Scrii fain; m'am uitat prin articolele la care ai lucrat. - Waelsch 20 decembrie 2005 18:35 (EET)

Hoi!

Nu prea sunt neerlandofon, dar am înţeles ce mi-ai scris prima oară, în afară de "Geweldig": ce înseamnă? Mulţumesc de felicitări - mă chinui şi eu cu traducerile câte 5 minute pe zi; nu sunt chiar metalist, dar îmi place mult, de exemplu, mewithoutYou, dacă ai auzit de ei. Oare ţi-am răspuns unde trebuie? Oricum, succes cu articolele (îmi place cum scrii despre anarhism).

In Christus, Waard. (<Grosswardein=Oradea, in germana; poate am si transliterat greşit!)

"Geweldig" înseamnă "măreţ", "cool". Waelsch 23 decembrie 2005 18:39 (EET)

mewithoutYou

Încă nu auzisem de grupul ăsta, dar pare a fi bun. O să încerc poate mâine să teleîncarc nişte bucăţi scurte.

Văd că ai făcut listă cu teologi în istorie. Vezi că multe linkuri sunt aiurea, căci deja există articole pe Wikipedia românofonă despre personajele alea. De pildă, pt Augustin, linkul corect e Augustin de Hipona, si nu Augustin, şamd.

Când îmi răspunzi, fă-o pe pagina mea de discuţii, nu pe a ta.

Mult succes, că scrii articole faine! Am văzut articolul tău teologie creştină, si articolul e într'adevăr sistematic, nu baliverne.

Crăciun fericit! - Waelsch 23 decembrie 2005 18:24 (EET)

Prenumele

Cât de prenumele autorilor, trebuie pus întreg, dacă se poate. Totuşi, recunosc, am făcut chiar eu o excepţie: NT Wright, pentru că era felul lui de a se semna. N'am scris "Tom Wright", pt că sunt o grămadă de tipi cu numele ăsta.

Să ştii că nici nu mi-au trecut prin cap că numele tău de utilizator ar veni de la Oradea. Dar să ştii, cred că ai dreptate, în neerlandeză s'ar spune Waardijn sau Waarden. - Waelsch 23 decembrie 2005 18:37 (EET)

În cazul ăsta, în titlurile articolelor ar trebui să avem numele întregi, iar pe liste, doar iniţialele. Atunci ştii cum se face pt link, presupun. În interiorul parantezelor pătrate duble, scriem, de pildă, "Nicholas Thomas Wright|NT Wright", şi asta înseamnă că cititorul vede "NT Wright", dar dacă apeşi pe link, te trimite la "Nicholas Thomas Wright". Mulţam fain! Waelsch 24 decembrie 2005 12:38 (EET)

Tocmai ţi-am trimes un mail. - Waelsch 24 decembrie 2005 14:28 (EET)

Intrebare

De ce ai şters tabloul lui Rembrandt de la Isac ? --P-7 ✍ - 2 august 2007 14:10 (EEST)

• şi ce imagine s-a potrivi la Isac (dezambiguizare) care de fapt se poate referi la orice în legătură cu Isac ? --P-7 ✍ - 2 august 2007 14:18 (EEST)

Ştergere

Nu este recomandată ştergerea conţinutului unei pagini, era de ajuns să daţi "modifică" şi să introduceţi noul text, dacă e vorba de un subiect la care vă pricepeţi. --Venator 2 august 2007 18:37 (EEST)

Am înţeles. Puteţi vedea care dintre administratori Wikipedia:Administratori este online (eu nu sunt admin.) şi să întrebaţi. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat.--Venator 2 august 2007 19:31 (EEST)

Răspunsuri

În primul rând răspund întrebării de pe pagina dv. cu un link: [1]. Apoi, am văzut ce l-aţi întrebat pe Venator, cu privire la formate. La ce vă referiţi mai exact? Un format poate fi editat apăsând pe butonul „Modifică pagina”, aflat în susul paginii, apoi apăsând pe „Salvează pagina”. --Mocu 2 august 2007 21:30 (EEST)

La Portal:Creştinism probabil vă referiţi la faptul că cele două coloane au dimensiuni diferite. Asta se datorează faptului că la realizarea portalului este folosit un format special (Format:Schelet portal). Pentru mai multe detalii vizitaţi pagina Wikipedia:Portal. Cu linkurile de modificare am şi eu unele probleme, care probabil se datorează unor formate sau imagini. O să văd ce pot face. Pentru a crea un format cu cărţile Bibliei, cel mai simplu pentru dumneavoastră este să copiaţi sursa unui format asemănător, iar apoi să modificaţi doar paginile la care se face trimitere în formatul respectiv. Pentru detalii, Wikipedia:Format. Sper că v-am lămurit pe cât posibil. --Mocu 3 august 2007 18:57 (EEST)

Biblia

Mulţumesc pentru mesajul dumneavoastră. Înţeleg ca aţi eliminat poza cu biblia folosîtă. Poate o să reuşesc sa fac o poză mai de-aproape. După cum aţi dorit, am adăugat legenda la poza ce a rămas în articol Biblia. --Jacques Schreiber 5 august 2007 17:18 (EEST)

Problema categoriilor

Dacă doriţi ca "Epistolele" să rămână plasate în Categorie:Noul Testament atunci categoria creată de dvs (Categorie:Epistolele pauline) nu prea mai are nici un rost, deoarece îndrumările de la Wikipedia referitoare la Categorisire recomandă să nu figureze articolele atât într-o categorie cât şi în subcategoriile sale tocmai pentru ca acestea să nu fie suprapopulate inutil. De regulă, se grupează în subcategorii articolele care au ceva în comun, eliberându-se spaţiul din categoria principală, dar nici ramificarea excesivă nu este practică. Oricum, eu nu mă voi opune la ceea ce veţi decide. Succes! _{GEO ^msg 7 august 2007 02:19 (EEST)}

Descrierea modificărilor

Vă recomand să descrieţi întotdeauna modificările făcute şi nu aşa cum aţi omis la pagina Categorie:Calvinism. În lipsa descrierilor există riscul ca ştergerea unui fragment să fie interpretată ca vandalism şi anulată. Mulţumesc, _{GEO ^msg 7 august 2007 16:17 (EEST)}

Invitaţie IRC

Te invităm să vii pe canalul IRC oficial spre a lua parte la discuţii asupra articolelor din Wikipedia şi a intra în legătură cu alţi utilizatori. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Te aşteptăm cu mare plăcere !!--Mocu 1 septembrie 2007 21:43 (EEST)

Mesaj de pe pagina de discuţie "Creştinism"

Bună ziua!

Stimate Waardijner, am reuşit să te "găsesc", deşi în a mea optică, normal era să mă găseşti tu pe mine înainte. Iată mesajul meu adresat celui care a pus eticheta de "articol care pare să conţină cercetare originală".

Te invit să-l citeşti, şi aştept să faci ceea ce trebuia să faci de la început, anume să-ţi explici gestul.

Revizuire de atitudine Stimaţi participanţi, După mine, în mod normal, atunci când cineva are o obiecţie la un text dintr-un articol, e dator să verifice persoanele care au contribuit la acel text (sau poate l-a scris complet), şi să i se adreseze. E util gestul ăsta de respect reciproc, mai ales că evită formulări bizare şi aproximative, ca cea de mai jos, ca exprimă ... păreri: Acest articol pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci va fi şters Eu unul, cel puţin aşa procdedez: de fiecare dată când am o obiecţie O EXPRIM ŞI EXPLIC pe pagina de discuţie, după care informându-mă în istoric, mă adresez şi astfel pun la curent autorul, sau măcar contributorul cel mai probabil. Port apoi o discuţie, în eventualitatea în care acesta îmi răspunde. Aşa am procedat când am detectat ceea ce din punctul meu de vedere erau erori în textul despre Voltaire, şi alte pagini. Aşa am procedat recent, când contactându-l pe domnul Mocu pe pagina domniei sale, l-am anunţat că am emis anumite observaţii referitoare la articolul despre "islamul în Turcia". Nu e admisibil să pui etichete unui text ameninţând cu ştergerea, dar în acelaşi timp "să mergi pe şest", neadresând nici un mesaj autorului ... Asta are aerul de orice, mai puţin onestitate şi obiectivitate. Apoi încă o scădere a acestui mod puţin glorios de a proceda: nu poţi să etichetezi un text, fără a-ţi susţine poziţia cu argumente, fără să aduci precizările necesare, fără să dai explicaţiile care se impun. Sau pe wikipedia română lucrurile funcţionează după propria opinie a fiecărui participant, fără să fie nevoie ca această opinie să fie argumentată, demonstrată, explicată??? Declaraţie: Acest articol pare să conţină cercetare originală Care ar fi aia? Ce te-a făcut să ajungi la concluzia asta? Care pasaj exact? Hai, stimate lipitor de etichete, ieşi din anonimat la lumină, ca să lămurim lucrurile! Nu-ţi trebuie prea mult curaj pentru asta, şi cere doar o leacă de onestitate, măcar acum în ceasul 13 ...

