Wikipedia

Pământ

a treia planetă de la Soare din sistemul solar
(Redirecționat de la Pământul)
Acest articol se referă la o planetă din sistemul solar. Pentru alte sensuri, vedeți Pământ (dezambiguizare).
Pământ 🜨
"The Blue Marble" photograph of Earth, taken by the Apollo 17 mission. The Arabian peninsula, Africa and Madagascar lie in the upper half of the disc, whereas Antarctica is at the bottom.
The Blue Marble - fotografia Pământului făcută de pe Apollo 17 în 1972.
Denumiri
Nume alternative
Caracteristicile orbitei
Epocă J2000[1]
Afeliu152.100.000 km[2]
Periheliu147.095.000 km[2]
149.598.023 km[3]
Excentricitate0.0167086[3]
Perioadă orbitală
365,256363004 zile[4]
29,78 km/s (107.200 km/h)[5]
358,617°
Înclinație
-11,26064°[5] față de J2000 ecliptic
114,20783°[5]
Sateliți
Caracteristici fizice
Raza medie
6.371 km[9]
6.378,1 km[10][11]
Raza polară
6.356,8 km[12]
Aplatizare0,0033528[13]
Circumferință
Suprafață
  • 510.072.000 km2[16][17][18]
  • 148.940.000 km2 pământ (29,2 %)
  • 361.132.000 km2 apă (70,8 %)
Volum1,08321×1012 km3[5]
Masă5,97237×1024 kg[19]
Densitate medie
5,514 g/cm3[5]
9,807 m/s2[20]
Momentul factorului de inerție
0,3307[21]
11,186 km/s (40.270 km/h)[5]
0,99726968 zile[22]
(23h 56m 4.100s)
Viteza rotației ecuatoriale
0,4651 km/s[23]
(1674,4 km/h)
23,4392811°[4]
Albedo
Temp. la suprafață min medie max
Kelvin 184 K[24] 288 K[25] 330 K[26]
Celsius −89.2 °C 14.9 °C 56.9 °C
Fahrenheit −128.5 °F 58.7 °F 134.3 °F
Atmosfera
Presiunea la suprafață
101,325 kPa (la niv.mării)
Compoziție atmosferică

Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Aproximativ 29,2 % din suprafața Pământului este un uscat format din continente și insule. Restul de 70,8 % este acoperit cu apă,[16] în mare parte de oceane, mări, golfuri și alte corpuri de apă sărată, dar și de lacuri, râuri și alte ape dulci, care împreună constituie hidrosfera.[28] O mare parte din regiunile polare ale Pământului sunt acoperite cu gheață. Stratul exterior al Pământului este împărțit în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață de-a lungul a multe milioane de ani. Interiorul Pământului rămâne activ cu un nucleu interior din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și o manta de convecție care conduce tectonica plăcilor.

Atmosfera Pământului este formată în principal din azot și oxigen. Regiunile tropicale primesc mai multă energie solară decât regiunile polare și este redistribuită de circulația atmosferică și oceanică. Gazele cu efect de seră joacă, de asemenea, un rol important în reglarea temperaturii suprafeței. Clima unei regiuni nu este determinată doar de latitudine, ci și de înălțime și de apropierea de ocean, printre alți factori.

Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul satelit natural al Pământului. Pământul orbitează în jurul Soarelui în aproximativ 365,25 de zile. Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul său orbital, producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună cauzează mareele, stabilizează orientarea Pământului în jurul axei sale, și încetinește treptat rotația acestuia. Pământul este cea mai densă planetă din Sistemul Solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice.

Conform datărilor radiometrice și a altor dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani din gazele sistemului solar timpuriu.[29][30][31] În timpul primului miliard de ani din istoria Pământului s-a format oceanul și apoi s-a dezvoltat viața în el. Viața s-a răspândit la nivel global și a modificat atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor anaerobe și, mai târziu, a organismelor aerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară încă de acum 4,1 miliarde de ani. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere.[32][33] În istoria vieții pe Pământ, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, ocazional punctate de extincții în masă. Peste 99 % din toate speciile[34] care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.[35][36] 8 miliarde de oameni trăiesc astăzi pe Pământ și depind de biosfera și resursele sale naturale pentru supraviețuire. Oamenii au un impact din ce în ce mai mare asupra suprafeței Pământului, a hidrologiei, a proceselor atmosferice și a altor vieți.

Nume și etimologie

modificare

Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum,[37] care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”[38], „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.[39]

Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și apoi de „lume”.

Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cronologie

modificare
Articol principal: Istoria Pământului.

Formare

modificare
Articol principal: Geneza și evoluția Sistemului Solar#Formarea planetelor.
 
Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Cel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă.[40] Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă[41] s-a format Pământul primordial. Corpurile din Sistemul Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.[42]

Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani.[43] O teorie principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.[44] În această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ,[45] și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul.[46] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.

După formare

modificare
Articol principal: Istoria geologică a Pământului.
 
Impresie artistică a Pământului timpuriu nuanțat în portocaliu prin atmosfera timpurie bogată în metan.[47]

Atmosfera și oceanele Pământului s-au format prin activitatea vulcanică și de expulzare.[48] Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete.[49] Este posibil ca apă suficientă pentru a umple oceanele să fi fost întotdeauna pe Pământ de la începutul formării planetei.[50] În acest model, gazele cu efect de seră din atmosferă au păstrat oceanele să nu înghețe când Soarele nou format nu avea decât 70 % din luminozitatea actuală.[51] Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[52]

Pe măsură ce stratul exterior topit al Pământului s-a răcit, s-a format prima crustă solidă, despre care se crede că a avut o compoziție mafică. Prima crustă continentală, care avea o compoziție mai felsică, s-a format prin topirea parțială a acestei cruste mafice. Prezența boabelor de zircon mineral din Hadean în rocile sedimentare eoarhiene sugerează că cel puțin o crustă felsică a existat încă de acum 4,4 miliarde de ani, la numai 140 milioane de ani după formarea Pământului.[53] Există două modele principale ale modului în care acest volum inițial mic de crustă continentală a evoluat pentru a ajunge la abundența actuală:[54] (1) o creștere relativ constantă până în prezent,[55] care este susținută de datarea radiometrică a crustei continentală la nivel global și (2) o creștere rapidă inițială a volumului de crustă continentală în timpul Arheanului, formând cea mai mare parte a crustei continentale care există acum,[56][57] care este susținută de dovezi izotopice de la hafniu în zirconiu și neodim în roci sedimentare. Cele două modele și datele care le susțin pot fi reconciliate prin reciclarea pe scară largă a scoarței continentale, în special în primele etape ale istoriei Pământului.[58]

Continentele au fost formate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.[59]

Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.[60]

Originea vieții și evoluție

modificare
Articol principal: Abiogeneză.
 
Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente.[61] Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[62] Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote.[63] Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.[64]

Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia de Vest,[65] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda de Vest,[66] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia de Vest.[32][33] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[67][68]

În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi acoperită cu gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în complexitate.[69] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă.[70] Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.

Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[71] Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[72]

Viitor

modificare
Articol principal: Viitorul Pământului.
Articol principal: Cronologia viitorului îndepărtat.
Vezi și: Risc de catastrofă planetară.
 
Ilustrație presupusă a Pământului ars după ce Soarele va intra în faza de gigantă roșie, peste aproximativ 5-7 miliarde de ani.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani, luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %.[73] Temperatura de suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[74] Lipsa vegetației va duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[75] După încă un miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea[76] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F).[75] Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani,[74] posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[77] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27 % din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[78]

Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât raza actuală.[73][79] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual).[73] O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.[79]

Caracteristici fizice

modificare

Formă

modificare
 
Forma planetei Pământ.
Articol principal: Forma Pământului.

Forma Pământului este aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri, ceea ce îl face al cincilea obiect ca mărime dintre obiectele de dimensiuni planetare ale Sistemului Solar și cel mai mare dintre obiectele telurice. Datorită rotației, Pământul este bombat în jurul ecuatorului,[80] și ușor aplatizat la poli, astfel încât forma Pământului este descrisă mai precis ca un sferoid aplatizat, al cărui diametrul ecuatorial este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[81]

În plus, forma Pământului are variații topografice locale. Deși cele mai mari variații, cum ar fi Groapa Marianelor (10.925 metri sub nivelul mării),[82] scurtează raza medie a Pământului cu 0,17%, iar Muntele Everest (8.848 metri deasupra nivelului mării) o prelungește cu doar 0,14%.[n 1][84]

Pentru a măsura variația locală a topografiei Pământului, geodezia folosește un Pământ idealizat care produce o formă numită geoid. O astfel de formă de geoid se obține dacă oceanul este idealizat, acoperind Pământul complet și fără perturbări, cum ar fi mareele și vânturile. Rezultatul este o suprafață geoidă netedă, dar gravitațională neregulată, oferind un nivel mediu al mării ca nivel de referință pentru măsurători topografice.[85]

Compoziția chimică

modificare
Compoziția chimică a crustei[86]
Compus Formula Compoziție
Continental Oceanic
dioxid de siliciu SiO2 60.2 % 48.6 %
oxid de aluminiu Al2O3 15.2 % 16.5 %
oxid de calciu CaO 5.5 % 12.3 %
oxid de magneziu MgO 3.1 % 6.8 %
oxid de sodiu Na2O 3.0 % 2.6 %
oxid de fier (II) FeO 3.8 % 6.2 %
oxid de potasiu K2O 2.8 % 0.4 %
oxid de fier (III) Fe2O3 2.5 % 2.3 %
apă H2O 1.4 % 1.1 %
dioxid de carbon CO2 1.2 % 1.4 %
dioxid de titan TiO2 0.7 % 1.4 %
pentoxid de fosfor P2O5 0.2 % 0.3 %
Total 99.6 % 99.9 %

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1 %), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu (1,5 %), aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai mici de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.

Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste 99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.[86][87][88]

Structura internă

modificare
Articol principal: Structura Pământului.

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50 km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[89] și nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[90]
 

Earth cutaway from core to exosphere. Not to scale. 		Adâncime[91]
km 		Strat component Densitate
g/cm3
0–60 Litosferă[n 2] —
0–35 Scoarța[n 3] 2.2–2.9
35–60 Mantaua superioară 3.4–4.4
  35–2890 Mantaua 3.4–5.6
100–700 Astenosferă —
2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2
5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1

Căldura terestră

modificare

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui pregeologică (aproximativ 20 %) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80 %).[92] Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și thoriu-232.[93] În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F),[94] iar presiunea ar putea ajunge la 360 GPa.[95] Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care astăzi se formează rar.[92][96]

Principalii izotopi producători de căldură din prezent[97]
Isotop Căldura eliberată
W/kg isotop 		Timp de înjumătățire
ani 		Concentrația medie a mantalei
kg isotop/kg manta 		Căldura eliberată
W/kg manta
238U 94.6×10−6 4.47×109 30.8×10−9 2.91×10−12
235U 569×10−6 0.704×109 0.22×10−9 0.125×10−12
232Th 26.4×10−6 14.0×109 124×10−9 3.27×10−12
40K 29.2×10−6 1.25×109 36.9×10−9 1.08×10−12

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală de 4,42 x 1013 W.[98] O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin „panașe mantelice”. Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane geologice.[99] Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă.[100]

Plăcile tectonice

modificare
Plăci principale[101]
 
Nume placă Suprafață
106 km2

     Placa Pacificului

 103,3

     Placa Africană[102]

 78,0

     Placa Nord-Americană

 75,9

     Placa Eurasiatică

 67,8

     Placa Antarctică

 60,9

     Placa Indiano-Australiană

 47,2

     Placa Sud-Americană

 43,6
Articol principal: Tectonica plăcilor.

Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt segmente rigide aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice: limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul acestor limite.[103]

 
Munții se înalță atunci când plăcile tectonice se mișcă una către cealaltă, forțând pătrundera. Cel mai mare munte de pe Pământ este Muntele Everest.

Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate la limitele convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile oceanelor medii. Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului. Datorită acestei reciclări, cea mai mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime.[104][105] Prin comparație, cea mai veche crustă continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani.[106]

Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an,[107] iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.[108]

Suprafață

modificare
Articole principale: Litosferă și Formă de relief.
 
Studiul altimetric și bimetric al Pământului.
 
Pământul fără apă (apăsați/lărgiți pentru a „roti” globul 3D).

Suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km2.[16] Din aceasta, 70,8 %,[16] sau 361,13 milioane km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean.[109] Sub suprafața oceanului se află o mare parte a raftului continental, munților, vulcanilor,[81] a tranșeelor ​​oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor oceanice. Restul de 29,2 %, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile, intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic.[110][111]

Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului oceanic.[112] Roca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape 75 % din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5 % din crustă.[113] Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină.[114] Printre carbonații obișnuiți se numără calcitul și dolomitul.[115]

Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9 % din suprafața pământului și doar 1,3 % susțin culturile permanente.[116][117] Aproape 40 % din suprafața Pământului este folosită în agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane km2 de pășuni.[118]

Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest. Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Câmpul gravitațional

modificare
Articol principal: Gravitația Pământului.
 
Gravitația Pământului măsurată de misiunea GRACE (Gravity Recovery and Climate Experiment), arătând abateri de la gravitația teoretică. Afișează roșu unde gravitatea este mai puternică decât valoarea standard și albastrul unde este mai slabă.

Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii gravitationale.[119]

Câmpul magnetic

modificare
Articol principal: Câmpul magnetic al Pământului.

Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam, care convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic. Originea câmpului magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului magnetic la suprafață este de 3,05 × 10−5 T, cu un moment dipol magnetic global de 7,91 × 1015 T m3.[120] Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de ani.[121][122]

Magnetosferă

modificare
Articol principal: Magnetosferă.
 
Reprezentare artistică a magnetosferei Pământului

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze de Pământ și extinde magnetosfera într-o coada lungă.[123] Atunci când aceste particule încărcate electric vin în contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James Van Allen în anul 1958.

Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei.[124] Cum polurile magnetice și geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Orbită și rotație

modificare

Rotație

modificare
Articol principal: Rotația Pământului.
 
Rotația Pământului reflectată de DSCOVR EPIC la 29 mai 2016, cu câteva săptămâni înainte de solstițiu.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400 secunde.[125] Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7 milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.[126]

Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional pentru Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56 de minute și 4,0989 secunde.[4][127] Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.[4] Ziua siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.[128]

Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este nulă.

Orbită

modificare
Articol principal: Mișcarea de revoluție a Pământului.

Simultan cu mișcarea de rotație în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral. Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.[5]

Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.

Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-lumină de centrul galaxiei.[129]

Înclinare axială și anotimpuri

modificare
 
Înclinarea axială a Pământului (sau oblicitatea) și relația sa cu axa de rotație și planul orbitei.

Înclinarea axială a Pământului este de aproximativ 23,439281° [4] față de axa planul său orbital, arătând întotdeauna spre polii cerești. Datorită înclinării axiale a Pământului, cantitatea de lumină solară care atinge un punct dat de pe suprafață variază pe parcursul anului. Acest lucru determină schimbarea sezonieră a climei, vara în emisfera nordică survenind atunci când Tropicul Cancerului este orientat spre Soarele și în emisfera sudică când Tropicul Capricornului este orientat spre Soare. În fiecare caz, iarna apare simultan în emisfera opusă. În timpul verii, ziua durează mai mult, iar Soarele urcă mai sus pe cer. Iarna, clima devine mai răcoroasă, iar zilele mai scurte.[130] Deasupra cercului polar și sub cercul antarctic nu există deloc lumină în timpul zilei pentru o parte a anului, provocând noapte polară, iar această noapte se extinde timp de câteva luni la polii înșiși. Aceleași latitudini experimentează și o zi polară, unde soarele rămâne vizibil toată ziua.[131][132]

Prin convenție astronomică, cele patru anotimpuri pot fi determinate de solstiții — punctele de pe orbita înclinării axiale maxime spre sau îndepărtate de Soare — și de echinocții, când axa de rotație a Pământului este aliniată cu axa sa orbitală. În emisfera nordică, solstițiul de iarnă are loc în jurul datei de 21 decembrie; solstițiul de vară în jurul datei de 21 iunie, echinocțiul de primăvară în jurul datei de 20 martie și echinocțiul de toamnă este la aproximativ 22 sau 23 septembrie. În emisfera sudică, situația este inversă.[133]

Unghiul de înclinare axială a Pământului este relativ stabil pe perioade lungi de timp. Cu toate acestea, această înclinație suferă o mișcare ușoară și neregulată, cu o perioadă principală de 18,6 ani. Orientarea (mai degrabă decât unghiul) axei Pământului se schimbă, de asemenea, în timp, completând o precesie circulară la fiecare 25.800 de ani; această precesie este motivul diferenței dintre un an sideral și un an tropical. Ambele mișcări sunt cauzate de atracția gravitațională variabilă a Soarelui și a Lunii asupra proeminenței ecuatoriale a Pământului. Polii migrează, de asemenea, cu câțiva metri pe suprafața Pământului. Această mișcare polară are mai multe componente ciclice, care sunt denumite în mod colectiv mișcare cvasiperiodică. În plus față de o componentă anuală a acestei mișcări, există un ciclu de 14 luni numit oscilația Chandler. Viteza de rotație a Pământului variază, de asemenea, într-un fenomen cunoscut sub numele de variație a lungimii zilei.[134]

În timpurile moderne, periheliul Pământului are loc în jurul datei de 3 ianuarie, iar afeliul său în jurul datei de 4 iulie. Aceste date se schimbă în timp din cauza precesiei și a altor factori orbitali, care urmează tipare ciclice cunoscute sub numele de cicluri Milancovici. Distanța schimbătoare Pământ-Soare determină o creștere de aproximativ 6,8 % a energiei solare care ajunge la Pământ la periheliu față de afeliu.[135][n 4] Deoarece emisfera sudică este înclinată spre Soare cam în același timp în care Pământul atinge cea mai mare apropiere de Soare, emisfera sudică primește ceva mai multă energie de la Soare decât nordul în decursul unui an. Acest efect este mult mai puțin semnificativ decât schimbarea totală a energiei datorată înclinării axiale, iar cea mai mare parte a excesului de energie este absorbită de proporția mai mare de apă din emisfera sudică.[136]

Luna și influența ei

modificare
Articol principal: Luna.
 
Luna

Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale, deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți „luni”, după cea a Pământului.

Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

 
Detalii despre sistemul Pământ-Lună. În plus față de raza fiecărui obiect, distanța dintre acestea și înclinația axei fiecăruia, este prezentată distanța dintre baricentrul sistemului Pământ-Lună și centrul Pământului (4641 km). Axa Lunii este localizată de cea de-a treia lege a lui Cassini.

Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se adaugă unor schimbări semnificative.[137] De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410 milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.[138]

Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună.[139] Unii teoreticieni cred că, fără această stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.[140]

Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat.[141] Acest lucru permite să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.

Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea unei protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este aproape identică cu cea a crustei Pământului.[142]

Asteroizi și sateliți artificiali

modificare
Articol principal: Obiecte din apropierea Pământului.
 
Stația Spațială Internațională, cel mai mare satelit artificial al Pământului, 2011

Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29.[143][144] În 2010 a fost descoperit primul asteroid troian al Pământului, 2010 TK7, în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul Soarelui.[145][146]

Micul asteroid situat în apropierea Pământului 2006 RH120 face abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru perioade scurte de timp.[147]

În ianuarie 2022, erau circa 4.852 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul.[7] Există și sateliți nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente de gunoi spațial.[8] Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.[148]

Hidrosfera

modificare
Articol principal: Hidrosferă.
 
Apa este transportată în diferite părți ale hidrosferei prin circuitul apei.

Abundența apei la suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge „Planeta Albastră” de alte planete din Sistemul Solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.[149]

Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului. Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie de 3.682 m, rezultând un volum estimat de 1.332 miliarde km3.[150] Dacă toată suprafața de crustă a Pământului ar fi la aceeași înălțime ca o sferă netedă, adâncimea oceanului mondial rezultat ar fi de 2,7 până la 2,8 km.[151] Aproximativ 97,5 % din apa Pământului este sărată; restul de 2,5 % este compus din apă dulce,[152][153] dar aproximativ 68,7 % din acesta se găsește sub formă de gheață în calote și ghețari.[154]

În cele mai reci regiuni ale Pământului, zăpada supraviețuiește vara și se transformă în gheață. Această zăpadă și gheață acumulate formează în cele din urmă ghețarii, corpuri de gheață care curg sub influența propriei lor gravitații. Ghețarii alpini se formează în zonele muntoase, în timp ce straturile întinse de gheață se formează pe uscat în regiunile polare. Gurgerea ghețarilor erodează suprafața, schimbându-o dramatic, formând văi în formă de U și alte forme de relief.[155] Banchiza din Arctica acoperă o zonă aproximativ la fel de mare ca Statele Unite, deși se retrage rapid ca o consecință a schimbărilor climatice.[156]

Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă de mare (3,5 % sare).[157] Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau de eroziunea rocilor ignifuge.[158] Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică.[159] Apa mării are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de căldură.[160] Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi El Niño.[161]

Atmosferă

modificare
Articol principal: Atmosfera Pământului.
 
Straturile atmosferei Pământului

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon și alte molecule gazoase.[162] Conținutul de vapori de apă variază între 0,01% și 4%,[162] dar în medie este de aproximativ 1%.[5] Înălțimea troposferei variază în funcție de latitudine, variind între 8 km la poli și 17 km la ecuator, cu unele variații care rezultă din vreme și factori sezonieri.[163] Presiunea atmosferică la nivelul mării este în medie de 101,325 kPa.[162]

Atmosfera are o masă de aproximativ 5,15 × 1018 kg,[164] dintre care trei sferturi se află la aproximativ 11 km de suprafață. Atmosfera devine mai subțire odată cu creșterea altitudinii, fără o limită definită între atmosferă și spațiul cosmic. Linia Kármán, situată la 100 km de suprafață, este adesea folosită ca graniță între atmosferă și spațiul cosmic. Efectele atmosferice devin vizibile în timpul reintrării atmosferice a navei spațiale la o altitudine de aproximativ 120 km. În atmosferă pot fi distinse mai multe straturi, pe baza unor caracteristici precum temperatura și compoziția.

Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7 miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen.[62] Această schimbare a permis proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de ozon datorită conversiei ulterioare a O2 atmosferic în O3. Stratul de ozon blochează radiația solară ultravioletă, permițând viața pe uscat.[165] Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii.[166] Acest ultim fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C,[167] și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.[168]

Vreme și climă

modificare
Articole principale: Vreme și Climă.
 
Taifunul Maysak văzut de pe SSI, 2015
 
Nor lenticular deasupra Irlandei, 1990
 
Ploaie deasupra deșertului în California, 2015

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic. Aproximativ 75 % din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în stratul numit troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.[169]

Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest.[170] Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important care influențează clima, în special circulația termohalină, care redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele din zonele polare.[171]

Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când condițiile atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la suprafață ca precipitații.[169] Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în zonele deșertului sau în zonele polare.[172]

Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator.[173] Suprafața Pământului poate fi subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.[174]

O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice.[170] Sistemul Köppen evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.

Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016.[175][176] Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de −89,2 °C (−128,6 °F; 184,0 K) și a fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983,[177] însă sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est.[178] Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.

Viața pe Pământ

modificare
Articol principal: Viață.
 
Plantele sunt unul dintre regnurile vieții de pe Pământ.

Formele de viață ale unei planete locuiesc în ecosisteme, al căror total formează biosfera.[179] Biosfera este împărțită într-un număr de biomuri, locuite de o populație de floră și faună aproximativ asemănătoare.[180] Pe uscat, biomurile sunt separate în primul rând prin diferențe de latitudine, înălțime deasupra nivelului mării și umiditate. Biomurile terestre care se află în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ lipsite de viață animală și vegetală; diversitatea speciilor atinge un apogeu în zonele joase, umede, la latitudini ecuatoriale.[181] Estimările numărului de specii din prezent variază; majoritatea speciilor nu au fost descrise.[182] Peste 99% din toate speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt extincte.[183][184]

O planetă care poate susține viața este numită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo. Distanța Pământului față de Soare, precum și excentricitatea sa orbitală, rata de rotație, înclinarea axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic, toate contribuie la condițiile climatice actuale de la suprafață.[185] Pământul oferă apă lichidă — un mediu în care moleculele organice complexe se pot asambla și interacționa și energie suficientă pentru a susține metabolismul.[186] Plantele pot prelua nutrienți din atmosferă, sol și apă. Acești nutrienți sunt reciclați în mod constant între diferite specii.[187]

 
Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața, studiul geologic al SUA arată că două treimi din urșii polari vor dispărea până în 2050.[188]

Vremea extremă, cum ar fi ciclonii tropicali (inclusiv uragane și taifunuri), are loc pe cea mai mare parte a suprafeței Pământului și are un impact mare asupra vieții din acele zone. Din 1980 până în 2000, aceste evenimente au provocat în medie 11.800 de decese umane pe an.[189]

Multe locuri sunt supuse cutremurelor, alunecărilor de teren, tsunami-urilor, erupțiilor vulcanice, tornadelor, viscolului, inundațiilor, secetei, incendiilor și altor calamități și dezastre.[190] Impactul uman este resimțit în multe zone din cauza poluării aerului și apei, ploilor acide, pierderii vegetației (pășunat excesiv, defrișări, deșertificare), pierderii faunei sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului, epuizarea și eroziunea solului.[191] Activitățile umane eliberează gaze cu efect de seră în atmosferă care provoacă încălzirea globală.[192] Acest lucru provoacă schimbări, cum ar fi topirea ghețarilor și a straturilor de gheață, o creștere globală a nivelului mediu al mării, risc crescut de secetă și incendii și migrarea speciilor către zone mai reci.[193]

Geografie umană

modificare
Articol principal: Geografie umană.

Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor și a fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații necesare omului.

Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ opt miliarde la 15 noiembrie 2022.[194][195] Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050.[196] Cea mai mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca 60 % din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.[197]

 
Harta lumii

Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din această suprafață este deșert (14 %),[198] munți înalți (27 %),[199] sau alte terenuri necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada.[200] (82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată aproape exact la Polul Sud. (90°S)

În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată.[17] Pământul nu a avut niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să domine lumea și au eșuat.[201]

Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate.[202] ONU servește în primul rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.[203]

Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.[204] În total, aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună.[205][206][207] În mod normal, singurele persoane din spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei înlocuit la fiecare șase luni.[208] Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.[209]

Resurse naturale

modificare
Articol principal: Resurse naturale.
Utilizare sol[210]
Sol Mha
Terenuri agricole 1.510–1.611
Pășuni 2.500–3.410
Păduri naturale 3.143–3.871
Păduri plantate 126–215
Zone urbane 66–351
Teren productiv, neutilizat 356–445

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile, adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili.

Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune, petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale care s-au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor.[211] Aceste resurse constituie surse concentrate pentru multe metale și alte elemente utile.

Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn, produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de ploi și spălarea uscatului.[212] În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.

