Masaki Kobayashi

regizor de film japonez
Masaki Kobayashi
Masaki Kobayashi.jpg
Date personale
Născut[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Otaru, Japonia Modificați la Wikidata
Decedat (80 de ani)[1][5][6][7] Modificați la Wikidata
Tokyo⁠(d), Japonia Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (infarct miocardic) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Japan (1870–1999).svg Japonia Modificați la Wikidata
Ocupațieregizor de film
producător de film
scriitor
scenarist Modificați la Wikidata
Alma materUniversitatea Waseda
Alte premii
Premiul Juriului[*] (1963) pentru Harakiri
Premiul Juriului[*] (1965) pentru Kaidan
Sutherland Trophy[*][[Sutherland Trophy |​]] (1967) pentru Ultimul samurai
Medal with Purple Ribbon[*][[Medal with Purple Ribbon (a type of Japanese Medals of Honor)|​]] (1984) Modificați la Wikidata
Prezență online

Masaki Kobayashi (小林 正樹 Kobayashi Masaki?, n. ,[1][2][3][4] Otaru, Japonia – d. ,[1][5][6][7] Tokyo⁠(d), Japonia) a fost un scenarist și regizor de film japonez, cunoscut mai ales pentru trilogia epică Condiția umană (1959–1961), pentru filmele cu samurai Harakiri (1962) și Ultimul samurai (1967) și pentru filmul de groază Kwaidan (1964).[8]

BiografieModificare

TinerețeaModificare

Kobayashi s-a născut în Otaru, pe atunci un mic port pe insula Hokkaido.[9] Era un văr de-al doilea al actriței și regizoarei Kinuyo Tanaka.[10] În perioada 1933-1941 a studiat arta și filozofia din Asia de Est la Universitatea Waseda din Tokyo.[9] El a început o carieră în cinematografie în 1941 în calitate de regizor ucenic la studiourile Shochiku, dar a fost mobilizat în Armata Japoneză Imperială în ianuarie 1942 și trimis în Manciuria.[8]

Kobayashi s-a considerat un pacifist și a refuzat avansarea în grad, rămânând prin proprie voință simplu soldat.[11] În 1944 a fost transferat în orașul Miyakojima din insulele Ryuku și a fost luat prizonier aproape de sfârșitul războiului. A fost internat apoi un an într-un lagăr de detenție din Okinawa.[12] După eliberare, în 1946, a revenit la studiourile Shochiku ca asistent al regizorului Keisuke Kinoshita, în special la Carmen revient au pays (1951), primul film în culori turnat în Japonia.[8]

Regizor de filmModificare

Kobayashi a debutat ca regizor la începutul anilor 1950.[13] Debutul regizoral al lui Kobayashi a fost în 1952 cu filmul Musuko no Seishun (Tinerețea fiului meu). El a regizat apoi numeroase filme mai personale, influențate de anii de război, în care și-a pus treptat amprenta printr-o denunțare a nedreptății sociale, a ordinii ierarhice din societatea japoneză și a responsabilității Japoniei în războiul recent încheiat. Lansarea filmului său La Pièce aux murs épais, filmat în 1953, a fost astfel amânată timp de patru ani deoarece studioul Shochiku s-a temut de cenzura autorităților americane de ocupație.[8]

Din 1958 până în 1961 Kobayashi a regizat Condiția umană (1959–1961), o trilogie despre efectele celui de-al Doilea Război Mondial asupra unui soldat pacifist și socialist japonez, care se luptă să-și păstreze umanitatea în conflictul militar ce s-a încheiat cu înfrângerea Japoniei.[13] Durata totală a filmelor este de aproape zece ore, ceea ce îl face unul dintre cele mai lungi filme de ficțiune realizate vreodată pentru difuzare cinematografică.[8][13] Trilogia a fost inspirată din experiențele sale de soldat și a denunțat atrocitățile războiului.[13] Această frescă istorică a avut un succes răsunător la lansarea sa și constituie opera principală a lui Kobayashi.[13] Cineastul a obținut Premiul San Giorgio la Festivalul Internațional de Film de la Veneția.[13] Cu toate acestea, statutul contestatar al regizorului a speriat studiourile Shōchiku care au preferat să se despartă de el. Restul carierei sale a devenit, prin urmare, mai dificil, într-un context în care industria cinematografică japoneză suferea o concurență tot mai mare din partea televiziunii.

În 1962 a regizat filmul Harakiri, care a câștigat premiul juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1963. Filmul realizează o critică violentă a sistemului feudal al Japoniei și prin extensie a societății japoneze și a cultului tradițiilor.[13] Kobayashi a abordat din nou aceeași temă câțiva ani mai târziu în Ultimul samurai (1967).[14]

În 1964 Kobayashi a realizat Kwaidan (1964), primul său film color, o colecție hipnotică de patru povești cu fantome inspirate din cărțile lui Lafcadio Hearn.[13] Filmul a avut un succes mare în străinătate grație subiectului său exotic[13] și a câștigat premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965[15] și a primit o nominalizare la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.[16] În anii 1960 Kobayashi a primit numeroase premii (Cannes, Veneția), iar activitatea sa a fost recunoscută.