Remus Octavian Mocanu 20 septembrie 2007 02:10 (EEST)

R.O.M. - Răspuns

Aşa cum aţi dorit, vă anunţ acum că am făcut modificări în textul pe care dumneavoastră l-aţi scris în cadrul paginii Creştinism.

Eu puteam să jur că nu trebuia să doresc EU asta, ci că atunci când cineva modifică un text redactat de altcineva e politicos măcar dacă nu obligatoriu să-l anunţi pe autor.

Cele mai multe modificări sunt pur şi simplu inserţii ale frazei "necesită citare".

După ce unii membrii cam busculatori ai wikipediei mi-au lăsat un crâmpei de timp liber, am procedat IMEDIAT eu însumi la corijarea textului meu, asta incluzând şi apelul sistematic la referinţe, doar că sunt în faza în care asta se întâmplă pe computerul personal. Munca nu este terminată, şi am aflat de mesajul dumitale doar pentru că la un moment pe parcursul acestui proces neîncheiat am avut nevoie de un pasaj din textul iniţial al wikipediei.

Asta ar trebui să vă ajute să vă daţi seama care sunt motivele pentru care am pus iniţial eticheta în legătură cu cercetarea originală.

Uneori am impresia că adevăratele motive pentru care stârnesc interesul unui anumit tip de membrii stă simplu în ataşamentul lor la credinţa creştină, chestie afişată de către aceştia ca atare pe pagina lor de pe wikipedia, asta deşi suntem o naţiune care totuşi este creştină în proporţie de peste 95 la sută…

Nu sunt interesat de o dezbatere pe întreg subiectul tratat(aşa cum are loc pe pagina de discuţii confiscată a articolului)

Nu e confiscată, nimeni nu ţi-a luat dreptul de a scrie acolo, în eventualitatea în care ai fi dorit-o. În plus, NU MĂ SIMT DELOC VINOVAT DE AMPLOAREA PE CARE DISCUŢIA A LUAT-O acolo, ţinând cont de faptul că în mod normal partenerul meu de dialog nu trebuia să aibă nevoie de atâta şcolire şi nu trebuia să se facă atât de mult de rîs pentru a înţelege, finalmente, faptul simplu că n-are ce căuta cu adausuri pe secţiunea pe care am iniţiat-o. Ţinând cont de eticheta cu care te defineşti pe enciclopedie, aceea de creştin, pot bănui că ideile mele expuse acolo nu-ţi sunt tocmai pe plac, şi de aceea ai găsit de cuvinţă s-o ataci pentru forma pe care a luat-o, dar trebuie să spun că nu sunt deloc responsabil de asta de disuţia aia interminabilă… În ce mă priveşte, discuţia trebuia să se fi terminat rapid, în măsura în care luciditatea şi onestitatea aveau vreun sens şi pentru partenerul meu de discuţie.

- tot ce doresc e ca afirmaţiile pe care le-am indicat acum să fie susţinute prin referinţe bibliografice.

Vor fi, textul reformulat va avea referinţele menţionate în mod sistematic.

Prin asta înţeleg trimiteri clare la anumite discuţii, nu înşiruiri de cărţi despre un anumit subiect.

Nu prea înţeleg exact ce doriţi când spuneţi că trebuie să aduc "trimiteri clare la discuţii". Ce pot face însă, este să aduc referinţe bibliografice detaliate. Asta am s-o fac. O fac deja, pe textul în lucru din ordinatorul personal. Aici am să mă limitez însă să aduc doar citatele care îmi susţin punctul de vedere.

O să dau câteva exemple: 1. Chiar de la naşterea ei atât de dificilă, ştiinţa a suscitat îngrijorarea şi adversitatea ierahiei bisericeşti a creştinismului - din restul contribuţiei dumneavoastră s-ar părea că ştiinţa a apărut după Reforma protestantă.

Nu trebuie să subliniaţi că acest fapt reiese din restul contribuţiei mele, e fapt bine-ştiut şi nu foarte-foarte dificil de documentat, anume că ştiinţa în sens modern al termenului a apărut prin secolul al XVII-lea.

Atunci e clar că nu putem vorbi de o singură structură ierarhică.

Dacă aveţi dubii că ierarhia noilor biserici apărute după Reformă au avut o altă atitudine faţă de ştiinţă, vă invit să procedaţi la argumentarea acestei ipoteze. Personal m-am referit la majoritatea creştinismului şi în plus NU văd o mare diferenţă în atitudinea principalelor ramuri creştine ale timpului relativ la unele constatări deranjante pentru teologia creştină şi care erau emise de către ştiinţa născândă atunci. Nu sunt deloc dispus după ce am terminat cu un maestru al aruncatului pisicii în braţele partenerului de dialog, să reiau, cuminte, pe cont propriu ceea ce nu este în mod logic în sarcina mea. Nu vreau ca asta să devină un obicei, prin care de fapt fanii creştinismului sau mai exact ale diverselor secte/biserici creştine sabotează scrierea textului iniţiat. "Einmal, ist keinmal", zice neamţul. Te invit aşadar să şi susţii ipoteza pe care o propui, anume că unele ierarhii creştine au fost îngrijorate şi adverse ştiinţei, iar altele, dimpotrivă, au fost total destinse şi amicale acesteia. Referinţele sunt necesare, însă ele nu trebuie să devină motiv de expozeu detaliat al nuanţelor atitudinilor fiecărei secte creştine, oricât de importantă ar fi ea pentru o mână de aderenţi, dar insignifiantă pentru a caracteriza fenomenul global… Cu toate astea, acum, o dată în plus, voi juca rolul de păcălit, luându-mi sarcina de a arăta că nici protestantismul nu este mai breaz în ce priveşte chestiunea discutată.

Dacă vă referiţi la toate (adică inclusiv Biserica Angliei, Biserica Romano-Catolică, Luterană etc.), nu ar strica ceva referinţe.

