Wikipedia

Minorități etnice și religioase în Grecia

Minoritățile din Grecia sunt de dimensiuni mici în comparație cu standardele regionale din Balcani, iar țara este în mare parte omogenă din punct de vedere etnic[1]. Acest lucru se datorează în principal Schimburilor de populație dintre Grecia și Turcia de după Primul Război Mondial, survenite în urma Convenției de la Lausanne, respectiv între Grecia și Bulgaria (Tratatul de la Neuilly sur Seine), care au îndepărtat majoritatea musulmanilor (cu excepția musulmanilor din Tracia de Vest) și pe acei slavi creștini de pe teritoriul grecesc care nu s-au identificat ca greci. Tratatele prevedeau, de asemenea, relocarea etnicilor greci din acele țări, aceștia fiind urmați ulterior de refugiați. Nu există informații oficiale actualizate cu privire la dimensiunea minorităților etnice, lingvistice și religioase din Grecia, deoarece chestionarea populației referitor la acest subiect a fost abolită din 1951[2].

Distribuția teritorială a limbilor vorbite de comunitățile etnice din Grecia

Până în ultimul deceniu al secolului XX, Grecia era considerată în mare parte o țară mono-etnică, mono-culturală și mono-religioasă, un adevărat „stat-națiune” în care națiunea dominantă, populația de origine etnică grecească și de religie creștină ortodoxă, reprezenta circa 98% din populația totală. Definiția dominantă a națiunii a luat în considerare caracteristicile etno-culturale și religioase, în timp ce elementele civice și teritoriale au avut o importanță secundară. Această viziune asupra națiunii drept comunitate de descendență și cultură a fost reflectată în legea cetățeniei grecești care se baza aproape exclusiv pe principiul jus sanguinis[3].

Singura minoritate (în greacă μειονότητα, transliterat: meionótita) recunoscută oficial este cea musulmană[4] (în greacă μουσουλμανική μειονότητα, transliterat: mousoulmanikí meionótita), care reprezintă aproximativ 1% din populația totală a Greciei și ai cărei membri sunt stabiliți în cea mai mare parte în Tracia de Vest, o regiune din nordul Greciei. Conform datelor recensământului oficial din 2001, aceștia numărau aproximativ 100.000 de membri de origine turcă, pomacă și romă[4].

Potrivit Departamentului de Stat al SUA, numărul musulmanilor din Tracia de Vest se ridică la aproximativ 140.000[5], în mare parte descendenți ai minorității musulmane recunoscute oficial conform Convenției de la Lausanne din 1923, acestora adaugându-li-se, conform unui studiu din noiembrie 2017 al Centrului de Cercetare Pew (Pew Research Center) din Statele Unite citat de Departamentul de Stat, 520.000 de musulmani răspândiți în toată țara, majoritatea solicitanți de azil, refugiați și alți migranți din Europa de Sud-Est, Asia de Sud și de Sud-Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, grupați în comunități după țările lor de origine sau în unități de primire. Surse guvernamentale elene estimau că jumătate dintre aceștia erau stabiliți în Atena[5][6].

Alte comunități etnice importante sunt pomacii, care locuiesc în principal tot în Tracia de Vest și romii, întâlniți în special în centrul și nordul Greciei. De asemenea, grupuri minoritare recunoscute sunt armenii, care numărau în 2021 aproximativ 100.000 de persoane[5] și evreii (sefarzi și romanioți), aproximativ 4.100 de persoane în 2023[7].

Potrivit rezultatelor recensământului din 2011, din totalul cetățenilor străini cu rezidență în Grecia în 2011, de 912.000 de persoane, albanezii reprezentau 52,7%, urmați de bulgari - 8,3%, români - 5,1%, pakistanezi - 3,7% și georgieni - 3%[8].