Cineastul a părăsit compania Shochiku și a început să colaboreze cu Toho (care-i finanțase parțial filmul Kwaidan), dar a aflat curând că Toho ezita să-i sprijine financiar proiectele, așa că a realizat filmul Ultimul samurai (1967) în colaborare cu compania de producție a lui Toshiro Mifune.[13]

În iulie 1969 regizorii japonezi Akira Kurosawa, Keisuke Kinoshita, Kon Ichikawa și Kobayashi au fondat compania de producție independentă Yonki no kai - Clubul celor patru cavaleri, în încercarea de a realiza filme pentru generațiile tinere.[8][17][18] Compania a întâmpinat greutăți serioase în urma eșecului comercial al filmului Dodes'kaden (1970) al lui Kurosawa.[19]

În 1969 a fost membru al juriului la ediția a XIX-a a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.[20] El a fost, de asemenea, candidat pentru regizarea secvențelor japoneze ale filmului Tora! Tora! Tora! (1970), după ce Akira Kurosawa a părăsit filmul, dar a refuzat să accepte oferta americanilor din respect față de Kurosawa.[21] Au fost aleși ulterior regizorii Kinji Fukasaku și Toshio Masuda.[21]

Începând din anii 1970 a părut mai puțin inspirat și a întâmpinat dificultăți în a-și finanța proiectele cinematografice. Unul dintre proiectele sale majore a fost un film inspirat de romanul Tun Huang al lui Yasushi Inoue despre China budistă, proiect care nu a fost dus niciodată la bun sfârșit.[8] A început să colaboreze cu televiziunea (Les Fossiles după Yasushi Inoue), în timp ce a continuat să facă filme de cinema cu un succes mai mic.

Masaki Kobayashi a murit la 4 octombrie 1996 în urma unui stop cardiac. A regizat douăzeci și trei de filme și a scris opt scenarii între 1952 și 1985.[22]

FilmografieModificare

RegizorModificare

În afara unei indicații contrare, titlurile în limba franceză provin din filmografia lui Masaki Kobayashi publicată în cartea Le Cinéma japonais a lui Tadao Satō.[23] Mențiunea +scenarist indică faptul că Masaki Kobayashi este și autorul scenariului.

ScenaristModificare

Premii și distincțiiModificare

NoteModificare

  1. ^ a b c d „Masaki Kobayashi”, Internet Movie Database, accesat în  
  2. ^ a b Masaki Kobayashi, Brockhaus Enzyklopädie 
  3. ^ a b Masaki Kobayashi, Autoritatea BnF 
  4. ^ a b Masaki Kobajaši, Encyclopaedia Beliana 
  5. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  6. ^ a b http://www.britannica.com/EBchecked/topic/320752/Kobayashi-Masaki  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  7. ^ a b Masaki Kobayashi, SNAC, accesat în  
  8. ^ a b c d e f g Kirkup, James (). „Masaki Kobayashi: Obituary”. The Independent. Londra. 
  9. ^ a b Wakeman, John, ed. (). World film directors. New York: H.W. Wilson. p. 527. ISBN 0-8242-0763-7. OCLC 778946190. 
  10. ^ Sharpe, Jasper (). Historical Dictionary of Japanese Cinema. Scarecrow Press. pp. 240–242. ISBN 978-0-8108-7541-8. 
  11. ^ „Harakiri: Kobayashi and History – From the Current – The Criterion Collection”. Criterion.com. Accesat în . 
  12. ^ Bock, Audie (). Japanese film directors (în engleză). Kodansha International. p. 248. ISBN 978-0-87011-714-5. OCLC 1015968920. 
  13. ^ a b c d e f g h i j k l Galbraith IV (2002), p. 410.
  14. ^ Galbraith IV (2002), p. 413.
  15. ^ „Festival de Cannes: Kwaidan”. festival-cannes.com. Accesat în . 
  16. ^ „The 38th Academy Awards (1966) Nominees and Winners”. oscars.org. Accesat în . 
  17. ^ Galbraith IV (2002), p. 473.
  18. ^ Hashimoto, Shinobu (). „Compound Cinematics: Akira Kurosawa and I”. Vertical, Inc. 
  19. ^ Galbraith IV (2002), pp. 474, 485, 722.
  20. ^ „Berlinale 1969: Juries”. berlinale.de. Accesat în . 
  21. ^ a b Galbraith IV (2002), p. 468.
  22. ^ „Filmografie”. JMDB (în japoneză). Accesat în . 
  23. ^ Tadao Satō (). Le Cinéma japonais (tome II) (în franceză). Éditions du Centre Pompidou. pp. 266–268. ISBN 2-85850-930-1. 
  24. ^ La Pièce aux murs épais: titlu francez al filmului în cursul retrospectivei « Le Cinéma japonais » din 19 martie până în 29 septembrie 1997 de la Centrul George-Pompidou
  25. ^ La Pièce aux murs épais (1956)- Cinémathèque française
  26. ^ Galbraith IV (2002), pp. 171, 410.
  27. ^ Galbraith IV (2002), p. 106.
  28. ^ Pavane pour un homme épuisé: titlu francez al filmului în cursul retrospectivei « Tōhō, le rêve américain » din 21 februarie până în 31 martie 2011 de la MCJP
  29. ^ Hammer (1991), p. 327.
  30. ^ Hammer (1991), p. 270.
  31. ^ Hara-kiri (1962) - Premiul special al juriului (ex-aequo) la Festivalul Internațional de Film de la Cannes
  32. ^ Kwaïdan (1964) - Premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes
  33. ^ Hammer (1991), p. 306.
  34. ^ Hammer (1991), p. 328.
  35. ^ Hammer (1991), p. 486.
  36. ^ Pavane pour un homme épuisé (1968) - În competiție la Festivalul Internațional de Film de la Cannes
  37. ^ Hammer (1991), p. 336.
  38. ^ Hammer (1991), p. 331.
  39. ^ Hammer (1991), p. 337.

BibliografieModificare

Legături externeModificare