Pământul în cultură

modificare
 
🜨
 
Răsărit de Pământ, fotografie făcută în 1968 de William Anders, astronaut la bordul Apollo 8

Culturile umane au dezvoltat multe puncte de vedere asupra planetei.[213] Simbolul astronomic standard al Pământului constă într-o cruce circumscrisă de un cerc,  ,[214] reprezentând cele patru colțuri ale lumii. Pământul este uneori personificat cu o zeitate, în special o zeiță. În multe culturi, zeița mamă este zeitatea primară a fertilității.[215] Aztecii numeau planeta Pământul Tonantzin – „mama noastră”, la incași, Pământul era numit Pachamama – „mama pământ”. Zeița chineză a Pământului Hou Tu [216] este similară cu Gaia, zeița greacă care personifică Pământul.[217] Pentru hinduși este numită Bhuma Devi, Zeița Pământului. Mitologia egipteană antică este diferită de cea a altor culturi, deoarece Pământul este o zeitate masculină, Geb, iar cerul este feminin, Nut. Mitul creației în multe religii implică crearea Pământului de către o zeitate sau zeități supranaturale.[215]

În trecutul antic existau diferite niveluri de credință într-un Pământ plat. Forma sferică a Pământului a fost sugerată de filosofii greci timpurii, o credință susținută de Pitagora și Parmenide.[218][219] În Evul Mediu – așa cum demonstrează gânditori precum Toma de Aquino – credința europeană într-un Pământ sferic era larg răspândită.[220] Pământul a fost în general considerat a fi centrul universului până în secolul al XVI-lea, când oamenii de știință au ajuns la concluzia că este un obiect în mișcare, comparabil cu celelalte planete din Sistemul Solar.[221]

Se consideră că evoluțiile tehnologice din a doua jumătate a secolului XX au modificat percepția publicului asupra Pământului. Înainte de zborul spațial, imaginea populară a Pământului era a unei lumi verzi. Pământul a fost fotografiat pentru prima dată de satelitul Explorer 6 în 1959.[222] Iuri Gagarin a devenit primul om care a văzut Pământul din spațiu în 1961. Echipajul Apollo 8 a fost primul care a văzut un răsărit de Pământ de pe orbita lunară în 1968, iar fotografia astronautului William Anders, Earthrise, a devenit legendară. În 1972, echipajul Apollo 17 a produs The Blue Marble, o altă celebră fotografie a planetei Pământ din spațiul cislunar. Aceste imagini luate din spațiu cu Pământul au fost creditate cu modificarea modului în care oamenii priveau planeta pe care trăiau, subliniind frumusețea, unicitatea și fragilitatea aparentă a acesteia.[223][224]

Abia în secolul al XIX-lea geologii și-au dat seama că vârsta Pământului era de cel puțin multe milioane de ani.[225] Lordul Kelvin a folosit termodinamica pentru a estima vârsta Pământului între 20 și 400 de milioane de ani în 1864, declanșând o dezbatere puternică pe această temă; abia atunci când radioactivitatea și datarea radioactivă au fost descoperite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a fost stabilit un mecanism de încredere pentru determinarea vârstei Pământului, dovedind că planeta are o vechime de miliarde de ani.[226][227]

Din anii 1970, la 22 aprilie se sărbătorește Ziua Planetei Pământ.

Viața pe Pământ
 
0.2 milioane
Oameni
 
140 milioane
Flori
 
200 milioane
Mamifere
 
240 milioane
Dinozauri
 
3500 milioane
Oxigen
 
4280 milioane
Microorganisme
 
4410 milioane
Apă
 
4540 milioane
Pământ
Localizarea Pământului în Univers
 
Planeta Pământ
 
Sistemul solar
 
centura lui Gould
 
Brațul Orion
 
Calea Lactee
 
Grupul Local
 
Super-roiul Fecioara
 
Super-roiul de galaxii Laniakea
 
Univers

Vezi și

modificare

Note

modificare
  1. ^ If Earth were shrunk to the size of a billiard ball, some areas of Earth such as large mountain ranges and oceanic trenches would feel like tiny imperfections, whereas much of the planet, including the Great Plains and the abyssal plains, would feel smoother.[83]
  2. ^ Variază local între 5 and 200 km.
  3. ^ Variază local între 5 and 70 km.
  4. ^ Afelionul este 103,4 % din distanța până la periheliu. Datorită legii pătratului invers, radiația la periheliu este în jur de 106,9 % energia la afeliu.