Minorități religioase

modificare

Constituția greacă definește religia ortodoxă ca fiind „religia predominantă” în Grecia, 90% din populație declarându-și în 2011 apartenența la aceasta[6]. Orice altă religie care nu este definită în mod explicit de lege (spre deosebire de islamism și iudaism, care sunt recunoscute în mod explicit) poate dobândi statutul de „religie recunoscută”, statut care permite adepților religiei respective să se închine liber și să dobândească recunoaștere constituțională. Procesul de recunoaștere necesită depunerea unei cereri la o instanță civilă, furnizarea de documente care să demonstreze că grupul are „ritualuri deschise și nu promovează doctrine secrete”, furnizarea unei liste de cel puțin 300 de membri semnatari care se angajează să nu adere la alte grupuri religioase. De asemenea, documentația trebuie să demonstreze că există un lider calificat, care este rezident legal în țară și că practicile religioase nu reprezintă o amenințare la adresa ordinii publice[5]. Această condiție a fost impusă tuturor minorităților religioase din Grecia, precum romano-catolicii, protestanții, penticostalii, adventiștii de Ziua a Șaptea, metodiștii și martorii lui Iehova.

Orice comunitate religioasă care solicită să fie recunoscută de către statul grec drept entitate juridică de drept privat trebuie să înființeze o asociație, o fundație sau un comitet de strângere de fonduri de caritate în conformitate cu Codul civil elen. Biserica Romano-Catolică a refuzat să fie considerată persoană juridică de drept privat sau public și a cerut recunoașterea prin propriul drept canonic. În iulie 1999, în urma unei modificări legislative, a fost reconfirmat statutul de persoană juridică acordat tuturor instituțiilor Bisericii Romano-Catolice înființate înainte de 1946, dar nu există un mecanism formal prin care romano-catolicismul să fie declarat „religie recunoscută”. De asemenea, în jur de două mii de greci au aderat la mișcarea de refacere a religiei grecești antice[9][10], solicitând recunoașterea oficială[11].

Musulmani

modificare
 
Tracia și granițele de stat actuale

Există o minoritate musulmană în Tracia de Vest, concentrată în prefecturile Rodopi și Xanthi. Conform recensământului din 1991, în Tracia de Vest erau înregistrați 98.000 de musulmani, 50% dintre ei fiind etnici turci, 35% pomaci și restul de 15% romi[12]. Alte surse estimează dimensiunea minorității musulmane la c.110.000 de persoane, respectiv 0,95% din totalul populației[13]. În afară de minoritatea musulmană indigenă, numărul imigranților musulmani din Grecia a fost estimat între 200.000 și 300.000, dar aceștia sunt migranți recenți și nu sunt considerați o minoritate[14]. Sub administrația greacă, minoritatea musulmană din Grecia a adoptat o formă moderată, apolitică de islamism[15]. Tratatul de la Lausanne și, ca urmare, guvernul grec definește drepturile comunităților musulmane din Tracia de Vest, atât turci cât și pomaci, pe baza religiei în loc de etnie.

Din anii 1970, minoritatea musulmană din Tracia de Vest s-a mobilizat pentru a-și afirma o identitate comună turcă, stârnind astfel anxietăți în rândul elitelor grecești și al opiniei publice. Deși politica de stat inițial represivă a fost înlocuită din 1991 cu o serie de măsuri care asigură nediscriminarea membrilor minorităților de către stat și respectarea deplină a drepturilor individuale ale acestora, statul grec refuză cu tenacitate să le recunoască statutul de comunitate etnică (turcă) și este deosebit de sensibil la orice declarație cu privire la drepturile etnice colective ale acestora[3].

Turci

modificare
Articol principal: Turcii din Tracia de Vest.

O comunitate turcă trăiește în Tracia de Vest, în partea de nord-est a Greciei. Conform recensământului din 1991, aici locuiau aproximativ 50.000 de turci, între cei aproximativ 98.000 de musulmani din Grecia[12]. Alte surse estimează dimensiunea minorității între 120.000 și 130.000 de persoane[16]. Turcii din Tracia descind din populațiile turcești care trăiau în zonă în perioada otomană. La fel ca grecii din Istanbul, ei au fost exceptați de la schimbul de populație din 1923, spre deosebire de musulmanii greci din Macedonia care au fost expatriați în Turcia[17].