Poziţia bisericii catolice este bine cunoscută. Nu asta o disputaţi dumnevoastră aici, bănuiesc: O biografie a lui Galilei, Descartes şi chiar Bruno, arată clar că ierarhia catolică a fost (cel puţin din momentul în care a realizat nocivitatea teoriei pentru viziunea despre lume ce le proteja interesele de grup) adversă noilor idei din astrofizică ca şi din biologie, doar că în mod total contrar a ceea ce pari a crede, în materie de astronomie (una dintre primele arii ştiinţifice care a intrat în conflict cu creştinismul), biserica catolică a fost adversă DUPĂ CE PROTESTANŢII AU FOST PRIMII CREŞTINI ADVERSARI AI NOII ASTRONOMII, adică DUPĂ ce teologii protestanţi CEI MAI MARCANŢI, ca Luther, Melanchton şi Calvin ("bibliolatrii", de felul lor, precum adesea vedem că sunt mulţi protestanţi) şi-au declarat opoziţia, de ex., la o teorie ce contrazicea Biblia, anume modelul copernician. Acum bisericile protestante, din păcate pentru omenire şi eficienţa discuţiei noastre aici, sunt multe, prea multe… la ăştia se pare că absurditatea n-are limite, fiecare individ aproape fiind numa' bun pentru a crea o sectă, o biserică, o interpretare ... de aceea ierarhia lor se limitează aproape la afaceri de familie! De aceea tot ce putem spune despre atitudinea protestanţilor, la care pentru unii capul suprem se confunda cu despotul local (cum e cazul cu Biserica Angliei, "privatizată" de rege de maniera în care cam în aceeaşi perioada Ivan cel groaznic şi el privatiza de maniera lui Biserica ortodoxă rusă...), este că TEOLOGII CEI MAI MARCANŢI AI MIŞCĂRII PROTESTANTE AU FOST PRIMII CARE S-AU OPUS ŞTIINŢEI ÎN FORMA EI EMBRIONARĂ, CONCRETIZATĂ ÎN IDEILE DEGAJATE DE NOUL MODEL COPERNICIAN! Mă întreb deci, poate fără îndreptăţire, dacă nu cumva aici e vorba despre o nouă tentativă de a apăra Reforma şi protestantismul, ignorându-se faptul ca aceasta a fost o mişcare FUNDAMENTALISTĂ (vezi opinia istoricilor religiei), şi că ea NU ARE CUM SĂ FIE MAI AMICALĂ ÎN RELAŢIA EI CU ŞTIINŢA DECÂT BISERICILE CREŞTINE TRADIŢIONALE!??? Nu se poate susţine azi opinia că protestantismul este sau a fost mai deschis şi tolerant faţă de raţiune şi ştiinţă, bazându-ne doar pe marginalitatea lui cantitativă şi sterilitatea lui o anumită perioadă în chestiunile asupra care ştiinţa şi religia se ciocneau pe atunci, cât timp acesta, prin chiar iniţiatorul lui, anume Martin Luther, a respins extrem de agresiv heliocentrismul şi a făcut-o cu argumente de tot rîsul ("argumente de tot rîsul", adică Biblia, mai precis povestea veterotestamentară a lui Ioşua care îi cere zeului lui să oprească Soarele pe loc, ca oamenii lui să aibă timp să masacreze pe îndelete inamicii), la vremea în care acesta a apărut (sau mă rog, la vremea când acesta a apărut sub forma lui coperniciană) PRECUM DOAR ULTERIOR AU FĂCUT-O ŞI CATOLICII. Asta ca să nu mai menţionez că Melanchton, alt leader important al Reformei, s-a chinuit chiar să scrie şi publice o carte numită "Doctrinele fizicii" (în 1566), care se voia o respingere a heliocentrismului şi ideilor lui Copernic; ce denotă fanatismul leaderului protestant şi adversitatea faţă de noua astronomie, este faptul că el s-a grăbit să respingă ideile lui Copernic, cartea apărând la doar 6 ani de la publicarea lucrării "Cărţii revoluţiilor" şi a avut 9 reeditări între prima publicare şi cea de-a doua a cărţii lui Copernic! (chestie explicabilă prin faptul că tiparniţa era în posesia popilor pe timpul ăla, aşa cum ea este, evident în versiunea ei modernă, în mâna capitalului azi). Curat amicală deci, trebuie remarcat, atitudinea lui Melanchton! Şi total relaxată şi amicală remarca lui Luther, care a spus despre acelaşi Copernic că e "nebunul care s-a ridicat împotriva Sfintei Scripturi". Maşina de propagandă mergea ca unsă… Cu o astfel de atitudine a părinţilor Reformei, mai poţi să te miri azi că puzderia de biserici şi secte protestante a rămas cam singura ramură creştină ce mai dă spectacole cu alură de circ în chestiunea opoziţiei sale la biologie (teoria evoluţiei) şi fizică (astrofizică)??????? La momentul în care deci Biserica catolică nu întreprinsese nici o măsură, nu emisese nici o critică, ideilor lui Copernic (ba dimpotrivă, le încuraja!!!), protestanţii, mai ataşaţi lecturii fundamentaliste şi literale a Bibliei, au reacţionat cu adversitate. Dar în primul rând să subliniez un lucru legat de citatul pe care îl propuneţi discuţiei, căci e un aspect care se pare că l-aţi pierdut din vedere, deşi cu greu se poate asta... În chiar propoziţia următoare celei pe care o citaţi, se afirmă:

"amintim aici, încă o dată, că vorbim despre locul unde ştiinţa a apărut şi făcut primii săi paşi, anume în Occident, căci e ilogic să ne aşteptăm la o adversitate a creştinismului vis à vis de ştiinţă, acolo unde aceasta a continuat să fie absentă pentru încă o bună bucată de vreme."

Ori, cu nu prea mare efort de imaginaţie sau mare cultură, e simplu de ştiut că dacă aceasta (ştiinţa) a apărut (şi s-a făcut mai apoi) în primul rând pe continent, anume Italia, Danemarca, Austria, Germania (Sfântul Imperiu), şi tot acolo a emis UNEORI ideile care deranjau teologia creştină, e şi normal că … biserica anglicană, afacere aproape privată a regilor Angliei, n-a avut cui să se opună şi de ce să se opună o bună bucată de vreme... Asta e situaţia, nu putem schimba istoria : Copernic a fost polonez sau german, Galileo toscan, Bruno napolitan. Astfel, înainte de a se naşte Newton moare Galilei şi nu invers (şi între noi fie vorba, Newton n-a făcut decât să fructifice noile idei, să le expliciteze aplicând consecvent observaţia şi analiza acolo unde înaintaşii lor au aplicat-o, ca la orice început, şovăitor şi inconstant). Repet : persecuţiile şi atmosfera de teroare s-a concentrat aşadar în mod natural acolo unde ştiinta exista şi emitea idei care intrau în conflict cu dogma creştină, cum se putea altfel? ????? Dar hai să presupunem că nu ţi-a scăpat acest detaliu din text (nici nu cred asta), şi că de fapt te referi la momentele, câte sunt ele, în care savanţi englezi au emis idei ce puteau deranja biserica creştină (nu prea mulţi!), fie asta şi atunci când abordau direct chestiunile teologice. Trebuie spus că venind mai târziu, aceştia nu puteau să întâmpine rezistenţă din partea bisericii pe chestiuni care DEJA fuseseră subiect de înveninare a relaţiei: bisericile creştine, au sfârşit prin a obosi să se opună evidenţelor, observând că pătura subţire a savanţilor care le observau nu influenţează foarte repede şi opinia maselor în această chestiune. Revenind însă la ce spuneam mai sus, anume că atunci când, rar, savanţii englezi emiteau opinii originale care contraziceau dogmele bisericii Angliei (şi a creştinismului în general), fie asta şi când aceste opinii erau de ordin teologic şi filozofic mai degrabă decât strict ştiinţifice, rezultatul era, constant TEROAREA, FRICA. Un bun exemplu în acest sens este NEWTON. Biografia lui ne arată că unul dintre primii reprezentanţi englezi ai noii ştiinţe, era în acelaşi timp un teolog TERORIZAT de factorii de putere bisericieşti ai vremii şi ţării lui. Ca să poată să rămână şi funcţioneze în universitate, care pe atunci era sub controlul teologilor creştini ("anglicani", scuze!), un profesor (de matematică!) trebuia să fie hirotonisit popă (anglican), ori el nu putea să fie popă anglican cât timp respingea în secret, adică în sinea lui şi în cunoştinţa unui cerc limatat de amici apropiaţi dogma Trinităţii, pe care o vedea ca pe o aberaţie (era adept al lui Arie, ereticul) instituită în creştinism ca urmare a manevrelor lui Atanasie. De ce trebuia el să fie popă pentru a fi profesor de matematică? De ce trebuia el să ţină ascunsă concluzia la care l-au dus cercetările lui teologice în materie de natură a lui Hristos? Păi, în mod total ilogic, dumneata vrei să răspundem aşa: "pentru că Biserica anglicană era mai tolerantă decât cea catolică; mai amicală ştiinţei." În realitate, omul se temea de teologi şi ierarhia creştină (anglicană, pardon!), din aceleaşi motive pentru care se temea şi Descartes, care a trăit şi el atât în lumea protestantă, cât şi catolică. Nu puteai să te joci cu dictatura bisericii! Teologii creştini încă exercitau o imensă influenţă şi putere de decizie, care însemna pentru un individ în caz de conflict, fie eliminarea din viaţa profesională, fie pur şi simplu eliminarea fizică. Descartes a avut probleme cu teologii în lumea protestantă (Olanda), nu în cea catolică. E adevărat, acolo se refugiase crezând că găseşte mai multă toleranţă decât la catolici. Dar s-a înşelat, drept pentru care soluţia a fost pribegia continuă… La un moment dat Newton decide să-şi publice o lucrare de teologie, anume "Relatarea istorică a două importante falsificări ale Scripturilor". Unde să le publice? Păi nu în curtea Bisericii Angliei, adică acolo unde trăia, ci în străinătate, mai exact în Franţa catolică! Uuuups! DAR NICI MĂCAR ACEST CURAJ DE A PUBLICA ÎN STRĂINĂTATE NU L-A ŢINUT PREA MULT, şi bietul de el nu trebuie acuzat de autocenzură! Dacă n-ar fi procedat aşa, am fi avut un martir pe altarul demenţei creştine (anglicane, pardon!), dar un mare fizician în minus... Astfel, realizând el la timp că adevărul n-are mare preţ în chestiunile teologice, ba poate fi chiar mortal, el va trimite în grabă veste amicilor lui de pe continent să oprească degrabă publicarea şi să distrugă manuscrisul! (editorul va face însă jumătate din ce i s-a cerut, adică va opri numai publicrea, drept pentru care manuscrisul s-a păstrat şi a fost ulterior publicat, asta, evident, după moartea savantului) Frica lui Newton era legitimă: înaintea lui, protestanţii arseseră pe rug savanţi în aceeaşi măsură cu catolicii, atunci când aceşti savanţi aveau ideii filozofice sau teologice ce displăceau autorităţilor bisericeşti. Avea (şi avem) exemplul lui Miguel Servet, cel care descoperise circulaţia pulmonară în 1553, dar care nu va mai apuca să-şi continue cercetările medicale, întrucât va fi pus la proţap de către protestanţi în "republica" protestantă geneveză (nu trebuie uitat că dacă Bruno va arde pe un rug catolic, înainte de asta va trece şi el doar la un deget distanţă pe lângă rugul protestant al lui Calvin - 6 august 1578). Newton avea apoi exemplul lui Vorstius, care şi el şi-a pierdut locul într-o universitate protestantă pentru a-şi fi făcut publice opiniile teologice similare celor pe care şi Newton le va partaja şi el mai târziu, anume că Iisus nu e dumnezeu iar Trinitatea este o aiureală. Newton avea şi exemplul lui Wightman, ars şi el la proţap în toleranta patrie a Bisericii Angliei (alături de alţii, evident, nu e singurul…). Newton avea şi exemplul lui Legate, şi el ars pe rug de protestanţii bisericii Angliei pentru acelaşi tip de convingeri teologice non-trinitariene. Nu trebuia deci să se uite prea departe, ca să vadă pădurea de ruguri catolice, avea doar copacii lui arzând, în patria "tolerantei" Biserici anglicane… Acum, sincer, mie mi se pare că dacă am terminat, finalmente, cu martorii lu' Iehova a lui Gnosis, am trecut la pisatu' vinelor istorice ale Bisericii Angliei, fapt care nu mă excită defel, dar ce să facem, nu eu sunt acela care stabilesc "meniul zilei"... După dumneata, ce trebuia eu să fac după ce am afirmat că biserica creştină a avut o atitudine intolerantă şi adversă ştiinţei, era să întocmesc o listă cu toate cultele creştine şi cu toate gesturile de inamicalitate pe care aceştia la un moment sau altul le-au avut în chestiuni de ordin ştiinţific. Fapt irelevant în sine. Am explicat mai sus că cererea asta e fără temei, în măsura în care ideile revoluţionare ce puteau deranja creştinismul au apărut pe pământ catolic, iar atunci când se simţeau atacaţi în credinţele lor, protestanţii reacţionau tot atât de violent şi prosteşte ca şi catolicii.