Referințe

modificare
  1. ^ All astronomical quantities vary, both secularly and periodically. The quantities given are the values at the instant J2000.0 of the secular variation, ignoring all periodic variations.
  2. ^ a b aphelion = a × (1 + e); perihelion = a × (1 – e), where a is the semi-major axis and e is the eccentricity. The difference between Earth's perihelion and aphelion is 5 million kilometers.
  3. ^ a b Simon, J.L.; Bretagnon, P.; Chapront, J.; Chapront-Touzé, M.; Francou, G.; Laskar, J. (februarie 1994). „Numerical expressions for precession formulae and mean elements for the Moon and planets”. Astronomy and Astrophysics. 282 (2): 663–83. Bibcode:1994A&A...282..663S. 
  4. ^ a b c d e Staff (). „Useful Constants”. International Earth Rotation and Reference Systems Service. Accesat în . 
  5. ^ a b c d e f g h i j k Williams, David R. (). „Earth Fact Sheet”. NASA. Accesat în . 
  6. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 294. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  7. ^ a b „UCS Satellite Database”. Nuclear Weapons & Global Security. Union of Concerned Scientists. . Accesat în . 
  8. ^ a b As of 4 January 2018, the United States Strategic Command tracked a total of 18,835 artificial objects, mostly debris. See: Anz-Meador, Phillip; Shoots, Debi, ed. (februarie 2018). „Satellite Box Score” (PDF). Orbital Debris Quarterly News. NASA. 22 (1): 12. Accesat în . 
  9. ^ Various (). David R. Lide, ed. Handbook of Chemistry and Physics (ed. 81st). CRC. ISBN 0-8493-0481-4. 
  10. ^ „Selected Astronomical Constants, 2011”. The Astronomical Almanac. Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ a b World Geodetic System (WGS-84). Available online from National Geospatial-Intelligence Agency.
  12. ^ Cazenave, Anny (). „Geoid, Topography and Distribution of Landforms” (PDF). În Ahrens, Thomas J. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  13. ^ International Earth Rotation and Reference Systems Service (IERS) Working Group (). „General Definitions and Numerical Standards” (PDF). În McCarthy, Dennis D.; Petit, Gérard. IERS Conventions (2003) (PDF). IERS Technical Note No. 32. Frankfurt am Main: Verlag des Bundesamts für Kartographie und Geodäsie. p. 12. ISBN 3-89888-884-3. Accesat în . 
  14. ^ Humerfelt, Sigurd (). „How WGS 84 defines Earth”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Earth's circumference is almost exactly 40,000 km because the metre was calibrated on this measurement—more specifically, 1/10-millionth of the distance between the poles and the equator.
  16. ^ a b c d Pidwirny, Michael (). „Surface area of our planet covered by oceans and continents.(Table 8o-1)”. University of British Columbia, Okanagan. Accesat în . 
  17. ^ a b Staff (). „World”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ Due to natural fluctuations, ambiguities surrounding ice shelves, and mapping conventions for vertical datums, exact values for land and ocean coverage are not meaningful. Based on data from the Vector Map and Global Landcover Arhivat în , la Wayback Machine. datasets, extreme values for coverage of lakes and streams are 0.6 % and 1.0 % of Earth's surface. The ice shields of Antarctica and Greenland are counted as land, even though much of the rock that supports them lies below sea level.
  19. ^ Luzum, Brian; Capitaine, Nicole; Fienga, Agnès; Folkner, William; Fukushima, Toshio; et al. (august 2011). „The IAU 2009 system of astronomical constants: The report of the IAU working group on numerical standards for Fundamental Astronomy”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 110 (4): 293–304. Bibcode:2011CeMDA.110..293L. doi:10.1007/s10569-011-9352-4. 
  20. ^ The international system of units (SI) (PDF) (ed. 2008). United States Department of Commerce, National Institute of Standards and Technology Special Publication 330. p. 52. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  21. ^ Williams, James G. (). „Contributions to the Earth's obliquity rate, precession, and nutation”. The Astronomical Journal. 108: 711. Bibcode:1994AJ....108..711W. doi:10.1086/117108. ISSN 0004-6256. 
  22. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 296. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  23. ^ Arthur N. Cox, ed. (). Allen's Astrophysical Quantities (ed. 4th). New York: AIP Press. p. 244. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  24. ^ „World: Lowest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Kinver, Mark (). „Global average temperature may hit record level in 2010”. BBC. Accesat în . 
  26. ^ „World: Highest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  27. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration (). „Trends in Atmospheric Carbon Dioxide”. Earth System Research Laboratory. Accesat în . 
  28. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration. „Ocean”. NOAA.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  29. ^ „Age of the Earth”. U.S. Geological Survey. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  30. ^ Dalrymple, G. Brent (). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly) solved”. Special Publications, Geological Society of London. 190 (1): 205–21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D. doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14. 
  31. ^ Manhesa, Gérard; Allègre, Claude J.; Dupréa, Bernard; Hamelin, Bruno (). „Lead isotope study of basic-ultrabasic layered complexes: Speculations about the age of the earth and primitive mantle characteristics”. Earth and Planetary Science Letters. 47 (3): 370–82. Bibcode:1980E&PSL..47..370M. doi:10.1016/0012-821X(80)90024-2. 
  32. ^ a b Borenstein, Seth (). „Hints of life on what was thought to be desolate early Earth”. Excite. Yonkers, NY: Mindspark Interactive Network. Associated Press. Accesat în . 
  33. ^ a b Bell, Elizabeth A.; Boehnike, Patrick; Harrison, T. Mark; et al. (). „Potentially biogenic carbon preserved in a 4.1 billion-year-old zircon” (PDF). Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. Washington, D.C.: National Academy of Sciences. 112 (47): 14518–21. Bibcode:2015PNAS..11214518B. doi:10.1073/pnas.1517557112. ISSN 1091-6490. PMC 4664351  . PMID 26483481. Accesat în .  Early edition, published online before print.
  34. ^ Kunin, W.E.; Gaston, Kevin, ed. (). The Biology of Rarity: Causes and consequences of rare—common differences. p. 110. ISBN 978-0412633805. Accesat în . 
  35. ^ Stearns, Beverly Peterson; Stearns, S. C.; Stearns, Stephen C. (). Watching, from the Edge of Extinction. Yale University Press. p. preface x. ISBN 978-0-300-08469-6. Accesat în . 
  36. ^ Novacek, Michael J. (). „Prehistory's Brilliant Future”. The New York Times. Accesat în . 
  37. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române.
  38. ^ G. Guțu, Dicționar latin - român
  39. ^ Dicționar latin - romîn (1962)
  40. ^ Bowring, S.; Housh, T. (). „The Earth's early evolution”. Science. 269 (5230): 1535–40. Bibcode:1995Sci...269.1535B. doi:10.1126/science.7667634. PMID 7667634. 
  41. ^ See:
  42. ^ Yin, Qingzhu; Jacobsen, S. B.; Yamashita, K.; Blichert-Toft, J.; Télouk, P.; Albarède, F. (). „A short timescale for terrestrial planet formation from Hf-W chronometry of meteorites”. Nature. 418 (6901): 949–52. Bibcode:2002Natur.418..949Y. doi:10.1038/nature00995. PMID 12198540. 
  43. ^ Kleine, Thorsten; Palme, Herbert; Mezger, Klaus; Halliday, Alex N. (). „Hf-W Chronometry of Lunar Metals and the Age and Early Differentiation of the Moon”. Science. 310 (5754): 1671–74. Bibcode:2005Sci...310.1671K. doi:10.1126/science.1118842. PMID 16308422. 
  44. ^ Reilly, Michael (). „Controversial Moon Origin Theory Rewrites History”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  45. ^ Canup, R. M.; Asphaug, E. (). An impact origin of the Earth-Moon system. American Geophysical Union, Fall Meeting 2001. Abstract #U51A-02. Bibcode:2001AGUFM.U51A..02C. 
  46. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633. 
  47. ^ Trainer, Melissa G.; et al. (). „Organic haze on Titan and the early Earth”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 103 (48): 18035–18042. doi:10.1073/pnas.0608561103  . ISSN 0027-8424. PMC 1838702  . PMID 17101962. 
  48. ^ „Earth's Early Atmosphere and Oceans”. Lunar and Planetary Institute. Universities Space Research Association. Accesat în . 
  49. ^ Morbidelli, A.; et al. (). „Source regions and time scales for the delivery of water to Earth”. Meteoritics & Planetary Science. 35 (6): 1309–20. Bibcode:2000M&PS...35.1309M. doi:10.1111/j.1945-5100.2000.tb01518.x. 
  50. ^ Piani, Laurette; Marrocchi, Yves; Rigaudier, Thomas; Vacher, Lionel G.; Thomassin, Dorian; Marty, Bernard (). „Earth's water may have been inherited from material similar to enstatite chondrite meteorites”. Science (în engleză). 369 (6507): 1110–13. Bibcode:2020Sci...369.1110P. doi:10.1126/science.aba1948. ISSN 0036-8075. 
  51. ^ Guinan, E. F.; Ribas, I. Benjamin Montesinos, Alvaro Gimenez and Edward F. Guinan, ed. Our Changing Sun: The Role of Solar Nuclear Evolution and Magnetic Activity on Earth's Atmosphere and Climate. ASP Conference Proceedings: The Evolving Sun and its Influence on Planetary Environments. San Francisco: Astronomical Society of the Pacific. Bibcode:2002ASPC..269...85G. ISBN 1-58381-109-5. 
  52. ^ Staff (). „Oldest measurement of Earth's magnetic field reveals battle between Sun and Earth for our atmosphere”. Physorg.news. Accesat în . 
  53. ^ Harrison, T.; et al. (decembrie 2005). „Heterogeneous Hadean hafnium: evidence of continental crust at 4.4 to 4.5 ga”. Science. 310 (5756): 1947–50. Bibcode:2005Sci...310.1947H. doi:10.1126/science.1117926  . PMID 16293721. 