Guvernul grec asigură educația publică în limba turcă și există două seminarii teologice islamice, unul în Komotini și altul în satul Echinos. Comunitatea turcă din Grecia se bucură de egalitate în temeiul legii, putând adopta nume turcești, având acces la ziare și emisiuni de radio în limba turcă, putând conversa liber în turcă și folosi limba turcă în instanțele grecești[15]. Li se permite să-și mențină propriile școli în limba turcă, în care s-au înscris aproximativ 8.000 de elevi în anul școlar 1999-2000[15]. Din 1920, membrii minorității turce participă la alegerile legislative, delegându-și proprii reprezentanți în Parlament[15].

În 1922, turcii dețineau 84% din terenurile din Tracia de Vest, dar se estimează că această valoare a scăzut până la 20–40%, din cauza diferitelor practici ale administrației grecești prin care etnicii greci sunt încurajați să cumpere terenuri deținute de turci cu împrumuturi avantajoase acordate de stat[18][19]. Guvernul grec se referă la comunitatea turcă sub forma de „musulmani greci” sau „musulmani eleni” și nu recunoaște existența unei minorități turcești în Tracia de Vest[16]. Instanțele grecești au interzis, de asemenea, utilizarea cuvântului „turci” pentru a descrie comunitatea turcă[a][22]. În 1988, Înalta Curte elenă a confirmat o decizie din 1986 a Curții de Apel din Tracia prin care s-a dispus dizolvarea „Uniunii Asociațiilor Turce din Tracia de Vest”. Instanța a considerat că utilizarea termenului „turci” se referea la cetățeni ai Turciei și nu putea fi folosită pentru descrierea unor cetățeni ai Greciei, utilizarea termenului „turci” pentru a descrie „musulmanii greci” fiind considerată a pune în pericol ordinea publică[22]. Grecia și-a menținut poziția la începutul secolului al XXI-lea, când instanțele grecești au decis să dizolve sau să interzică formarea de asociații turcești[a][23][24].

În afară de Tracia, o comunitate mică de turci există în insulele Rodos și Kos din Arhipelagul Dodecanez. Aceștia nu au fost incluși în schimbul de populație din 1923 deoarece Arhipelagul Dodecanez a fost cedat Greciei de Italia abia în 1947, după Al Doilea Război Mondial. După anexarea insulelor, locuitorilor musulmani, vorbitori de greacă și turcă, li s-a acordat cetățenia greacă. În 2002, aproximativ 5.000 de turci[25] trăiau în insulele Rodos (c. 3.000) și Kos (c. 2.000), însă predarea limbii turce a fost abolită „de facto” în cele două insule în 1972[26].

Pomaci

modificare
Articol principal: Pomaci.

Comunitatea musulmană vorbitoare de bulgară este cunoscută sub denumirea de pomaci (în greacă Πομάκοι, {în bulgară Помаци, transliterat: Pomatsi). Aceștia locuiesc în principal în satele din munții Rodopi din Tracia de Vest, în prefecturile Evros, Xanthi și Rodopi. Conform recensământului grecesc din 2001, se estimează că în total există 36.000 de pomaci, dintre care 23.000 locuiesc în Xanthi, 11.000 locuiesc în Rodopi și 2.000 locuiesc în Evros[27]. Limba pe care o vorbesc este, în general, considerată ca dialect al limbii bulgare, mai precis dialectul Rodopului central (în bulgară Среднородопският говор, transliterat: Srednorodopskiyat govor) sau dialectul Smolian[28]. În ciuda limbii lor materne, mulți pomaci se autoidentifică drept turci[29]. Această turcificare are o serie de motive, inclusiv faptul că, în perioada Imperiului Otoman, turcii și pomacii făceau parte din același millet.