2. motivul pentru care el [Copernic] a ţinut sub cheie descoperirea sa, este faptul că a prevăzut efectele devastoare pe care modificarea de sistem planetar o va produce în viziunea despre viaţă a omenirii. Lăsând la o parte formularea "modificarea de sistem planetar", care ar putea pune în dubiu un cititor neavizat,

Faci o confuzie gravă… "Sistem" este UN CONCEPT PRIN DEFINIŢIE… citeşte măcar D.Ex-ul, dacă nu vreun alt element de referinţă mai pretenţios! (de exemplu, în "dicţionarul de filozofie" al lui Antony Flew, "sistemul ptolemaic" este definit particular pe aceeaşi linie pe care şi D.Ex-ul defineşte "sistemul"…), anume o teorie a unui individ, şi nu un ansamblu de obiecte fizice reale. Aş putea acum să mă lansez într-un excurs care să te introducă un pic în "constructivism" însă tare mi-e teamă că asta nu te pasionează prea tare pentru moment şi nu este subiectul discuţiei de aici. Oricum, ca să rezum ce zic adepţii acestui curent, ideea e că nu trebuie confundat sistemul ca reflexie mentală eventuală a unei realităţi, cu realitatea însăşi. Dacă chiar şi uitând filozofia, măcar de biologie dacă-ţi aminteai, realizai artificialitatea conceptului de "sistem", care la rigoare rămâne un concept teoretic vag, şi nu o realitate clară.

ar fi util să demonstraţi că, în primul rând, Copernic a prevăzut că sistemul său va fi adoptat pe scară largă şi,

Cererile dumitale sunt cam exagerate. Nu se poate demonstra absolut aşa ceva, decât dacă l-am învia pe Copernic... Însă se poate intui că cineva care realiza imperfecţiunea vechiului model şi a fost în stare să şi producă altul care palia parţial aceste dezavantaje, putea să se aştepte că acesta din urmă va fi adoptat. Nu ştiu pe ce scară a gândit Copernic că va fi adoptat, însă pot observa că istoria a ales ca acesta să fie adoptat pe scara cea mai largă posibil... Evident, asta nu demonstrează că şi Copernic a intuit această evoluiţie, însă cu atât mai puţin există argumente care să demonstreze contrariul. Măsura în care sistemul pe care îl corecta era aberant şi imperfect (fapt de care era conştient, căci din această cauză s-a apucat, mă gândesc, să încropească noul sistem – asta se poate şi demonstra), e aşadar suficient argument, în opinia mea, pentru a putea emite o astfel de afirmaţie. Elevul său, spunea:

"Astfel, astronomia dascălului meu poate fi pe drept cuvând numită eternă, aşa cum o dovedesc observaţiile din epocile trecute şi cum o vor confirma fără îndoială şi cele viitoare."

Eh, putem spune că elevul a avut dreptate... dacă elevul său a intuit asta, mă aştept ca şi maestrul să fi fost în stare de atâta lucru… Copernic a fost, o perioadă, un agresiv apărător al autorilor antici şi a sistemului lor, până când, în final, a realizat că aceştia sunt nişte aberanţi şi nişte mincinoşi; iată ce spunea, destăinuindu-se aceluiaşi discipol al său:

"anticii m-au înşelat, ei nu s-au arătat dezinteresaţi, ci şi-au aranjat multe observaţii pentru ca să-şi confirme propriile teorii despre mişcarea planetelor."

Cum spuneam mai sus, se dovedeşte că discipolul a avut dreptate, căci sistemul heliocentric a fost "adoptat pe scară largă", ca să te citez … Copernic nu este decât primul a cărei lucrare şi idei, au fost, finalmente, şi după destul de mult timp de la publicarea cărţii, băgat în seamă pentru concluziile lui în ce priveşte mişcarea pământului. Înaintea lui, Oresme care a fost trăitor cu secole înainte, a scris despre rotaţia pământului ca şi cauză a mişcării aştrilor (aştrii propriu-zis şi planete) în timpul ciclului de 24h. Un autor al unei lucrări dedicate acestei chestiuni, afirmă:

"Este totuşi foarte improbabil ca Nicolas Copernic să fi nimerit din pură întâmplare peste ideea heliocentrică răsfoind cărţile filozofior antici. Discuţiile despre mişcarea pământului, despre pământ ca planetă sau stea, erau tot mai frecvente în anii tinereţii sale Am văzut (în paginile 40 şi următoarele) că în timpul Evului Mediu târziu sistemul lui Heracleides era preferat de cei mai mulţi dintre savanţii cu preocupări de astronomie."

Ca să nu continui cu citate, spun că mulţi alţii l-au precedat şi au avut conştinţa că acesta este sistemul care va explica corect natura în dimensiunea ei astronomică, cum este Peurbach, Regiomontanus, Cusanus. Bănuiesc că asta era un motiv suficient pentru a-i face să creadă că sistemul acesta va fi adoptat pe scară largă. În plus, ca să mă refer din nou la Copernic, atunci când eşti invitat oficial la sinodul privind reforma calendarului, o chestiune esenţialmente astronomică, şi când secretarul personal al Papei însuşi ţine lecţii despre sistemul imaginat de tine, deşi lucrarea principală nu era încă publicată undeva, şi când un înalt ierarh aflat în poziţie de mare încredere sub trei papi succesivi te ROAGĂ să permiţi publicarea lucrării despre noul sistem planetar, nu văd ce motive există pentru a te îndoi că sistemul heliocentric va fi adoptat pe scară largă, şi asta în ciuda imperfecţiunilor argumentative ale lucrării care l-a adus în atenţia generală...