  54. ^ Rogers, John James William; Santosh, M. (). Continents and Supercontinents. Oxford University Press US. p. 48. ISBN 0-19-516589-6. 
  55. ^ Hurley, P. M.; Rand, J. R. (iunie 1969). „Pre-drift continental nuclei”. Science. 164 (3885): 1229–42. Bibcode:1969Sci...164.1229H. doi:10.1126/science.164.3885.1229. PMID 17772560. 
  56. ^ Armstrong, R. L. (). „A model for the evolution of strontium and lead isotopes in a dynamic earth”. Reviews of Geophysics. 6 (2): 175–99. Bibcode:1968RvGSP...6..175A. doi:10.1029/RG006i002p00175. 
  57. ^ De Smet, J.; Van Den Berg, A.P.; Vlaar, N.J. (). „Early formation and long-term stability of continents resulting from decompression melting in a convecting mantle”. Tectonophysics. 322 (1–2): 19–33. Bibcode:2000Tectp.322...19D. doi:10.1016/S0040-1951(00)00055-X. 
  58. ^ Dhuime, B.; Hawksworth, C.J.; Delavault, H.; Cawood, P.A. (). „Rates of generation and destruction of the continental crust: implications for continental growth”. Philos Trans a Math Phys Eng Sci. 376 (2132). Bibcode:2018RSPTA.37670403D. doi:10.1098/rsta.2017.0403. PMC 6189557  . PMID 30275156. 
  59. ^ Murphy, J. B.; Nance, R. D. (). „How do supercontinents assemble?”. American Scientist. 92 (4): 324–33. doi:10.1511/2004.4.324. 
  60. ^ Staff. „Paleoclimatology – The Study of Ancient Climates”. Page Paleontology Science Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  61. ^ Doolittle, W. Ford; Worm, Boris (februarie 2000). „Uprooting the tree of life” (PDF). Scientific American. 282 (6): 90–95. Bibcode:2000SciAm.282b..90D. doi:10.1038/scientificamerican0200-90. PMID 10710791. Arhivat din original (PDF) la . 
  62. ^ a b Zimmer, Carl (). „Earth's Oxygen: A Mystery Easy to Take for Granted”. The New York Times. Accesat în . 
  63. ^ Berkner, L. V.; Marshall, L. C. (). „On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere”. Journal of Atmospheric Sciences. 22 (3): 225–61. Bibcode:1965JAtS...22..225B. doi:10.1175/1520-0469(1965)022<0225:OTOARO>2.0.CO;2. 
  64. ^ Burton, Kathleen (). „Astrobiologists Find Evidence of Early Life on Land”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  65. ^ Noffke, Nora; Christian, Daniel; Wacey, David; Hazen, Robert M. (). „Microbially Induced Sedimentary Structures Recording an Ancient Ecosystem in the ca. 3.48 Billion-Year-Old Dresser Formation, Pilbara, Western Australia”. Astrobiology. 13 (12): 1103–24. Bibcode:2013AsBio..13.1103N. doi:10.1089/ast.2013.1030. PMC 3870916  . PMID 24205812. Accesat în . 
  66. ^ Ohtomo, Yoko; Kakegawa, Takeshi; Ishida, Akizumi; et al. (ianuarie 2014). „Evidence for biogenic graphite in early Archaean Isua metasedimentary rocks”. Nature Geoscience. London: Nature Publishing Group. 7 (1): 25–28. Bibcode:2014NatGe...7...25O. doi:10.1038/ngeo2025. ISSN 1752-0894. 
  67. ^ Tyrell, Kelly April (). „Oldest fossils ever found show life on Earth began before 3.5 billion years ago”. University of Wisconsin-Madison. Accesat în . 
  68. ^ Schopf, J. William; Kitajima, Kouki; Spicuzza, Michael J.; Kudryavtsev, Anatolly B.; Valley, John W. (). „SIMS analyses of the oldest known assemblage of microfossils document their taxon-correlated carbon isotope compositions”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 115: 53. Bibcode:2018PNAS..115...53S. doi:10.1073/pnas.1718063115. Accesat în . 
  69. ^ Kirschvink, J. L. (). Schopf, J.W.; Klein, C.; Des Maris, D., ed. Late Proterozoic low-latitude global glaciation: the Snowball Earth. The Proterozoic Biosphere: A Multidisciplinary Study. Cambridge University Press. pp. 51–52. ISBN 0-521-36615-1. 
  70. ^ Raup, D. M.; Sepkoski Jr, J. J. (). „Mass Extinctions in the Marine Fossil Record”. Science. 215 (4539): 1501–03. Bibcode:1982Sci...215.1501R. doi:10.1126/science.215.4539.1501. PMID 17788674. 
  71. ^ Gould, Stephan J. (octombrie 1994). „The Evolution of Life on Earth”. Scientific American. 271 (4): 84–91. Bibcode:1994SciAm.271d..84G. doi:10.1038/scientificamerican1094-84. PMID 7939569. Accesat în . 
  72. ^ Wilkinson, B. H.; McElroy, B. J. (). „The impact of humans on continental erosion and sedimentation”. Bulletin of the Geological Society of America. 119 (1–2): 140–56. Bibcode:2007GSAB..119..140W. doi:10.1130/B25899.1. Accesat în . 
  73. ^ a b c Sackmann, I.-J.; Boothroyd, A. I.; Kraemer, K. E. (). „Our Sun. III. Present and Future”. Astrophysical Journal. 418: 457–68. Bibcode:1993ApJ...418..457S. doi:10.1086/173407. 
  74. ^ a b Britt, Robert (). „Freeze, Fry or Dry: How Long Has the Earth Got?”. Arhivat din original la . 
  75. ^ a b Ward, Peter D.; Brownlee, Donald (). The Life and Death of Planet Earth: How the New Science of Astrobiology Charts the Ultimate Fate of Our World. New York: Times Books, Henry Holt and Company. ISBN 0-8050-6781-7. 
  76. ^ Carrington, Damian (). „Date set for desert Earth”. BBC News. Accesat în . 
  77. ^ Li, King-Fai; Pahlevan, Kaveh; Kirschvink, Joseph L.; Yung, Yuk L. (). „Atmospheric pressure as a natural climate regulator for a terrestrial planet with a biosphere” (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences. 106 (24): 9576–79. Bibcode:2009PNAS..106.9576L. doi:10.1073/pnas.0809436106. PMC 2701016  . PMID 19487662. Accesat în . 
  78. ^ Bounama, Christine; Franck, S.; Von Bloh, W. (). „The fate of Earth's ocean” (PDF). Hydrology and Earth System Sciences. Germany: Potsdam Institute for Climate Impact Research. 5 (4): 569–75. Bibcode:2001HESS....5..569B. doi:10.5194/hess-5-569-2001. Accesat în . 
  79. ^ a b Schröder, K.-P.; Connon Smith, Robert (). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–63. arXiv:0801.4031  . Bibcode:2008MNRAS.386..155S. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x. 
    See also Palmer, Jason (). „Hope dims that Earth will survive Sun's death”. NewScientist.com news service. Arhivat din original la . Accesat în . 
  80. ^ Milbert, D. G.; Smith, D. A. „Converting GPS Height into NAVD88 Elevation with the GEOID96 Geoid Height Model”. National Geodetic Survey, NOAA. Accesat în . 
  81. ^ a b Sandwell, D. T.; Smith, W. H. F. (). „Exploring the Ocean Basins with Satellite Altimeter Data”. NOAA/NGDC. Accesat în . 
  82. ^ Stewart, Heather A.; Jamieson, Alan J. (). „The five deeps: The location and depth of the deepest place in each of the world's oceans”. Earth-Science Reviews (în engleză). 197: 102896. Bibcode:2019ESRv..19702896S. doi:10.1016/j.earscirev.2019.102896  . ISSN 0012-8252. 
  83. ^ „Is a Pool Ball Smoother than the Earth?” (PDF). Billiards Digest. . Accesat în . 
  84. ^ Tewksbury, Barbara. „Back-of-the-Envelope Calculations: Scale of the Himalayas”. Carleton University. Accesat în . 
  85. ^ „What is the geoid?” (în engleză). National Ocean Service. Accesat în . 
  86. ^ a b Brown, Geoff C.; Mussett, Alan E. (). The Inaccessible Earth (ed. 2nd). Taylor & Francis. p. 166. ISBN 0-04-550028-2.  Note: After Ronov and Yaroshevsky (1969).
  87. ^ Morgan, J. W.; Anders, E. (). „Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 77 (12): 6973–77. Bibcode:1980PNAS...77.6973M. doi:10.1073/pnas.77.12.6973. PMC 350422  . PMID 16592930. 
  88. ^ Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (). „Petrology”. Encyclopædia Britannica (ed. 11). Cambridge University Press. , o publicație aparținând domeniului public.
  89. ^ Tanimoto, Toshiro (). „Crustal Structure of the Earth” (PDF). În Thomas J. Ahrens. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  90. ^ Jordan, T. H. (). „Structural geology of the Earth's interior”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 76 (9): 4192–4200. Bibcode:1979PNAS...76.4192J. doi:10.1073/pnas.76.9.4192. PMC 411539  . PMID 16592703. 
  91. ^ Robertson, Eugene C. (). „The Interior of the Earth”. USGS. Accesat în . 
  92. ^ a b Turcotte, D. L.; Schubert, G. (). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University Press. pp. 136–37. ISBN 978-0-521-66624-4. 
  93. ^ Sanders, Robert (). „Radioactive potassium may be major heat source in Earth's core”. UC Berkeley News. Accesat în . 
  94. ^ „The Earth's Centre is 1000 Degrees Hotter than Previously Thought”. The European Synchrotron (ESRF). . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  95. ^ Alfè, D.; Gillan, M. J.; Vocadlo, L.; Brodholt, J.; Price, G. D. (). „The ab initio simulation of the Earth's core” (PDF). Philosophical Transactions of the Royal Society. 360 (1795): 1227–44. Bibcode:2002RSPTA.360.1227A. doi:10.1098/rsta.2002.0992. Accesat în . 
  96. ^ Vlaar, N; Vankeken, P.; Vandenberg, A. (). „Cooling of the Earth in the Archaean: Consequences of pressure-release melting in a hotter mantle” (PDF). Earth and Planetary Science Letters. 121 (1–2): 1–18. Bibcode:1994E&PSL.121....1V. doi:10.1016/0012-821X(94)90028-0. Arhivat din original (PDF) la . 
  97. ^ Turcotte, D. L.; Schubert, G. (). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University Press. p. 137. ISBN 978-0-521-66624-4. 
  98. ^ Pollack, Henry N.; Hurter, Suzanne J.; Johnson, Jeffrey R. (august 1993). „Heat flow from the Earth's interior: Analysis of the global data set”. Reviews of Geophysics. 31 (3): 267–80. Bibcode:1993RvGeo..31..267P. doi:10.1029/93RG01249. Arhivat din original la . 
  99. ^ Richards, M. A.; Duncan, R. A.; Courtillot, V. E. (). „Flood Basalts and Hot-Spot Tracks: Plume Heads and Tails”. Science. 246 (4926): 103–07. Bibcode:1989Sci...246..103R. doi:10.1126/science.246.4926.103. PMID 17837768. 
  100. ^ Sclater, John G; Parsons, Barry; Jaupart, Claude (). „Oceans and Continents: Similarities and Differences in the Mechanisms of Heat Loss”. Journal of Geophysical Research. 86 (B12): 11535. Bibcode:1981JGR....8611535S. doi:10.1029/JB086iB12p11535. 
  101. ^ Brown, W. K.; Wohletz, K. H. (). „SFT and the Earth's Tectonic Plates”. Los Alamos National Laboratory. Accesat în . 