Conform legislației grecești, minoritatea musulmană (inclusiv pomacii) are dreptul la educație în propria limbă. În practică, totuși, se folosește doar limba turcă[29], din cauza autoidentificării ca turci a pomacilor și faptului că această tendință a fost promovată de autoritățile grecești, care din 1968 până în anii 1980 chiar i-au recunoscut oficial pe pomaci ca turci, pentru a-i îndepărta de bulgari[29]. Începând cu anul 1996 au fost publicate dicționare greacă-pomacă[30] și a fost publicat un manual în limba bulgară (în grafie greacă) pentru a fi folosit în școlile pomace. Începând cu deceniul trecut, televiziunea elenă din Xanthi a început să difuzeze știri în limba maternă a pomacilor[31].

Majoritatea pomacilor vorbesc fluent dialectul pomac în conversațiile între ei, limba turcă, limba lor de studiu și principala limbă a minorității musulmane, limba greacă, limba oficială a statului grec și chiar limba arabă, limba Coranului[29].

Alte minorități

modificare

Armeni

modificare

Potrivit arhiepiscopului ortodox armean, intervievat în 2018, în Grecia se găseau circa 100.000 de armeni ortodocși[5], dar numărul acestora a scăzut, conform Comitetului Național Armenesc, până la aproximativ 60.000[32]. Principalul reprezentant politic al comunității, cu sediul în Atena și filiale în toată Grecia, este Comitetul Național Armenesc al Greciei (în greacă Αρμενική Εθνική Επιτροπή Ελλάδος, transliterat: Armenikí Ethnikí Epitropí Elládos). Comunitatea își administrează propriile instituții de învățământ. Aproximativ 95% dintre armenii din Grecia sunt armeni ortodocși, o parte fiind catolici sau protestanți[33][32], iar alții aparținând Bisericii Ortodoxe Grecești, aceștia fiind numiți „haihurum” (în armeană Հայհրում, transliterat: Hayhrum, în greacă Χαϊχούρουμ, transliterat: Haïhoúroum).

Evrei

modificare
Populația din Salonic
An Total populație Evrei
Pop. %
1842 70.000 36.000 51%
1870 90.000 50.000 56%
1882/1884 85.000 48.000 56%
1902 126.000 62.000 49%
1913 157.889 61.439 39%
1943 53.000
2001 363.987 1.000 0,3%

Istoria evreilor din Grecia poate data de la exilul babilonian, în jurul anilor 585-549 î.e.n., când regele persan Cirus cel Mare a permis iudeilor captivi să se întoarcă acasă, iar unii s-au stabilit în Grecia. Până în jurul secolului al III-lea î.e.n., în orașele grecești trăiau doar evrei împrăștiați și izolați. Cucerirea de către Alexandru cel Mare a vechiului Regat al lui Iuda și încorporarea regiunii în imperiul său au coincis cu întemeierea unei comunități evreiești de lungă durată în Grecia. Sub conducerea sa, comunitățile evreiești au înflorit și mulți au trăit un stil de viață în mare parte elenizat, vorbind greacă și nu ebraică. Mulți imigranți evrei au început să se stabilească în orașele grecești în această perioadă și au devenit și ei parte a unei clase în creștere de evrei asimilați, pro-greci[7].

După moartea lui Alexandru cel Mare, a izbucnit un război între evreii elenizați și greci pe de o parte și evreii conservatori „macabei” pe de altă parte, conflict care a influențat relațiile dintre greci și evrei timp de secole[34][35].

În timpul Imperiului Otoman, evreii, ca toți ceilalți non-musulmani, aveau un grad de autonomie în cadrul sistemului millet care clasifica populațiile în funcție de religie, mai degrabă decât de etnie sau limbă. În Salonic în special a existat o populație evreiască numeroasă, constând în mare parte din sefarzi care s-au stabilit pe pământurile otomane după expulzarea evreilor din Spania în 1492. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, comunitatea evreiască din Salonic atinsese 30.000 de membri, reprezentând jumătate din populația orașului[7]. Sefarzii obișnuiau să vorbească ladino, limbă care a devenit în timp limba oficială a evreilor greci.