în al doilea rând, că efectele unui asemenea fapt vor fi devastatoare.

Aici îm cereţi să demonstrez o evidenţă, însă fie, hai să mă pliez încă o dată cererilor… Să încep cu un pasaj din lucrarea "La nostalgie de l’être" a filozofului Ferdinand Alquié (1906 - 1985), care ilustrează grăitor efectele schimbării de paradigmă aduse de o simplă observaţie teoretică (deocamdată) în astronomie:

"În timp ce oamenii Evului Mediu trăiau pe pământ ca nişte ţărani aşezaţi pe moşia unui senior binevoitor care trebuia totuşi într-o bună zi să le ceară socoteală, ştiinţa a pus capăt azi acestei situaţii privilegiate prin lărgirea orizontului istoric, geografic şi astronomic al lumii. Mai poţi crede la fel de ferm în prezenţa invizibilă şi întoarecerea apropiată a Domnului, când ştii că civilizaţii întregi l-au ignorat, că întinse continente nu-l cunosc şi că, în sfârşit, acest pământ unde te considerai situat în centrul creaţiei sale, nu este decât o planetă mişcătoare şi lipsită de orice privilegiu?"

Un citat acum dintr-o primă lucrare de antropologie:

"Revoluţia coperniciană marchează astfel veritabilul început al revoluţiei ştiinţifice. Sentimentul imensităţii resimţite de către exploratorii Renaşterii în faţa vastelor întinderi terestre se va aplica de acum încolo lumii cereşti. Imaginii medievale a unei lumi închise şi create de către Dumnezeu, Copernic substitue imaginea modernă a unei lumi deschise, infinite" (aluzie la lucrarea Alexandre Koyré numită "De la lumea închisă la universul infinit"). […] După Newton, devine de acum imposibil pentru orice european cultivat să continue să conceapă Universul ca un spaţiu unde mişcarea este opera lui Dumnezeu şi a îngerilor lui, sau a unei oarecari alte forţe spirituale obscure şi infinite. Credinţa într-un Dumnezeu creator persistă, însă oamenii percep de acum creaţia ca pe un soi de orologiu gigantic care odată întors de către marele ceasornicar funcţionează conform legilor universale ale mişcării."

Acum un citat al lui Theodosius Dobzhansky, preluat dintr-un alt manual de antropologie:

"Civilizaţia a ajutat o parte a umanităţii să se descotorosească de ignoranţă, de subnutriţie şi condiţii mizerabile de locuit, trecând la o relativă abundenţă şi igienă. Este indiscutabil un lucru bun asta. Omul a pierdut însă fără putinţă de a mai recâştiga vreodată, pe parcursul acestor transformări, anumite lucruri de o inestimabilă valoare. Omul nu mai se bucură de certitudinea de a fi în centrul unui univers special creat pentru el, nici de certitudinea geamănă că universul este condus de o putere care poate fi influenţată de rugăciuni şi făcută astfel favorabilă, şi care se interesează de soarta lui individual şi colectiv. Copernic şi Galilei au anunţat brusc lumii vestea că lumea nu se roteşte în jurul omului, ci că omul se roteşte în jurul lumii, şi iată că în această lume imensă şi fără milă, care rămâne de acum pentru eternitate necircumscrisă şi neprotejantă ca odinioară, omul nu este decât un incident aproape de prisos."

Şi încă unul, de data aceasta al lui Jean Rostand, din acelaşi manual:

"Ştiinţa n-a făcut nimic până acum, trebuie să recunoaştem, decât să dea omului o conştinţă mai evidentă a tragicei sale condiţii, trezindu-l ca să zicem aşa, la coşmarul unde se zbate actualmente. […] Nu e suficient ca ea să ne arate doar neantul care suntem, trebuie ca ştiinţa să ne facă capabili să-l tolerăm. Nu e suficient să ne ia iluzia unei sarcini cu urmări infinite, trebuie ca ea să înlăture această nevoie. […] E posibil ca o ştiinţă desăvârşită să poată reuşi, în definitiv, să creeze acest om adaptat la condiţia lui umană, mulţumit a fi doar ceea ce este, împlinit în destinul lui limitat, vindecat de orice vis care-l depăşeşte. Dar e posibil şi ca umanitatea să se fi dovedit, în ansamblul ei, incapabilă de a suporta adevărul ştiinţei."

Este de altfel fapt bine cunoscut că schimbarea de paradigmă astronomică a reprezentat fenomenul care a produs dislocarea religiei şi teologiei din poziţia ei de garantă a adevărurilor în materie de realitate naturală. Momentul Copernic-Galilei a reprezentat o cezură a istoriei pe care oricine, în mod normal, o vede fără efort : există un "înainte" şi un "după"... Faptul că după o lungă perioadă de autominţire omenirea, mă rog, o parte a ei (chestie valabilă şi azi de altfel, căci nu toţi avem aceleaşi capacităţi intelectuale şi cunoştinţe!), a realizat că pământul nu este centrul lumii şi că astfel omul nu poate fi motivaţia creaţiei ei [este absurd să-ţi închipui că Dumnezeu a populat universul cu miliarde de miliarde de miliarde (şi consideră că se continuă "miliardele" astea pe câteva pagini de aici încolo...) de planete, pentru ca pe una singură, undeva într-o periferie de galaxie deloc specială, să pună omul], asta a reprezentat o imensă ruptură în maniera de gândire şi raportare a omului la univers, fapt care a permis acea dislocare de care vorbeam mai sus. Doar astfel s-a putut ajunge ca religia să devină o chestiune insignifiantă când e să judecăm adevărurile despre realitate, despre lumea care ne înconjoară. Faptul că pe prima pagină a lucrării lui Copernic a scris "Pentru matematicieni", şi faptul că în ciuda insistenţelor amicilor săi, el a dorit iniţial să furnizeze DOAR TABELELE PLANETARE (care ajutau la calcule, dar nu spuneau nimic deranjant teologic şi terorizant dpdv uman) însă nu şi afirmaţiile explicte cunoscute sub numele de "cele 8 postulate din Cartea revoluţiilor" (care afirmau explicit heliocentrismul), este un argument care sprijină ideea că acesta nu era deloc inconştient de repercursiunile tragice produse de heliocentrism, şi de care vorbesc toţi autorii de mai sus. Evident, o dată în plus, am impresia că pledez o cauză deja demonstrată, însă facă-se voia ta…

Iată acum pasaje dintr-o lucrare ce tratează această chestiune a schimbării sistemului planetar:

"Universul creştin medieval avea limite fixe, impenetrabile în spaţiu, în timp şi în cunoaştere. Întinderea sa în timp era limitată la intervalul relativ scurt dintre Facerea lumii, care era situată cu vreo cinci mii de ani în urmă şi cea de-a doua venire a lui Hristos, pe care mulţi o aşteptau în viitorul previzibil. Astfel, istoria universului era concepută ca având numai două sau trei sute de generaţii de la început si până la sfârşit. Forma artistică după care şi-a modelat Dumnezeu creaţia ţine de genul scurt... Universul era limitat în spaţiu de cea de-a noua sferă, dincolo de care se afla Empireul. Omul educat nu trebuia neapărat să creadă în tot ce se spunea despre rai şi iad, dar existenţa unor limite rigide în timp şi spaţiu era o rutină a gândirii la fel de evidentă ca existenţa pereţilor şi tavanului locuinţei, sau ca naşterea şi moartea. În al treilea rând, existau limite la fel de ferme în calea progresului cunoaşterii, în tehnologie, ştiinţă şi în organizarea socială: toate acestea fuseseră încheiate cu mult timp în urmă. Exista un adevăr final în privinţa oricărui subiect, la fel de finit şi de bătut în cuie ca universul însuşi. Adevărul despre religie era revelat în Scripturi, adevărul despre geometrie în Euclid, iar cel despre fizică în Aristotel. Ştiinţa anticilor era receptată ca litera Evangheliei, şi nu din respect deosebit faţă de grecii păgîni, ci deoarece era firesc ca, venind atât de timpuriu, ei să fi cules tot adevărul din domeniile lor, fără să lase altceva decât nişte paie risipite de adunat pentru curăţirea locului. Deoarece fiecare întrebare avea numai un singur răspuns, iar anticii le găsiseră pe toate, edificiul cunoaşterii era gata înălţat. Dacă se întâmpla ca răspunsul să nu fie conform cu faptele, erau blamaţi pentru eroare scribii care copiaseră manuscrisul antic. Autoritatea anticilor nu se baza pe idolatrie, ci pe credinţa în natura finită a cunoaşterii. Începând cu secolul al XIII-lea, umaniştii, scepticii şi reformişti au început să asalteze zidurile acestui univers stabil şi static. Ei au reuşit să desprrindă ici şi colo bucăţi din zid, producând goluri şi şubrezind structura. Dar zidul rezista. "Micul Matematician" al lui Donne nu şi-a izbit capul de pereţi, n-a atacat frontal şi nici n-a fost conştient că întreprinde vreun atac. El a fost un conservator care se simţea la el acasă în citadela medievală. Şi totuşi, a subminat fundaţiile acesteia mai eficient decât tunătorul Luther. El a introdus noţiunile distructive de infinit şi de schimbare eternă, care au distrus lumea cunoscută ca un acid coroziv. El n-a afirmat că universul este infinit în spaţiu. Cu obişnuita sa prudenţă, a preferat "să lase această problemă filozofilor". Dar fără să vrea, făcând Pământul să se rotească în jurul cerului, el a modificat tipicul inconştient al gândirii. Cât timp se crezuse că bolta cerească se roteşte, cerul fusese văzut în mod automat ca o sferă solidă, finită. Altfel, cum ar fi putut să efectueze o rotaţie ca un tot, o dată la 24 de ore? De îndată ce rotaţia diurnă aparentă a firmamentului a fost explicată prin rotaţia pământului, stelele se puteau situa la orice distanţă. Aşezarea lor pe o sferă solidă devenea acum un act arbitrar, neconvingător. Cerul nu mai avea nici o limită, infinitatea deschizându-şi fălcile ca să-l facă pe libertinul lui Pascal, cuprins de agorafobia cosmică să exclame un secol mai târziu: "Tăcerea veşnică a acestor spaţii infinite mă-nspăimântă!" Spaţiul infinit nu este o parte a sistemului copernician, dar este implicat de acesta. Sistemul împinge irezistibil gândirea în această direcţie. Distincţia dintre consecinţele explicite şi cele implicate în mod inconştient, devine şi mai evidentă prin impactul lui Copernic asupra metafizicii universului. Fizica aristotelică era, după cum am văzut, parţial discreditată, iar Copernic era unul dintre apologeţii săi ortodocşi. Dar fizica aristotelică mai domina încă într-o privinţă spiritul omului, ca o afirmaţie de netăgăduit, sau ca un act de credinţă. Era vorba despre marea topografie a universului. Acest tipar fundamental a fost distrus fără voie chiar de Copernic, apărătorul lui Aristotel! Universul lui Aristotel era centralizat. Exista un centru de gravitaţie, un miez tare la care se raportau toate mişcările. Tot ceea ce avea greutate cădea spre centru, tot ceea ce plutea, ca aerul sau focul, încerca să scape de acesta, în timp ce stelele care nu erau nici grele nici plutitoare, fiind alcătuite complet dintr-altceva, se mişcau în cercuri în jurul centrului. Detaliile schemei puteau fi corecte sau greşite, dar schema era simplă, plauzibilă şi confortabilă prin ordinea ei. Universul copernican nu numai că este extins spre infinit, dar, în acelaşi timp este descentralizat, aiuritor, anarhic… El n-are un centru natural de orientare faţă de care să se poată situa orice obiect. Direcţiile de "sus" şi "jos" nu mai sunt absolute, după cum nu mai sunt absolute nici greutatea, nici flotabilitatea. "Greutatea" unei pietre semnifica înainte tendinţa sa de cădea spre centrul Pământului; acesta era însuşi înţelesul "gravitaţiei". Acum Soarele şi Luna deveneau centrul propriei lor gravitaţii. Spaţiul nu mai avea nici un fel de direcţii absolute. Universul şi-a pierdut miezul. El nu mai avea o singură inimă, ci o mie de inimi... Simţământul de siguranţă, de stabilitate, de repaus şi de ordine s-a risipit; pământul însuşi se răsuceşte, se clatină şi se roteşte după opt sau nouă mişcări simultane, diferite între ele. Mai mult, pământul este o planetă, dispare astfel distincţia dintre regiunea sublunară scimbătoare şi cerurile eterice. Dacă Pământul este compus din cele patru elemente, pământul, apa, aerul şi focul, planetele şi stelele pot fi şi ele alcătuite din aceleaşi elemente. Ele pot fi chiar populate de alte feluri de oameni, după cum afirmaseră Cusanus şi Bruno. În acest caz ar fi trebuit ca Dumnezeu să se întrupeze pe fiecare stea? Sau ar fi putut Dumnezeu crea toată această multitudine colosală de lumi numai de dragul locuitorilor unei singure stele, a unuia dintre milioanele de aştrii? Nu găsim astfel de întrebări în Cartea revoluţilor. Ele se află totuşi acolo în mod implicit. Toate aceste întrebări vor fi formulate în mod inexorabil mai curând sau mai târziu, de către copernicieni. Din toate diagramele precoperniciene ale universului reiese, cu variaţii minore, totdeauna aceeaşi imagine familiară: pământul aflat în centru înconjurat de straturile concentrice ale ierarhiei sferelor în spaţiu şi de ierarhia valorilor asociată cu aceasta pe marea Scară a Fiinţării. "Aici să fie tigrii" şi "aici să fie serafimii": fiecare obiect îşi avea locul destinat în inventarul cosmic. Dar, într-un univers nelimitat, fără centru sau circumferinţă, nici o regiune sau sferă nu era de rang mai "înalt" sau mai "coborât", nici în spaţiu, nici pe scara valorilor. Această scară nici nu mai exista. "Lanţul de Aur" era rupt, iar zalele sale erau împrăştiate în lume; spaţiul omogen implica o democraţie cosmică. Noţiunile de nemărginire sau de infinitate pe care le implica sistemul copernican erau obligate să devoreze spaţiul rezervat lui Dumnezeu pe hărţile astronomilor medievali. Ei au luat drept adevărat faptul că tărâmurile astronomiei şi teologiei erau vecine, separate fiind numai de grosimea celei de-a noua sfere de cristal. De acum înainte, continuumul spaţiu-spirit va fi înlocuit de continuumul spaţiu-timp. Aceasta însemna, printre altele, şi sfârşitul intimităţii dintre om şi Dumnezeu. Homo sapiens a trăit într-un univers învăluit de divinitate ca un fetus în uter; acum, omul a fost expulzat de acolo. De unde şi strigătul de groază al lui Pascal… Dar acest strigăt a răsunat cu un secol mai târziu. Canonicul Koppernigk n-ar fi înţeles niciodată din turnul său de la Frauenburg de ce reverendul John Donne l-a făcut pretendent la scaunul alăturat tronului lui Lucifer. Cu binecuvîntata sa lipsă de umor, el n-a întrezărit nici una dintre aceste urmări atunci când şi-a publicat cartea sub mottoul "Numai pentru matematicieni". Nici contemporanii lui n-au prevăzut consecinţele. În timpul secolul al XVI-lea, noul sistem a trecut, la fel ca o boală infecţioasă, printr-o perioadă de incubaţie. Abia la începutul secolului al XVII-a ieşit la lumină şi a produs cea mai mare revoluţie în gândirea umană, de la epoca eroică a Greciei încoace. După anul 600 înainte de Hristos, anul 1600 după Hristos este probabil cel mai important moment de răscruce al destinului uman."

3. omul, ca punct culminant al creaţiei divine, era situat, împreună cu astrul pe care acesta fusese trimis de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor sale - asta e o erezie atribuită lui Origen (că întruparea oamenilor e datorată unor păcate anterioare). Nu e sigur că el a susţinut-o într-adevăr, nici nu încape vorbă că ar fi fost vreodată dogma Bisericii catolice.