  102. ^ Including the Somali Plate, which is being formed out of the African Plate. See: Chorowicz, Jean (octombrie 2005). „The East African rift system”. Journal of African Earth Sciences. 43 (1–3): 379–410. Bibcode:2005JAfES..43..379C. doi:10.1016/j.jafrearsci.2005.07.019. 
  103. ^ Kious, W. J.; Tilling, R. I. (). „Understanding plate motions”. USGS. Accesat în . 
  104. ^ Duennebier, Fred (). „Pacific Plate Motion”. University of Hawaii. Arhivat din original la . Accesat în . 
  105. ^ Mueller, R. D.; et al. (). „Age of the Ocean Floor Poster”. NOAA. Accesat în . 
  106. ^ Bowring, Samuel A.; Williams, Ian S. (). „Priscoan (4.00–4.03 Ga) orthogneisses from northwestern Canada”. Contributions to Mineralogy and Petrology. 134 (1): 3–16. Bibcode:1999CoMP..134....3B. doi:10.1007/s004100050465. 
  107. ^ Meschede, Martin; Barckhausen, Udo (). „Plate Tectonic Evolution of the Cocos-Nazca Spreading Center”. Proceedings of the Ocean Drilling Program. Texas A&M University. Accesat în . 
  108. ^ Staff. „GPS Time Series”. NASA JPL. Arhivat din original la . Accesat în . 
  109. ^ „World Factbook”. Cia.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  110. ^ Kring, David A. „Terrestrial Impact Cratering and Its Environmental Effects”. Lunar and Planetary Laboratory. Accesat în . 
  111. ^ Martin, Ronald (). Earth's Evolving Systems: The History of Planet Earth. Jones & Bartlett Learning. ISBN 978-0-7637-8001-2. 
  112. ^ Staff. „Layers of the Earth”. Volcano World. Arhivat din original la . Accesat în . 
  113. ^ Jessey, David. „Weathering and Sedimentary Rocks”. Cal Poly Pomona. Arhivat din original la . Accesat în . 
  114. ^ de Pater, Imke; Lissauer, Jack J. (). Planetary Sciences (ed. 2nd). Cambridge University Press. p. 154. ISBN 0-521-85371-0. 
  115. ^ Wenk, Hans-Rudolf; Bulakh, Andreĭ Glebovich (). Minerals: their constitution and origin. Cambridge University Press. p. 359. ISBN 0-521-52958-1. 
  116. ^ „World Bank arable land”. World Bank. Accesat în . 
  117. ^ „World Bank permanent cropland”. World Bank. Accesat în . 
  118. ^ Hooke, Roger LeB.; Martín-Duque, José F.; Pedraza, Javier (decembrie 2012). „Land transformation by humans: A review” (PDF). GSA Today. 22 (12): 4–10. doi:10.1130/GSAT151A.1. 
  119. ^ Watts, A. B.; Daly, S. F. (mai 1981). „Long wavelength gravity and topography anomalies” (PDF). Annual Review of Earth and Planetary Sciences. 9: 415–18. Bibcode:1981AREPS...9..415W. doi:10.1146/annurev.ea.09.050181.002215. 
  120. ^ Lang, Kenneth R. (). The Cambridge guide to the solar system. Cambridge University Press. p. 92. ISBN 0-521-81306-9. 
  121. ^ Fitzpatrick, Richard (). „MHD dynamo theory”. NASA WMAP. Accesat în . 
  122. ^ Campbell, Wallace Hall (). Introduction to Geomagnetic Fields. New York: Cambridge University Press. p. 57. ISBN 0-521-82206-8. 
  123. ^ McElroy, Michael B. (). „Ionosphere and magnetosphere”. Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica, Inc. 
  124. ^ Stern, David P. (). „Exploration of the Earth's Magnetosphere”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  125. ^ McCarthy, Dennis D.; Hackman, Christine; Nelson, Robert A. (noiembrie 2008). „The Physical Basis of the Leap Second”. The Astronomical Journal. 136 (5): 1906–08. Bibcode:2008AJ....136.1906M. doi:10.1088/0004-6256/136/5/1906. 
  126. ^ „Leap seconds”. Time Service Department, USNO. Arhivat din original la . Accesat în . 
  127. ^ The ultimate source of these figures, uses the term "seconds of UT1" instead of "seconds of mean solar time".—Aoki, S.; Kinoshita, H.; Guinot, B.; Kaplan, G. H.; McCarthy, D. D.; Seidelmann, P. K. (). „The new definition of universal time”. Astronomy and Astrophysics. 105 (2): 359–61. Bibcode:1982A&A...105..359A. 
  128. ^ Seidelmann, P. Kenneth (). Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill Valley, CA: University Science Books. p. 48. ISBN 0-935702-68-7. 
  129. ^ Astrophysicist team (). „Earth's location in the Milky Way”. NASA. Accesat în . 
  130. ^ Rohli, Robert. V.; Vega, Anthony J. (). Climatology (ed. fourth). Jones & Bartlett Learning. pp. 291–92. ISBN 978-1-284-12656-3. 
  131. ^ Burn, Chris (martie 1996). The Polar Night (PDF). The Aurora Research Institute. Accesat în . 
  132. ^ „Sunlight Hours”. Australian Antarctic Programme. . Accesat în . 
  133. ^ Bromberg, Irv (). „The Lengths of the Seasons (on Earth)”. University of Toronto. Arhivat din original la . Accesat în . 
  134. ^ Fisher, Rick (). „Earth Rotation and Equatorial Coordinates”. National Radio Astronomy Observatory. Arhivat din original la . Accesat în . 
  135. ^ Buis, Alan (). „Milankovitch (Orbital) Cycles and Their Role in Earth's Climate”. NASA. Accesat în . 
  136. ^ Kang, Sarah M.; Seager, Richard. „Croll Revisited: Why is the Northern Hemisphere Warmer than the Southern Hemisphere?” (PDF). Columbia University. New York. Accesat în . 
  137. ^ Espenak, F.; Meeus, J. (). „Secular acceleration of the Moon”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  138. ^ Lambeck, Kurt (). The Earth's Variable Rotation: Geophysical Causes and Consequences. Cambridge University Press. p. 367. ISBN 978-0-521-67330-3. 
  139. ^ Laskar, J.; et al. (). „A long-term numerical solution for the insolation quantities of the Earth”. Astronomy and Astrophysics. 428 (1): 261–85. Bibcode:2004A&A...428..261L. doi:10.1051/0004-6361:20041335  . 
  140. ^ Murray, N.; Holman, M. (). „The role of chaotic resonances in the solar system”. Nature. 410 (6830): 773–79. arXiv:astro-ph/0111602  . doi:10.1038/35071000. PMID 11298438. 
  141. ^ Williams, David R. (). „Planetary Fact Sheets”. NASA. Accesat în . —See the apparent diameters on the Sun and Moon pages.
  142. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633. 
  143. ^ Whitehouse, David (). „Earth's little brother found”. BBC News. Accesat în . 
  144. ^ Christou, Apostolos A.; Asher, David J. (). „A long-lived horseshoe companion to the Earth”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 414 (4): 2965–2969. arXiv:1104.0036  . Bibcode:2011MNRAS.414.2965C. doi:10.1111/j.1365-2966.2011.18595.x.  See table 2, p. 5.
  145. ^ Connors, Martin; Wiegert, Paul; Veillet, Christian (). „Earth's Trojan asteroid”. Nature. 475 (7357): 481–83. Bibcode:2011Natur.475..481C. doi:10.1038/nature10233. PMID 21796207. Accesat în . 
  146. ^ Choi, Charles Q. (). „First Asteroid Companion of Earth Discovered at Last”. Space.com. Accesat în . 
  147. ^ „2006 RH120 ( = 6R10DB9) (A second moon for the Earth?)”. Great Shefford Observatory. Great Shefford Observatory. Arhivat din original la . Accesat în . 
  148. ^ Welch, Rosanne; Lamphier, Peg A. (). Technical Innovation in American History: An Encyclopedia of Science and Technology [3 volumes] (în engleză). ABC-CLIO. p. 126. ISBN 978-1-61069-094-2. 
  149. ^ „7,000 m Class Remotely Operated Vehicle KAIKO 7000”. Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology (JAMSTEC). Arhivat din original la . Accesat în . 
  150. ^ Charette, Matthew A.; Smith, Walter H. F. (iunie 2010). „The Volume of Earth's Ocean” (PDF). Oceanography. 23 (2): 112–14. doi:10.5670/oceanog.2010.51. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  151. ^ „Third rock from the Sun – restless Earth”. NASA's Cosmos. Accesat în . 
  152. ^ „On Water”. European Investment Bank (în engleză). Accesat în . 
  153. ^ Khokhar, Tariq (). „Chart: Globally, 70% of Freshwater is Used for Agriculture”. World Bank Blogs (în engleză). Accesat în . 
  154. ^ Perlman, Howard (). „The World's Water”. USGS Water-Science School. Accesat în . 
  155. ^ Hendrix, Mark (). Earth Science: An Introduction. Boston: Cengage. p. 330. ISBN 978-0-357-11656-2. 
  156. ^ Hendrix, Mark (). Earth Science: An Introduction. Boston: Cengage. p. 329. ISBN 978-0-357-11656-2. 
  157. ^ Kennish, Michael J. (). Practical handbook of marine science. Marine science series (ed. 3rd). CRC Press. p. 35. ISBN 0-8493-2391-6. 
  158. ^ Mullen, Leslie (). „Salt of the Early Earth”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  159. ^ Morris, Ron M. „Oceanic Processes”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  160. ^ Scott, Michon (). „Earth's Big heat Bucket”. NASA Earth Observatory. Accesat în . 
  161. ^ Sample, Sharron (). „Sea Surface Temperature”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  162. ^ a b c Exline, Joseph D.; Levine, Arlene S.; Levine, Joel S. (). Meteorology: An Educator's Resource for Inquiry-Based Learning for Grades 5–9 (PDF). NASA/Langley Research Center. p. 6. NP-2006-08-97-LaRC. 
  163. ^ Geerts, B.; Linacre, E. (noiembrie 1997). „The height of the tropopause”. Resources in Atmospheric Sciences. University of Wyoming. Arhivat din original la . Accesat în . 
  164. ^ Lide, David R. Handbook of Chemistry and Physics. Boca Raton, FL: CRC, 1996: 14–17
  165. ^ Harrison, Roy M.; Hester, Ronald E. (). Causes and Environmental Implications of Increased UV-B Radiation. Royal Society of Chemistry. ISBN 0-85404-265-2. 
  166. ^ Staff (). „Earth's Atmosphere”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  167. ^ Pidwirny, Michael (). „Fundamentals of Physical Geography (2nd Edition)”. PhysicalGeography.net. Accesat în . 
  168. ^ Gaan, Narottam (). Climate Change and International Politics. Kalpaz Publications. p. 40. ISBN 81-7835-641-4. 
  169. ^ a b Moran, Joseph M. (). „Weather”. World Book Online Reference Center. NASA/World Book, Inc. Arhivat din original la . Accesat în . 
  170. ^ a b Berger, Wolfgang H. (). „The Earth's Climate System”. University of California, San Diego. Accesat în . 
  171. ^ Rahmstorf, Stefan (). „The Thermohaline Ocean Circulation”. Potsdam Institute for Climate Impact Research. Accesat în . 