Romanioții, pe de altă parte, sunt evrei care au locuit pe teritoriul Greciei din prezent și în zonele învecinate de mai bine de 2.000 de ani. Numele lor provine din numele bizantin pentru greci, „Romaioi” (în greacă Ῥωμαῖοι, transliterat: Romaíoi). Vorbeau un dialect grecesc numit iudeo-greacă sau ievanică (în ebraică יעואני גלוסא, transliterat: Yaoani Glossa, în iudeo-greacă γεβανί γλώσσα, transliterat: yevani glosa), care a dispărut, romanioții folosind în prezent limba greacă[36].

În timpul Războiului de Independență al Greciei, mii de evrei greci au fost masacrați alături de turcii otomani, comunitățile evreiești din Kalamata și Patras fiind distruse. Unii supraviețuitori s-au mutat spre nord, în țările conduse încă de otomani, după ce Grecia și-a câștigat independența în 1832[7].

Populația evreiască din Grecia a crescut considerabil după Războiul greco-turc din 1919–1922 când Salonic a devenit parte a regatului grec, deși schimbul de populație dintre Grecia și Turcia din 1923 a redus numeric populația evreiască din Salonic. Înainte de al Doilea Război Mondial, peste 70.000 de evrei trăiau în Grecia[36].

În perioada Holocaustului, 86% dintre evreii greci, în special cei din zonele ocupate de Germania nazistă și Bulgaria, au fost uciși, în ciuda eforturilor depuse de ierarhii Bisericii Ortodoxe Grecești, a mișcării de rezistență Frontul Național de Eliberare (în greacă Εθνικό Απελευθερωτικό Μέτωπο, transliterat: Ethnikó Apeleftherotikó Métopo) și a grecilor individuali (atât creștini, cât și comuniști) de a adăposti evrei. Aceste eforturi au fost deosebit de notabile în Zakynthos, unde nici un evreu local nu a fost ucis în Holocaust[37]. În Salonic, din comunitatea de aproape 50.000 de evrei, mai puțin de 1.500 au supraviețuit[36].

Conform datelor publicate de Congresul Mondial Evreiesc, în 2023, aproximativ 4.100 de evrei trăiau în Grecia[7].

Macedoneni

modificare

Guvernul grec nu recunoaște oficial o minoritate macedoneană de origine slavă în Grecia. Cu toate acestea, Greek Helsinki Monitor[b] a publicat un raport în septembrie 1999, în care se menționa că aproximativ 10.000-30.000 de etnici macedoneni trăiau în Grecia[38], dar din cauza absenței unui recensământ oficial este imposibil să se determine numărul exact. Un partid politic numit Curcubeul (în greacă Ουράνιο Τόξο, transliterat: Ouránio Tóxo, în macedoneană Виножито, transliterat: Vinožito) promovează această linie și revendică drepturile a ceea ce ei descriu drept „minoritatea macedoneană din Grecia”. La alegerile pentru Parlamentul European din 2014, partidul Curcubeul a înregistrat un total de 5.759 de voturi la nivel național, respectiv un procent de 0,1%. Cu toate acestea, 2,5 milioane de etnici greci se identifică drept „greci macedoneni”, fără legătură cu poporul slav care este asociat cu Republica Macedonia de Nord.

În 2008, un expert independent al Națiunilor Unite în problemele minorităților, Gay McDougall, a vizitat Grecia pentru a verifica situația minorităților. Conform raportului publicat pe site-ul web al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului[39], „expertul independent s-a întâlnit cu numeroase persoane identificate ca fiind etnici macedoneni”. Conform acestuia, „Guvernul Greciei [ar trebui] să se retragă din disputa privind existența unei minorități macedonene sau turce în Grecia și să se concentreze pe protejarea drepturilor la autoidentificare, libertate de exprimare și libertate de asociere ale acelor comunități[39]”.

Potrivit raportului, guvernul elen „nu recunoaște existența unei minorități etnice macedonene care trăiește în Macedonia Centrală și de Vest, negând-o vehement, atribuind motive politice celor care o susțin și urmând o politică de negare a comunității etnice macedonene și a limbii macedonene. De-a lungul timpului, decizia guvernelor grecești a fost de a suprima orice utilizare a limbii macedonene și a activităților culturale. În ultima vreme, tacticile dure au încetat, dar cei care se identifică drept etnici macedoneni raportează încă discriminare și hărțuire. Ei consideră că este de o importanță crucială pentru propria existență ca identitatea lor etnică și caracterul distinctiv să fie respectate. Limba macedoneană nu este recunoscută și nu constituie o limbă de predare în școli[39]”.