Lucrurile sunt mai puţin clare decât le prezinţi tu aici, şi asta e valabil mai ales în ce priveşte catolicismul care îl aminteşti şi care se revendică de la (sfântul) Augustin, teolog care considera că

"trupul nu este temniţa sufletului, ci a ajuns astfel din cauza păcatului originar".

Trupul, ca manifestare prin excelenţă a vieţii pământeşti, este deci o formă de ispăşire a păcatului originar. Şi gândirea lui, ca a multor alţi teologi importanţi, ca şi a bisericii în întregime este ambiguă, interpretabilă, adevărat e. Biserica catolică nu putea să facă dogmă ideea la care obiectezi, căci asta ar fi echivalat cu un antisomatism radical de care creştinismul a căutat cu înfrigurare să se delimiteze permanent pentru a nu se confunda cu anumite gnosticisme, asta fără ca el să poată însă înlătura vreodată totalmente antisomatismul reflectat şi în afirmaţia pe care o discutăm aici, şi asta pentru că mitul Facerii din Biblie stă acolo frumuşel, îl poate citi oricine, şi poate vedea că omul a fost izgonit de pe pământ ca pedeapsă pentru "păcatele" sale, nefiind trimis pe pământ nici în misiune de caritate, nici în misiune de servici şi nici ca explorator… De la a constata că omul este pedepsit pentru păcatele sale prin IZGONIREA LUI DIN PARADIS pe Pământ, până la a vedea asta ca o formă de ispăşire, nu e decât un pas. Însă dacă propoziţia la care obiectezi aici reprezintă o chestiune esenţială din punctul dumitale de vedere, eu sunt gata s-o reformulez, excluzând explicitul din ea şi limitându-mă la o formă de discurs ca cel emis cu o propoziţie mai sus şi legat de evidenţele mitului Facerii, care, în opinia mea, nu schimbă însă radical situaţia.

4. o dată ce pământul devine o planetă printre multe altele, orbitând în jurul Soarelui, omul decade odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind, cu toate consecinţele ce pot fi simplu imaginate - o teză centrală a eseului dumneavoastră. Problema e că trebuie arătat că aceia care, la începutul ştiinţei, au propus o nouă teorie astronomică au întrevăzut într-adevăr această consecinţă.

Aici trebuie despărţite un pic 2 chestiuni : prima este aceea exprimată de :

"o dată ce pământul devine o planetă printre multe altele, orbitând în jurul Soarelui, omul decade odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind"

Asta, aşa cum am arătat ceva mai sus, este deja acceptat şi acele doar câteva citate aduse explică bine faptul ăsta, care de alfel nici măcar nu prea are nevoie de mari demonstraţii...

"cu toate consecinţele ce pot fi simplu imaginate"

Despre această a doua idee, nu pot spune decât că ea este ambiguă şi deschisă prin chiar forma ei. Afirm acolo că au existat nişte consecinţe, iar acestea au fost explicate în citatele de mai sus. Citatele vor fi completate cu referinte bibliografice clare în textul final, la care lucrez, sau mai exact lucram până de curând. Omul a pierdut conştinţa centralităţii sale, şi prin tăria logică a acelei siguranţe străvechi care zice că zeii crează oameni, fac şi dreg pentru oameni, se interesează ed oameni, a pierdut şi o parte din capacitatea lui de a crede aceste poveşti, drept pentru care azi sunt mai puţini oameni care cred asta decât în trecut.

Problema e că trebuie arătat că aceia care, la începutul ştiinţei, au propus o nouă teorie astronomică au întrevăzut într-adevăr această consecinţă

E greu de demonstrat în mod absolut aşa ceva! În ce-l priveşte pe Copernic, am încercat asta mai sus. Argumentele mele NU POT FI RESPINSE, însă evident, accept, nici nu se poate tranşa definitiv pe baza lor. Şi asta pentru că există istorici care tind să-i vadă pe aceşti pionieri, care APROAPE TOŢI au fost creştini sau cel puţin TOŢI au fost credincioşi (au crezut în existenţa lui Dumnezeu) drept nişte fraieri (care deşi erau dotaţi cu o inteligenţă incontestabilă, şi deşi inventau instrumente noi sau descopereau adevăruri ştiinţifice extrem de importante şi făceau observaţii demolatoare în premieră, şi deşi erau o parte dintre ei chiar teologi, şi deşi orice se făcea în acea perioadă era imediat raportat, dacă se preta, la adevărul teologic) care ignorau, vezi-doamne, implicaţiile filozofice şi teologice ale ideilor şi afirmaţiilor lor, cum există şi unii care vor să-i facă pe toţi, în bloc, nişte perfizi atei ce simulau doar credinţa, şi îşi îmbrăcau ideile oribile în aceste descoperiri şi afirmaţii ca într-o mantie protectoare pentru a nu-şi atrage fulgerele puterii clericale creştine, şi care ştiau foarte bine ce consecinţe au ideile lor. Nu există aşadar o unanimitate de opinii. Fiecare alege ce îi convine, atunci când e să facem afirmaţii în legătură cu ce se află în spatele gesturilor şi scrierilor unor oameni. Nu se poate afirma ateismul lui Descartes, pentru că e imposibil a intra în conştinţa lui Descartes şi astfel afirma că el doar simula credinţa în existenţa lui Dumnezeu, deşi există solide argumente ce sprijină o astfel de idee, drept pentru care ne limităm, cel mai des, să-l trecem în categoria credincioşilor, sau, mă rog, a acelor savanţi cu "spiritul despicat" aflaţi într-o epocă de cumpănă, care face trecerea de la credulitate la raţionalitate.

Fără referinţe clare, nu sunt înclinat să cred asta deoarece şi acum sunt mulţi creştini pentru care posibilitatea vieţii umane pe Terra, depinzând de atâţia factori, pare un adevărat miracol şi ar indica poate centralitatea omului în univers.

Evident, doar că asta se reduce la pătura, cert largă, a ignoranţilor de azi, specie care a existat şi în trecut. Ori nu la mulţimea ignorantă m-am referit când am vorbit despre consecinţele decăderii omului din poziţia sa centrală alocată lui de creştinism şi anumite curente filozofice antice. Era vorba despre consecinţele asupra viziunii despre lume a elitelor, şi mai important, despre izgonirea treptată a lui Dumnezeu din filozofie şi din ştiinţă, pentru a rămâne finalmente un simplu articol de credinţă. Şi încă şi mai important, despre tragicul care se conturează atunci când relizezi că povestea creştinismului şi religiilor în general, şi care era infinit mai comodă pentru om, este spanac... Diferenţa apare deci în rândul elitelor şi corpului cunoaşterii actuale atunci când compari situaţia, şi elitele de azi ştiu foarte bine că, de ex., argumentul expus de dumneata mai sus este ilogic, asta chiar dacă "sunt mulţi creştini pentru care posibilitatea... " Altfel, opinia lor ar fi devenit DE MULT afirmaţie ştiinţifică, ceea ce nu e cazul… Ideea că "sunt mulţi factori de care depinde apariţia vieţii pe Terra", nu demonstrează că aceasta a apărut ca urmare a unui act de voinţă a unei fiinţe supranaturale! Statistic vorbind, improbabilitate nu exclude realizarea. Adoptând o astfel de opinie, logica este abolită iar când urmezi un astfel de "raţionament" postulatele ştiinţei sunt dispreţuite. El este vechiul "principiu antropic", ce decurge din mai vechea meteahnă a antropomorfizării naturii şi a antropomorfizării imaginarului Dumnezeu, concepţie criticată excelent încă de pe timpul lui Spinoza... De aceea viziunea teleologică atât de tipică în filozofia lui Aristotel ca şi în miturile religiilor, a fost abandonată în ştiinţă. Orice carte bună de filozofie te lecuieşte azi de astfel de iluzii, şi orice carte bună de antropologie face la fel... Fapt care demonstrează în ce măsură creştinii despre care vorbeşti sunt ignoranţi, sau incapabili de a lăsa raţiunea să le învingă simpla credinţă nefondată. Asta nu se vrea neapărat o acuză la adresa acestor oameni, căci personal înţeleg dureros de exact că este total uman să preferăm o iluzie atrăgătoare unei realităţi incomode, sau şi mai exact, terorizante… Cea mai amuzantă respingere a ideii antropice care zice că "fenomenul x sau faptul y au fost create (ghici de cine!) pentru ca, finalmente, Omul să apară", l-am găsit într-o lucrare recentă a lui Pascal Picq; el spune că principiul se bazează pe o constatare, anume aceea că "omul a apărut", şi îşi întemeiază propoziţiile pe aceasta pentru a concluziona că "nu putea fi altfel" ("nu se putea ca omul să nu fi apărut"), de exact aceeaşi manieră în care doctorul Pangloss din Candide al lui Voltaire, concluziona şi el că nasul a fost creat pentru a purta ochelarii, dovada fiind că chiar purtăm ochelarii pe nas… Există însă multiple şi mai serioase demonstraţii ale lipsei de logică din afirmaţiile pricipiului antropic, am scris şi eu cândva o sinteză a lor şi găseşti dacă nu printre cărţile personale, suficient material serios pe internet. Dacă totuşi îţi e mai comod să-ţi furnizez eu un text personal în acest sens, îmi spui asta în răspunsul dumitale şi îl supun atenţiei şi, eventual, criticii tale şi a oricui.

