Wikipedia

Etimologia termenilor român și România

(Redirecționat de la Etimologia termenilor „român” și „România”)

Termenul România provine de la român, care constituie un derivat fonetic al latinescului romanus.[1]

Etimologia etnonimului român

modificare

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”.[2] „Ramunch” ar putea fi o transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.[3]

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că românii („Valachi”) „se numesc romani”.[4] Francesco della Valle scrie în 1532 că românii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[5] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” („romanesci”).[6] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei au fost locuite de coloniști romani din vremea lui Traian, și cei din Țara Românească „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba „românește”, adică romana”.[7]

Marturii suplimentare despre endonimul „român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii…se numesc pe ei înșiși Romuini”.[8] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”[9] în timp ce Primatul și diplomatul croat Antun Vrančić scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[10] iar eruditul iezuit Martin Szentiványi⁠(en)[traduceți] citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.[11]

Autori români ai secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea ca Grigore Ureche,[12] Miron Costin,[13] Constantin Cantacuzino,[14] sau Dimitrie Cantemir[15] tratează amănunțit problematica etnonimului „român”, a originilor și semnificației sale, precum și a diferenței dintre exonimul „valah” și endonimul „român” în istoriografia străină și autohtonă.

Documentele istorice conțin două grafii: „român” și „rumân”. Pâna în secolul al XIX-lea ambele forme sunt folosite în mod nediferențiat, uneori chiar în cadrul aceluiași text.[16]

În Evul Mediu denumirea etnolingvistică „rumân/român” poseda și o semnificație socială, însemnând „om de rand”.[17] Atunci când în secolul al XVII șerbia se extinde considerabil, printr-un proces sociolingvistic de diferențiere semantică, forma de răspândire mai largă „rumân” adoptă semnificația de „șerb”, în timp ce forma, probabil mai rară, „român” își pastrează semnificația etnolingvistică.[18] După abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat începând cu 1746, forma „rumân” tinde să dispară, fiind înlocuită treptat de forma „român”, care se stabilizează definitiv după 1830.

Etimologia numelui „România”

modificare
 
Scrisoarea lui Neacşu

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „românesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „...Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[19] Denumirea „Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „românesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-XI-lea.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu, 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române.[20] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.[21] Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Țari Românești”.[22]

Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.[23]

Etimologia numelui „România” nu urmează regulile de formare ale numelor de țări în limba română, care în mod preponderant adaugă la etnonim sufixul –ia cu menținerea accentului inițial, ca în: „german” → „Germania”, „grec” → „Grecia”, „bulgar” → „Bulgaria”, „rus” → „Rusia”, etc. Termenul „România” are o istorie internă mult mai veche, fiind format din adăugarea sufixului –ie la endonimul „român” după modelul „moș” → „moșie”, „domn” → „domnie”, „boier” → „boierie”, „țigan” → „țigănie”, care în limba română generează derivate substantivale ce desemnează de cele mai multe ori o stare și/sau o apartenență. Este foarte probabil ca înainte de a căpăta un sens național, în perioadele istorice premoderne „româniile” să fi desemnat comunități etnolingvistice, foarte aproape de ceea ce Iorga numea „Romaniae”, adică ”românii” țărănești [24]

Note

modificare
  1. ^ DEX, 1998; Noul DEX, 2002
  2. ^ Der herzoge Ramunch vzer Vlâchen lant/mit Sibenhunduert mannen chom er fvr si gerant/sam die wilden vogele so sah man si varn
  3. ^ Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129-130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, în Südost-Forschungen, XI, 1946-1952, p. 284-290)
  4. ^ „nunc se Romanos vocant” în Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1914, S. 204
  5. ^ „...si dimandano in lingua loro Romei...se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano,...” în: Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, in Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1- 90
  6. ^ „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Științifică, 1970, vol. II, p.158 – 161
  7. ^ „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur…Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain … ”, Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, in: Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievala, IV, 1960, p. 444
  8. ^ „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti”, Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11 – 12 apud Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică, București, 1992, p. 84
  9. ^ „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur”, Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi în I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedică, 1991, p. 182
  10. ^ „...Valacchi, qui se Romanos nominant...„ „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...”, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40
  11. ^ „Valachos...dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano” Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161
  12. ^ s:ro:Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara
  13. ^ s:ro:De neamul moldovenilor
  14. ^ s:ro: Istoria Țării Rumânești
  15. ^ s:la:Descriptio Moldaviae
  16. ^ „...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncă scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români”, Palia de la Orăștie (1582) în: Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche: 1508-1830, București, 1903-1944, vol.I. S. 30. Spre exemplu, în s:ro:Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara (scris în 1642 – 1647) Grigore Ureche folosește de 5 ori forma român și de 3 ori rumân, iar Miron Costin în s:ro:De neamul moldovenilor (1670) folosește român de 18 ori și rumân de 6 ori.
  17. ^ același fenomen sociolingvistic se observă în evul mediu și la denumirea de „creștin”, care cunoaște în franceză o ramificație semantică ce ajunge la „cretin”, iar în rusă la „țăran dependent”, „șerb”
  18. ^ Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientalǎ în Evul Mediu, Editura All Educational, București, 1999, p. 229-246
  19. ^ citat din „De rebus Geticis” de Iordanes, după Manuscrisul Vienez
  20. ^ Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit (....) tot acest nume au ținut și țin până astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. (...) Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească. În s:ro:De neamul moldovenilor
  21. ^ „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. (....)și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. (....) Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. (....) Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le” în Istoria Țării Rumânești
  22. ^ „Hronicon a toată Țara Românească (care apoi s-u împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) ...”, D. Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, in Operele Principelui Dimitrie Cantemir, Academia Română, Bucuresti, 1901, p.180
  23. ^ Dimitrie Daniil Philippide publică în grecește la Leipzig în 1816 „Istoria României” urmată în același an de „Geografia României”. Termenul pare a fi pătruns deja în limabjul comun în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel încât inscripția de pe piatra funerară a lui Gheorghe Lazăr din Avrig, datând din 1823 arată că: „Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat/Așa tu România din somn ai deșteptat.”
  24. ^ Iorga inaugurează termenul de “Romaniae” țărănești : "Et, en même temps, les populations romanes, en Gaule aussi bien qu'à Rome, dans l'ancienne capitale de même que sur la rive de l'Adriatique, dans les vallées des Balcans, sur le Danube et dans les Carpathes, en Sardaigne, réduites à se protéger et à s'organiser elles-mêmes, s'érigèrent en démocraties populaires, ayant l'orgueil de représenter, devant un maître établi dans leur voisinage ou sur leur territoire même, des Romaniae, des pays de romanité nationale, dont le souvenir s'est perpétué dans les noms de la Romagne italienne, de même que dans celui des Roumanches alpins, dans celui des Romani, des Roumains de la péninsule balcanique et du territoire de l'ancienne Dacie." p.36 și "Quand, sous Justinien, la Rome d'Orient marcha de nouveau à la conquête de sa frontière danubienne, elle trouva ces démocraties paysannes déjà organisées en χώραι, en « terres », dont les Roumains — successeurs de ces Romani dont ils gardèrent le nom et la langue — firent țeri (singulier țara)", p.47 în La "Romania" danubienne et les barbares au Vie siècle,' Revue Belge de philologie et d'histoire, III (1924), 35-51


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Etimologia_termenilor_român_și_România&oldid=16437778