Comunități lingvistice și culturale

modificare

Pe lângă minorități, în Grecia există diverse comunități etnolingvistice cu o identitate și o limbă distincte, dar ai căror membri se identifică în mare măsură drept etnici greci și nu se consideră o minoritate.

Vorbitori de albaneză

modificare

Migranții economici albanezi nu trebuie confundați cu arvaniții, un grup greco-ortotox care în mod tradițional utilizează în comunicare dialectul tosk și limba greacă și se autoidentifică ca greci[40]. Arvaniții au deținut un rol semnificativ în Războiul de independență al Greciei și în cultura greacă în general.

Albanezii geamizi au fost o comunitate etnică albaneză care a locuit în Thesprotia, parte a regiunii grecești Epir. Cei mai mulți dintre ei au fost expulzați în Albania prin epurare etnică susținută de guvern[41] la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial[42][43][44][45].

Există și alte comunități vorbitoare de albaneză în diferite regiuni ale Greciei. În Florina, vorbitori de albaneză pot fi întâlniți în satele Flampouro, Drosopigi, Idroussa și Tripotamos[46]. De asemenea, conform unui raport publicat de Institutul Catalan de Sociolingvistică în 1996 (Euromosaic: „L'arvanite / albanais en Grèce”), în Tracia de Vest și Macedonia Centrală se găseau 39 de sate unde se vorbea în principal sau parțial limba albaneză.

După 1991, odată cu prăbușirea comunismului în Albania, un număr mare de imigranți albanezi trăiesc și lucrează în Grecia. Dacă la recensământul din 2001, au fost înregistrați 443.550 de albanezi[47] care aveau reședința în Grecia, în urma recensământului din 2011 s-a constatat că numărul acestora a crescut la 480.851[8]. Din totalul cetățenilor străini cu rezidență în Grecia în 2011, de 912.000, albanezii reprezentau 52,7%[8].

Vorbitori de limbi romanice

modificare
 
Școli românești pentru aromâni și meglenoromâni în Imperiul Otoman (1886)

Aromâni

modificare

În Grecia, aromânii sunt numiți vlahi (în greacă Βλάχοι, transliterat: Vláchoi. Există numeroase festivaluri care sărbătoresc cultura aromână în toată Grecia. Limba vorbită de aceștia, aromâna (cunoscută în Grecia ca τα βλάχικα, transliterat: ta vláchika) este în pericol de dispariție și este vorbită mai ales de persoanele în vârstă. Există, totuși, un număr de aromâni din Grecia care solicită o mai mare recunoaștere a limbii aromâne, cum ar fi Sotiris Bletsas[c].

Se presupune că vlahii provin din colonizarea romană a Balcanilor și sunt descendenții popoarelor native latinizate și legionarilor romani care s-au stabilit în Balcani[50][51][52]. Cercetătorul german Thede Kahl susține că a documentat și unele cazuri de asimilare a populației aromâne în regiuni care acum sunt în mare parte vorbitoare de greacă[53]. Federația Panelenă a Asociațiilor Culturale ale Vlahilor (în greacă Πανελλήνια Ομοσπονδία Πολιτιστικών Συλλόγων Βλάχων, transliterat: Panellínia Énosi Politistikón Syllógon Vlachón Elládos) a declarat public că nu doresc ca limba vlahă (aromână) să fie recunoscută ca limbă minoritară și nici nu doresc ca aceasta să fie introdusă în sistemul de învățământ[54], protestând[55] când Thede Kahl a analizat într-o lucrare dacă vlahii din Grecia ar putea fi considerați minoritate[50], aceștia considerându-se „greci vorbitori de vlahă” și nu „vlahi vorbitori de greacă[56]”.

 
Harta așezărilor megleno-românilor din Grecia și Republica Macedonia de Nord

Meglenoromâni

modificare
Articol principal: Meglenoromâni.