5. Descartes, care s-a autocenzurat de frică - foarte probabil că într-adevăr şi acesta a fost un factor.

Evident. Şi Copernic, şi Newton, şi Galileo, şi biologii de care vorbeam în textul meu din articolul de pe pagina creştinism, au trăit fără îndoială o astfel de frică. În cazul particular al lui Descartes, putem chiar s-o considerăm ca fiind factorul principal, asta cunoscând destule detalii biografice, în contrast cu alţi pionieri de acelaşi gen. Să vedem câteva: În 1624, prin lege, erau interzise atacurile împotriva lui Aristotel (de fapt împotriva scolasticii "tomiste" derivate din Aristotel de către filozofii (preferati de) creştinism pe atunci), sub ameninţarea cu pedeapsa capitală. Spaţiu zero deci pentru sceptici, empirişti şi adepţii ştiinţei experimentale. Amiciţia notorie a lui Descartes ca şi relaţiile sale de afaceri cu oameni ca Părintele Picot ("preotul ateu" cum era numit în epocă), sau amiciţia sa cu oameni ca poetul De Viau, care batjocorea în poemele lui religia şi religioşii, sau amiciţia lui cu Vallée Desbarreaux, altă figură de marcă a anti-religiosilor vremii, sunt tot atâtea argumente care să indice spre adevărata lui opinie despre creştinism şi religie, şi evident, amiciţiile astea nu erau deloc de natură a-l linişti pe Descartes în ceea ce priveşte siguranţa sa personală. De altfel, o adevarată spaimă şi obsesie îl va însoţi pe marele matematician şi filozof peste tot, inclusiv pe meleaguri protestante, unde va fi acuzat de către teologii calvinişti de … ateism, scepticism ("pyrrhonism") şi "averoism". Ura neîmpacată a acestora îl va urmări până la moarte; în fapt, exilul său permanent, fuga sa de hărţuielile fanaticilor (în Olanda va avea 18 domicilii în 22 de ani petrecuti acolo! Peregrinarile sale îl duc ulterior în Germania, Danemarca şi Suedia), chiar îi vor provoca, într-un anumit sens, moartea... În acea epocă nu puteau exista decât oameni de ştiinţă creştini: erau vremuri când cu greu putea fi concepută o altă viziune decât cea creştină, "strânsoarea" în care biserica ţinea societatea fiind paralizantă pentru cunoaşterea umană. Cei care nu aveau o viziune creştină, erau torturaţi şi intimidaţi întru dezicere, cenzuraţi sau pur si simplu ucişi. Deci nu tocmai nişte timpuri prielnice gândirii independente şi cunoaşterii libere; oamenii timpului din motive obiective nu prea înţelegeau foarte multe, chestie care ţine de nivelul vremii, dar din păcate, după cum constaţi, şi de motive subiective, adică teroarea creştinismului, acesta reprimând orice idee care putea să-i deranjeze viziunea arhaică şi ruptă de realitate. În timpul vieţii lui Descartes, aşa cum am mai spus, savantul Giordano Bruno est ars de viu pentru ca susţinuse heliocentrismul, iar lui Vanini i se tăia limba după care era ars de viu pentru că respingea tezele teologiei creştine în materie de explicaţie a miracolelor... In 1633/1634, Descartes este pe punctul să-şi publice lucrarea numita "Lumea", în care cosmologia coperniciană avea o poziţie centrală, doar că află că astronomul italian Galileo Galilei este arestat şi condamnat la Roma pentru ca a publicat lucrări în care susţinea şi el heliocentrismul. Decide astfel în mod prudent şi în armonie cu principiul său drag, în acord adică cu tehnica lui de supravieţuire în lumea aceea brutală şi nătângă de care aminteam mai sus (e vorba despre acel "Larvatus Prodeo", adică "să înaintăm mascaţi"), să anuleze publicarea lucrării. Se va autocenzura deci de frică, aşa cum o va face şi în 1637, când va publica totuşi o carte care spicuia prudent - cum altfel în lumea despre care vobim? - din tratatul iniţial, carte care va fi cunoscuta sub numele de "Discurs asupra metodei". În 1644, de asemenea, el introduce ceva noţiuni coperniciene şi în "Principii". Cum spune "Britannica", acestuia îi era frica de biserică, însă în acelaşi timp spera că într-o zi mecanicismul şi ştiinţa sa experiementală să înlocuiască doctrina "aristotelică" a bisericii din timpul său. Culmea nedreptăţii destinului, dupa moartea neaşteptată a savantului, colecţia sa de lucrări şi documente personale va cădea în mâna unui catolic pios (Clerselier) care a cenzurat după bunul său plac scrierile, tăind şi adăugând pasaje, sau pur şi simplu nepublicând acele scrieri care nu conveneau viziunii creştine... Astăzi pierdute în forma lor originală datorită "contribuţiei" lui Clerselier şi a părintelui hagiograf Adrien Baillet, acestea ne pun în imposibilitatea de a putea afirma fără echivoc care erau opiniile intime ale filozofului, tot ce putem să facem fiind să afirmam, ca şi "britannica", că încă de pe când filozoful trăia, oamenii se întrebau daca nu cumva acesta este un ateu care doar se protejează ascunzându-şi opiniile sub ambiguităţi, în timp ce construieşte o fizică deterministă, materialistă şi mecanicistă. Fapt pentru care a şi rămas în istoria ştiinţei de altfel. Câtă credinţă poţi aloca unui individ care îi declara Anne-Mariei Schurman că "e pierdere de timp să înveţi ebraica şi teologia"!?

Pe de altă parte, din câte ştiu eu (s-ar putea să greşesc teribil), Descartes era un catolic (destul de) credincios, şi un alt motiv ar putea fi respectul pentru Biserică pur şi simplu şi dorinţa de a nu stârni vreo dispută cu aceasta.

Da, un catolic cu nevastă şi copii protestanţi, cu o familie ale cărei averi erau situate în partea protestantă a Franţei, şi care a trăit multă vreme în exil în ţări protestante. şi-a terminat studiile în ţări protestante şi şi le-a început pe pământ francez pe atunci încă protestant… Nu neg nici una nici alta dintre posibilităţi, însă mi-e clar că în cel priveşte, există argumente solide să afirmăm că el s-a autocenzurat mai degrabă de frică şi că de fapt afişa o ortodoxie religioasă de formă, în spatele căreia se ascundea, probabil, o formă de ateism. Că n-a avut ocazia să şi-l manifeste deschis şi liber, asta e o alta afacere, şi ţine de faptul că, aşa cum spuneam şi mai sus, el a luat, desigur, la cunoştinţă, de tratamentul aplicat de către bisericile creştine lui Bruno, lui Galilei, lui Servet, lui Vanini, apoi de tratamentul aplicat lucrărilor lui Copernic ca şi despre temeririle lui Kepler. Este cât se poate de comprehensibil şi de aşteptat ca în atare situaţie el să fie foaaaaarte respectuos faţă de biserica creştină, cum este comprehensibil şi că nu voia să stârnească dispute cu aceasta! Trebuia doar să aibă vocaţia de sinucigaş a lui Bruno, ca să fi procedat altfel… Apoi, cum ai constatat mai sus, ce ne-a rămas de la el a fost trecut prin filtrul cenzurii creştine.

Remus Octavian Mocanu 3 decembrie 2007 01:04 (EET)