Mișcare (fizică)

schimbare în poziție al unui obiect în timp

În fizică, mișcarea este schimbarea poziției unui obiect în timp. Mișcarea este descrisă prin distanță, timp, viteză și accelerație. Mișcarea unui corp este studiată prin alegerea unui sistem de referință de către un observator și prin măsurarea schimbării poziției acelui corp față de acel sistem de referință.

Mișcarea implică o schimbare de poziție. Vedere dintr-un tren care pleacă din gară.

Dacă poziția unui corp nu se schimbă în raport cu un anumit sistem de referință, se spune că acesta se află în repaus, este nemișcat, imobil, staționar sau are o poziție constantă (invariantă). Mișcarea unui obiect nu se poate schimba decât prin acțiunea unei forțe. O mărime importantă pentru descrierea mișcării este impulsul, direct legat de masa și viteza obiectului; impulsul total al obiectelor dintr-un sistem izolat, adică neafectat de forțe externe, nu se schimbă odată cu timpul (legea conservării impulsului).

Deoarece nu există un sistem de referință absolut, mișcarea absolută nu poate fi determinată.[1] Astfel, în Univers totul poate fi considerat a fi în mișcare.

Această descriere generală a mișcării se aplică obiectelor, corpurilor și particulelor de materie, radiației, câmpurilor, spațiului și spațiului-timp. Termenul de mișcare, în general, semnifică o schimbare în timp a configurației unui sistem fizic: se poate vorbi despre mișcarea unui val sau despre mișcarea unei particule cuantice, unde configurația constă în probabiliatea de ocupare a unor anumite poziții. Ramurile fizicii care se ocupă de aspectele fundamentale ale mișcării sunt grupate sub numele de mecanică. Mișcarea la scară macroscopică este descrisă de mecanica clasică; mișcarea la scară microscopică este descrisă de mecanica cuantică.

Mecanica clasicăModificare

 
Exemplar al primei ediții din Principia, cu corecturile făcute de Newton însuși pentru ediția a doua.

Mecanica clasică descrie mișcarea obiectelor macroscopice, de la proiectile la componente ale mașinilor, și a obiectelor astronomice cum ar fi planetele, stelele și galaxiile. Produce rezultate foarte precise și este unul dintre cele mai vechi domenii ale științei, ingineriei și tehnologiei. Fundamentul mecanicii clasice îl reprezintă legile lui Newton, care descriu relația dintre forțele care acționează asupra unui corp și mișcarea acelui corp. Acestea au fost compilate prima dată de Sir Isaac Newton în lucrarea sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, publicată pentru prima oară pe 5 iulie 1687.[2] În formularea inițială a lui Newton,[3] cele trei legi sunt:

Legea I. Fiecare corp perseverează în starea sa de repaus, sau de mișcare uniformă în linie dreaptă, cu excepția cazului în care este obligat să schimbe acea stare de forțele imprimate pe el.

Legea II. Alterarea mișcării este întotdeauna proporțională cu forța motrice imprimată; și se face în direcția liniei drepte în care acea forță este imprimată.

Legea III. Fiecărei Acțiuni i se opune întotdeauna o Reacție egală: sau acțiunile reciproce a două corpuri unul asupra celuilalt sunt întotdeauna egale și îndreptate către părți contrare.

Mecanică clasică a fost dezvoltată ulterior de Albert Einstein, prin teoria relativității restrânse și teoria relativității generale. Relativitatea restrânsă (sau specială) se referă la mișcarea obiectelor cu viteză ridicată, apropiată de viteza luminii. Relativitatea generală descrie mișcarea maselor mari (astronomice) sub acțiunea forței gravitației.

Mecanica cuanticăModificare

Mecanica cuantică este un ansamblu de principii care descriu realitatea fizică la nivel atomic (molecule și atomi) și subatomic (electroni, protoni, neutroni și particule elementare). Această descriere include descrerea dualității undă-particulă și principiul incertitudinii. Mecanica cuantică constituie baza pentru înțelegerea unor fenomene cum ar fi superfluiditatea, supraconductibilitatea și sistemele biologice.

