Herbert al II-lea de Vermandois

Herbert al II-lea (sau Heribert) (d. 23 februarie 943) a fost conte de Meaux și de Vermandois. El a fost primul care a exercitat puterea asupra teritoriului care a devenit provincia Champagne.

ViațaModificare

Herbert a fost fiul contelui Herbert I de Vermandois[1] cu Bertha de Morvois.[2] Se pare că el a fost conștient de descendența sa din Carol cel Mare.[3] Herbert a moștenit stăpânirea tatălui său, iar în 907 a adăugat acesteia abația de St. Medard din Soissons. El a luat poziția de abate laic, care i-a acordat drepturile asupra veniturilor acelor moșii.[1] Căsătoria sa cu Adela, fiică a regelui Robert I al Franței i-a adus posesiunea asupra comitatului de Meaux.[4]

În 922, atunci când Seulf a devenit arhiepiscop de Rheims, într-un efort de a domoli expansiunea lui Herbert acesta i-a promis posibilitatea de a-l numi ca succesor al său.[5] În 923, contele Herbert a luat îndrăzneața măsură de a-l reține ca prizonier pe regele Carol al III-lea al Franței, care a murit în captivitate în 929.[4] Apoi, la moartea lui Seulf din 925, cu ajutorul regelui Rudolf al Burgundiei, el a achiziționat pentru cel de al doilea fiu al său, Hugo (pe atunci în vârstă de 5 ani) arhiepiscopatul de Rheims.[6] Herbert a făcut pasul următor, trimițând soli la Roma, la papa Ioan al X-lea pentru a obține de la acesta aprobarea, pe care suveranul pontif i-a acordat-o în 926.[5] Cu ocazia alegerii sale, tânărul Hugo a fost trimis la Auxerre, pentru studii.[3]

În 926, la moartea contelui Roger I de Laon, Herbert a solicitat comitatul de Laon pentru Odo, fiul său mai vârstnic.[7] El a preluat orașul prin sfidarea regelui Raoul, fapt ce a condus la ciocnirea intereselor celor doi în 927.[3] Folosindu-se de amenințarea eliberării lui Carol al III-lea, pe care îl deținea captiv, Herbert a reușit să păstreze orașul vreme de încă 4 ani.[3] Însă după moartea lui Carol din 929, Raoul a întreprins un nou atac asupra Laon în 931, apărat cu succes de către Herbert.[3] În același an, regele a pătruns în Rheims și l-a înfrânt pe arhiepiscopul Hugo, fiul lui Herbert.[8] Ca urmare, Artaud a devenit noul arhiepiscop de Reims.[8] În continuare, pe parcursul a trei ani, Herbert al II-lea a pierdut Vitry, Laon, Château-Thierry și Soissons.[9] Intervenția aliatului său, Henric I "Păsărarul", regele Germaniei, i-a permis să își recupereze stăpânirile (exceptând Rheims și Laon) în schimbul supunerii sale față de regele Raoul.

Ulterior, Herbert s-a aliat cu Hugo cel Mare și cu ducele Guillaume "Spadă Lungă" de Normandia împotriva regelui Ludovic al IV-lea, care i-a conferit comitatul de Laon lui Roger al II-lea, fiul fostului conte Roger I, în 941. Herbert și Hugo cel Mare au recuperat Rheims și l-au capturat pe arhiepiscopul Artaud.[10] Hugo, fiu lui Herbert, a fost restaurat ca arhiepiscop.[10] Încă o dată, medierea din partea regelui Germaniei, de această dată Otto I "cel Mare" din Visé, din apropiere de Liège, din 942 a condus la normalizarea situației.

Moartea și succesoriiModificare

Herbert al II-lea a murit în 23 februarie 943 la Saint-Quentin (capitala comitatului de Vermandois).[1] Vastele sale moșii și teritorii au fost divizate între fiii săi.[11] Vermandois și Amiens au revenit fiilor mai mari, în vreme ce celor mai tineri, Robert și Herbert cel Bătrân li s-au acordat valoroase domenii răspândite de-a lungul întregii regiuni Champagne.[11] La moartea lui Robert, fiul fratelui său, Herbert al III-lea le-a preluat pe toate. Singurul fiu al lui Herbert al III-lea, Ștefan I de Troyes a murit fără a avea copii în 11191120, sfârșindu-se astfel linia masculină a lui Herbert al II-lea.[11]

FamiliaModificare

Herbert a fost căsătorit cu Adela, fiică a regelui Robert I al Franței.[12] Împreună au avut următorii copii:

NoteModificare

  1. ^ Herbert cel Bătrân, conte de Meaux, fiul lui Herbert al II-lea este uneori confundat cu nepotul său de frate, Herbert al III-lea, conte de Meux și Troyes, fiul lui Robert de Vermandois, conte de Meaux. Vezi ES III/1, 49; K. Norgate, 'Odo of Champagne', EHR 5, 19 (Jul. 1890), 488.

TrimiteriModificare

  1. ^ a b c d e f g h i j Detlev Schwennicke, Europäische Stammtafeln: Stammtafeln zur Geschichte der Europäischen Staaten, Neue Folge, Band III Teilband 1, Marburg, J. A. Stargardt, 1984, Tafel 49.
  2. ^ George Andrews Moriarty, The Plantagenet Ancestry of King Edward III and Queen Philippa, Salt Lake City, UT, Mormon Pioneer Genealogy Society, 1985, p. 6.
  3. ^ a b c d e Jim Bradbury, The Capetians: Kings of France, 987-1328, Londra, Hambledon Continuum, 2007, p. 36.
  4. ^ a b Emily Taitz, The Jews of Medieval France: The Community of Champagne, Westport, CT, Greenwood Press, 1994, p. 42.
  5. ^ a b Eleanor Shipley Duckett, Death and life in the tenth century, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1967, p. 155.
  6. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966 (eds & trad. Steven Fanning & Bernard S. Bachrach), New York; Ontario, Canada, University of Toronto Press, 2011, p. 14-15.
  7. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966 (eds & trad. Steven Fanning & Bernard S. Bachrach), New York; Ontario, Canada, University of Toronto Press, 2011, p. 15-16.
  8. ^ a b The Annals of Flodoard of Reims, 916–966 (eds. & trad. Steven Fanning & Bernard S. Bachrach), New York; Ontario, Canada, University of Toronto Press, 2011, p. 21.
  9. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966 (eds. & trad. Steven Fanning & Bernard S. Bachrach), New York; Ontario, Canada, University of Toronto Press, 2011, p. 20-24.
  10. ^ a b Eleanor Shipley Duckett, Death and life in the tenth century, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1967, p. 157.
  11. ^ a b c d Kate Norgate, 'Odo of Champagne, Count of Blois and Tyrant of Burgundy', The English Historical Review, Vol. 5, No. 19 (Jul., 1890), p. 488.
  12. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966 (eds & trad. Steven Fanning & Bernard S. Bachrach), New York; Ontario, Canada, University of Toronto Press, 2011, p. 21 n. 77, 92.
  13. ^ Detlev Schwennicke, Europäische Stammtafeln: Stammtafeln zur Geschichte der Europäischen Staaten, Neue Folge, Band II, Marburg, Verlag von J. A. Stargardt, Marburg, 1984, Tafel 46.

Legături externeModificare