  172. ^ Various (). „The Hydrologic Cycle”. University of Illinois. Accesat în . 
  173. ^ Sadava, David E.; Heller, H. Craig; Orians, Gordon H. (). Life, the Science of Biology (ed. 8th). MacMillan. p. 1114. ISBN 0-7167-7671-5. 
  174. ^ Staff. „Climate Zones”. UK Department for Environment, Food and Rural Affairs. Arhivat din original la . Accesat în . 
  175. ^ http://www.dailymail.co.uk/news/article-3704601/The-hottest-day-recorded-Kuwait-temperature-soars-54C.html Daily Mail
  176. ^ http://vancouversun.com/storyline/hot-stuff-54-c-could-be-hottest-temp-ever[nefuncțională] Vancouver Sun
  177. ^ Lyons, Walter A (). The Handy Weather Answer Book (ed. 2nd). Detroit, Michigan: Visible Ink Press. ISBN 0-7876-1034-8. 
  178. ^ „Coldest temperature ever recorded on Earth in Antarctica”. The Guardian. . Accesat în . 
  179. ^ Rutledge, Kim; et al. (). „Biosphere”. National Geographic. Accesat în . 
  180. ^ „Interdependency between animal and plant species”. BBC Bitesize. BBC. p. 3. Accesat în . 
  181. ^ Hillebrand, Helmut (). „On the Generality of the Latitudinal Gradient” (PDF). American Naturalist. 163 (2): 192–211. doi:10.1086/381004. PMID 14970922. 
  182. ^ Sweetlove, L. (). „Number of species on Earth tagged at 8.7 million”. Nature: news.2011.498. doi:10.1038/news.2011.498. Accesat în . 
  183. ^ Novacek, Michael J. (). „Prehistory's Brilliant Future”. The New York Times. Arhivat din original  la . Accesat în . 
  184. ^ Jablonski, David (). „Extinction: past and present”. Nature. 427 (6975): 589. Bibcode:2004Natur.427..589J. doi:10.1038/427589a. PMID 14961099. 
  185. ^ Dole, Stephen H. (). Habitable Planets for Man (ed. 2nd). American Elsevier Publishing Co. ISBN 978-0-444-00092-7. Accesat în . 
  186. ^ Staff (septembrie 2003). „Astrobiology Roadmap”. NASA, Lockheed Martin. Arhivat din original la . Accesat în . 
  187. ^ Singh, J. S.; Singh, S. P.; Gupta, S.R. (). Ecology environmental science and conservation (ed. First). New Delhi: S. Chand & Company. ISBN 978-93-83746-00-2. OCLC 896866658. 
  188. ^ „Global Warming and Polar Bears - National Wildlife Federation”. Accesat în . 
  189. ^ Smith, Sharon; Fleming, Lora; Solo-Gabriele, Helena; Gerwick, William H. (). Oceans and Human Health. Elsevier Science. p. 212. ISBN 978-0-08-087782-2. 
  190. ^ Alexander, David (). Natural Disasters. Springer Science & Business Media. p. 3. ISBN 978-1-317-93881-1. 
  191. ^ Goudie, Andrew (). The Human Impact on the Natural Environment. MIT Press. pp. 52, 66, 69, 137, 142, 185, 202, 355, 366. ISBN 978-0-262-57138-8. 
  192. ^ Cook, John; Oreskes, Naomi; Doran, Peter T.; Anderegg, William R. L.; Verheggen, Bart; Maibach, Edward W.; Carlton, J. Stuart; Lewandowsky, Stephan; Skuce, Andrew G.; Green, Sarah A.; Nuccitelli, Dana (). „Consensus on consensus: a synthesis of consensus estimates on human-caused global warming”. Environmental Research Letters (în engleză). 11 (4): 048002. Bibcode:2016ERL....11d8002C. doi:10.1088/1748-9326/11/4/048002  . ISSN 1748-9326. 
  193. ^ „Global Warming Effects”. National Geographic (în engleză). . Accesat în . 
  194. ^ „As the 8 billionth child is born, who were 5th, 6th and 7th?”. BBC News. . Accesat în . 
  195. ^ „8 Billion: A World of Infinite Possibilities”. United Nations Population Fund. . Accesat în . 
  196. ^ Staff. „World Population Prospects: The 2006 Revision”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  197. ^ Staff (). „Human Population: Fundamentals of Growth: Growth”. Population Reference Bureau. Arhivat din original la . Accesat în . 
  198. ^ Peel, M. C.; Finlayson, B. L.; McMahon, T. A. (). „Updated world map of the Köppen-Geiger climate classification”. Hydrology and Earth System Sciences Discussions. 4 (2): 439–73. doi:10.5194/hessd-4-439-2007. Accesat în . 
  199. ^ Staff. „Themes & Issues”. Secretariat of the Convention on Biological Diversity. Arhivat din original la . Accesat în . 
  200. ^ Staff (). „Canadian Forces Station (CFS) Alert”. Information Management Group. Accesat în . 
  201. ^ Kennedy, Paul (). The Rise and Fall of the Great Powers (ed. 1st). Vintage. ISBN 0-679-72019-7. 
  202. ^ „U.N. Charter Index”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  203. ^ Staff. „International Law”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  204. ^ Kuhn, Betsy (). The race for space: the United States and the Soviet Union compete for the new frontier. Twenty-First Century Books. p. 34. ISBN 0-8225-5984-6. 
  205. ^ Ellis, Lee (). Who's who of NASA Astronauts. Americana Group Publishing. ISBN 0-9667961-4-4. 
  206. ^ Shayler, David; Vis, Bert (). Russia's Cosmonauts: Inside the Yuri Gagarin Training Center. Birkhäuser. ISBN 0-387-21894-7. 
  207. ^ Wade, Mark (). „Astronaut Statistics”. Encyclopedia Astronautica. Accesat în . 
  208. ^ „Reference Guide to the International Space Station”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  209. ^ „Apollo 13 The Seventh Mission: The Third Lunar Landing Attempt 11 April–17 April 1970”. NASA. Accesat în . 
  210. ^ Lambin, Eric F.; Meyfroidt, Patrick (). „Global land use change, economic globalization, and the looming land scarcity” (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. National Academy of Sciences. 108 (9): 3465–72. Bibcode:2011PNAS..108.3465L. doi:10.1073/pnas.1100480108. PMC 3048112  . PMID 21321211. Accesat în .  See Table 1.
  211. ^ Ramdohr, Paul (). The Ore Minerals and their Intergrowths. AKADEMIE-VERLAG GmbH. Elsevier Ltd. doi:10.1016/B978-0-08-011635-8.50004-8. ISBN 978-0-08-011635-8. Accesat în . 
  212. ^ Rona, Peter A. (). „Resources of the Sea Floor”. Science. 299 (5607): 673–74. doi:10.1126/science.1080679. PMID 12560541. Accesat în . 
  213. ^ Widmer, Ted (). „What Did Plato Think the Earth Looked Like? – For millenniums, humans have tried to imagine the world in space. Fifty years ago, we finally saw it”. The New York Times. Accesat în . 
  214. ^ Liungman, Carl G. (). „Group 29: Multi-axes symmetric, both soft and straight-lined, closed signs with crossing lines”. Symbols – Encyclopedia of Western Signs and Ideograms. New York: Ionfox AB. pp. 281–82. ISBN 978-91-972705-0-2. 
  215. ^ a b Stookey, Lorena Laura (). Thematic Guide to World Mythology. Westport, CN: Greenwood Press. pp. 114–15. ISBN 978-0-313-31505-3. 
  216. ^ Werner, E. T. C. (). Myths & Legends of China. New York: George G. Harrap & Co. Ltd. Accesat în . 
  217. ^ Werner, E. T. C. (). Myths & Legends of China. New York: George G. Harrap & Co. Ltd. Accesat în . 
  218. ^ Kahn, Charles H. (). Pythagoras and the Pythagoreans: A Brief History. Indianapolis, IN and Cambridge, England: Hackett Publishing Company. p. 53. ISBN 978-0-87220-575-8. 
  219. ^ Garwood, Christine (). Flat earth : the history of an infamous idea (ed. 1st). New York: Thomas Dunne Books. pp. 26–31. ISBN 978-0-312-38208-7. OCLC 184822945. 
  220. ^ Russell, Jeffrey B. „The Myth of the Flat Earth”. American Scientific Affiliation. Accesat în . 
  221. ^ Arnett, Bill (). „Earth”. The Nine Planets, A Multimedia Tour of the Solar System: one star, eight planets, and more. Accesat în . 
  222. ^ Staff (octombrie 1998). „Explorers: Searching the Universe Forty Years Later” (PDF). NASA/Goddard. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  223. ^ Overbye, Dennis (). „Apollo 8's Earthrise: The Shot Seen Round the World – Half a century ago today, a photograph from the moon helped humans rediscover Earth”. The New York Times. Accesat în . 
  224. ^ Boulton, Matthew Myer; Heithaus, Joseph (). „We Are All Riders on the Same Planet – Seen from space 50 years ago, Earth appeared as a gift to preserve and cherish. What happened?”. The New York Times. Accesat în . 
  225. ^ Monroe, James; Wicander, Reed; Hazlett, Richard (). Physical Geology: Exploring the Earth. Thomson Brooks/Cole. pp. 263–65. ISBN 978-0-495-01148-4. 
  226. ^ Henshaw, John M. (). An Equation for Every Occasion: Fifty-Two Formulas and Why They Matter. Johns Hopkins University Press. pp. 117–18. ISBN 978-1-4214-1491-1. 
  227. ^ Burchfield, Joe D. (). Lord Kelvin and the Age of the Earth. University of Chicago Press. pp. 13–18. ISBN 978-0-226-08043-7. 

Bibliografie

modificare

  • G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California.
  • A. Morbidelli și alții, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth", Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309–1320.
  • W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000.
  • L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261
  • J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92, pp. 324–333
  • J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The Proterozoic Biosphere, pp 51–52
  • D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215, pp. 1501–1503
  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a II-a, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007 ISBN 978-973-675-307-7
  • G. Guțu, Dicționar latin - român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983
  • Rodica Ocheșanu (Redactor principal), Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, Dicționar latin - romîn, Editura Științifică, București, 1962.
  • Martin Rees (coordonator), Universul, ghid vizual complet, Grupul Editorial RAO, București 2008 (Pământul, paginile 138-147) ISBN 978-973-717-319-5

Legături externe

modificare
Puteți găsi mai multe informații despre Pământ prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
  Definiții și traduceri în Wikționar
  Imagini și media la Commons
  Citate la Wikicitat
  Texte sursă la Wikisursă
  Manuale la Wikimanuale
  Resurse de studiu la Wikiversitate


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pământ&oldid=16665398