Forme de mișcare „imperceptibile”Modificare

Unele forme de mișcare apar simțurilor umane ca „imperceptibile”, fie din cauză că lipsește un sistem de referință la scara respectivă, fie fiindcă ele sunt prea lente.[4]

  • Calea Lactee. Datele astronomice sugerează că galaxia noastră se deplasează cu o viteză de ordinul 600 km/s față de poziția observată a altor galaxii din apropiere și față de fondul cosmic de microunde.[6]
  • Organismul uman. Inima umană se contractă în mod constant pentru a pompa sânge în tot corpul. Există variații considerabile în vitezele de curgere a sângelui prin vene și artere; ele se situează între 0,1 m/s și 0,45 m/sfluxurile de vârf ale venelor cave au fost găsite între 0,1 m / s și 0,45 m / s. Alimentele digerate se deplasează prin intestinul subțire cu o viteză medie de 0,036 m/s. Fluidul limfatic se deplasează printr-un capilar limfatic al pielii cu aproximativ 0,0000097 m/s.[12]
 
Lumina solară are nevoie de aproximativ 8 minute și 17 secunde pentru a parcurge distanța medie între Soare și Pământ.
  • Celulele. Trasarea citoplasmatică este mecanismul prin care celulele deplasează molecule în întreaga citoplasmă. Diferite proteine funcționează ca motoare moleculare în celule. S-a descoperit că veziculele propulsate de proteinele motorii au o viteză de aproximativ 0,00000152 m/s.[13]
  • Particule. Toate particulele de materie sunt în mișcare constantă: ele se deplasează și se ciocnesc, se rotesc și vibrează. Această mișcare este detectată de nervii umani ca temperatură, provocând senzațiile de căldură și frig.[14]

Forme particulare de mișcareModificare

NoteModificare

  1. ^ Wahlin, Lars (). „9.1 Relative and absolute motion”. The Deadbeat Universe (PDF). Boulder, CO: Coultron Research. pp. 121–129. ISBN 0-933407-03-3. Accesat în . 
  2. ^ Newton's "Axioms or Laws of Motion" can be found in the "Principia" on page 19 of volume 1 of the 1729 translation.
  3. ^ Axioms or Laws of Motion
  4. ^ Safkan, Yasar. „Question: If the term 'absolute motion' has no meaning, then why do we say that the earth moves around the sun and not vice versa?”. Ask the Experts. PhysLink.com. Accesat în . 
  5. ^ Hubble, Edwin, "A Relation between Distance and Radial Velocity among Extra-Galactic Nebulae" (1929) Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, Volume 15, Issue 3, pp. 168–173 (Full article, PDF)
  6. ^ Kogut, A.; Lineweaver, C.; Smoot, G. F.; Bennett, C. L.; Banday, A.; Boggess, N. W.; Cheng, E. S.; de Amici, G.; Fixsen, D. J.; Hinshaw, G.; Jackson, P. D.; Janssen, M.; Keegstra, P.; Loewenstein, K.; Lubin, P.; Mather, J. C.; Tenorio, L.; Weiss, R.; Wilkinson, D. T.; Wright, E. L. (). „Dipole Anisotropy in the COBE Differential Microwave Radiometers First-Year Sky Maps”. Astrophysical Journal. 419: 1. arXiv:astro-ph/9312056 . Bibcode:1993ApJ...419....1K. doi:10.1086/173453. 
  7. ^ Imamura, Jim (). „Mass of the Milky Way Galaxy”. University of Oregon. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ Williams, David R. (). „Earth Fact Sheet”. NASA. Accesat în . 
  9. ^ Staff. „GPS Time Series”. NASA JPL. Accesat în . 
  10. ^ Huang, Zhen Shao (). Glenn Elert, ed. „Speed of the Continental Plates”. The Physics Facebook. Accesat în . 
  11. ^ Meschede, M.; Udo Barckhausen, U. (). „Plate Tectonic Evolution of the Cocos-Nazca Spreading Center”. Proceedings of the Ocean Drilling Program. Texas A&M University. Accesat în . 
  12. ^ Wexler, L.; D H Bergel; I T Gabe; G S Makin; C J Mills (). „Velocity of Blood Flow in Normal Human Venae Cavae”. Circulation Research. 23 (3): 349–359. doi:10.1161/01.RES.23.3.349. 
  13. ^ Hill, David; Holzwarth, George; Bonin, Keith (). „Velocity and Drag Forces on motor-protein-driven Vesicles in Cells”. American Physical Society, the 69th Annual Meeting of the Southeastern. abstract. #EA.002. Bibcode:2002APS..SES.EA002H. 
  14. ^ Temperature and BEC. Physics 2000: Colorado State University Physics Department
  15. ^ Chapter 2, Nuclear Science- A guide to the nuclear science wall chart. Berkley National Laboratory.

Legături externeModificare