Pentru un sindicat din România, vedeți CSI Frăția.

Frăția a fost o societate secretă înființată în 1843 de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell,[1][2] la care au aderat ulterior și alți pașoptiști, precum Alexandru G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti și alții.

Steagul Revoluției Române de la 1848 din Țara Românească
Pe steag este scris Dreptate ... Frăție.

Deviza societății era „Dreptate, Frăție”. S-a constituit și o filială la Paris, al cărei secretar era C. A. Rosetti: Societatea studenților români.

Fundal istoricModificare

Valahia și capitala ei erau râvnite aproape „pe față” de ruși[3]. Testamentul lui Petru I, pe care ei îl calificau „apocrif” pentru a adormi vigilența celorlalte puteri europene, îi obseda aproape dureros[3]. Dacă rușii ar fi ocupat definitiv Moldova și Valahia, ar fi ajuns la Dunăre, la câteva sute de kilometri de Constantinopol, ținta primordială din Testament[3].

Constituirea FrățieiModificare

Pentru a se opune acestei intenții și a salva națiunea, tinerii boieri luminați au pus atunci bazele unor societăți secrete, cea mai cunoscută fiind Frăția[3]. În același scop, cei mai mulți dintre membrii acestor societăți au intrat în lojile masonice propriu-zise; astfel, gândeau ei, vor putea stabili legaturi externe, „invizibile”, strânse și puternice[3].

Galeria steagului național românModificare

Nu există niciun document care să fi rămas istoriei și să ateste că Barbu Iscovescu ar fi fost membru al grupării Frăția.[4] Această evidență poate fi argumentată prin faptul că gruparea fiind prin ea însăși o organizație secretă, ea nu ținea liste de membri și aceștia nu se cunoșteau între ei, decât strict cei care aveau legătură.[4] Ionel Jianu a considerat că este de necontestat faptul că Iscovescu a fost membru al Frăției deoarece i s-ar fi încredințat sarcina de a picta steagul revoluționar cu deviza Dreptate - Frăție, steag pe care Iscovescu l-ar fi purtat el însuși în fruntea mulțimii care a împresurat palatul lui Bibescu în data de 11 iunie 1848.[4] În cadrul Frăției, Barbu Iscovescu l-a cunoscut și pe Niță Magheru, cel care s-a urcat pe o scară din fața prăvăliei lui Dionisie de pe Lipscani și a citit Proclamația de la Islaz în data de 11 iunie 1848.[4]

NoteModificare

  1. ^ Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XI, Editura Cartea Românească, București, 1925, p. 81
  2. ^ Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, capitolul Nicu Bălcescu
  3. ^ a b c d e Hora, 11 mai 2007, Emanuel Bădescu, Ziarul de Duminică, accesat la 13 decembrie 2011
  4. ^ a b c d Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite jianu16

BibliografieModificare

  • Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București 2001 ISBN 973-45-0430-4
  • Lăzărescu, Dan A., Românii în francmasoneria universală, Centrul Național de Studii Francmasonice, București 1997 ISBN 973-97-103-5-2

Legături externeModificare