Meglenoromânii sunt concentrați în regiunea Meglen din Macedonia greacă. Ei vorbesc limba megleno-română, care este cunoscută de vorbitorii săi drept „vlăhește”. Cea mai mare așezare meglenoromână este Nânta[57] (sau Nânti, în greacă Νότια, transliterat: Nótia, în megleno-română: Nắnti sau Nǫ́nti; în turcă Nutya sau Yediköy). Se estimează că 4.000 de vorbitori pot fi găsiți în regiunea care cuprinde unitățile regionale Pella și Kilkis din Macedonia Centrală[57].

Romi

modificare

Istoria romilor din Grecia datează din secolul al XV-lea. Numele de „țigani” (în greacă γύφτος, transliterat: gýftos) folosit uneori pentru poporul rom le-a fost dat pentru prima dată de către greci, care credeau că aceștia sunt de origine egipteană. Datorită naturii lor nomade, ei nu sunt concentrați într-o anumită zonă geografică, ci sunt dispersați în toată țara. Majoritatea romilor greci sunt creștini ortodocși care vorbesc limba vlachoura-roma pe lângă limba greacă. Majoritatea romilor care trăiesc în Tracia de Vest sunt musulmani și vorbesc un dialect din aceeași limbă[58].

Romii din Grecia sunt răspândiți pe întreg teritoriul țării, dar cu o concentrare mai mare în orașele mari (în principal Atena și Salonic). Centrele notabile ale vieții romilor din Grecia sunt Agia Varvara, cu o comunitate de romi remarcabilă, și Ano Liosia, unde condițiile sunt dificile. Romii își păstrează în mare măsură propriile obiceiuri și tradiții. Deși un număr mare de romi au adoptat un mod de viață sedentar și urban, în unele zone există încă așezări nomade. Nomazii din așezări se diferențiază adesea de restul populației, numărând aproximativ 200.000 de persoane conform guvernului grec. Potrivit Comisiei Naționale pentru Drepturile Omului, acest număr este mai aproape de 250.000, iar conform grupului grec Helsinki Watch de 300.000[58].

Ca urmare a neglijării lor de către statul elen, printre alți factori, comunitățile de romi din Grecia se confruntă cu numeroase probleme, inclusiv un număr mare de cazuri de exploatare și de abuz asupra copiilor, frecvență școlară scăzută, discriminare polițienească și trafic de droguri. Cea mai serioasă problemă este problema locuințelor, deoarece mulți romi din Grecia încă locuiesc în corturi, pe proprietăți pe care nu le dețin, adeseori fiind supuși evacuării. În ultimul deceniu, aceste probleme au primit o atenție mai largă și o anumită finanțare din partea statului[58].

Vorbitori de limbi slave

modificare

Limbile slave au fost vorbite în regiunea Macedonia alături de greacă și altele încă de la invaziile slavilor din secolele VI-VII[59]. În unele părți din nordul Greciei, în regiunile Macedonia (în greacă Μακεδονία, transliterat: Makedonía) și Tracia de Vest (în greacă Θράκη, transliterat: Thráki), limbile slavone continuă să fie vorbite de o gamă largă de oameni. Clasificarea lingvistică reală a acestor dialecte este neclară, deși majoritatea lingviștilor le clasifică fie ca dialecte bulgare, fie macedonene ținând cont de numeroși factori, inclusiv asemănarea și inteligibilitatea reciprocă a fiecărui dialect față de limbile standard (abstand) si autoidentificarea vorbitorilor. Totuși, deoarece marea majoritate nu au o identitate națională bulgară sau macedoneană, lingviștii își bazează analizele doar pe abstand. În prezent, acești oameni sunt în mare parte identificați ca etnici greci[60][61].

Minoritatea creștină a vorbitorilor de slavă din Grecia este cunoscută în mod obișnuit sub numele de „slavofoni” (în greacă Σλαβόφωνοι, transliterat: Slavophōnoi, în traducere vorbitori de slavă) sau „dopii” (în greacă ντόπιοι, transliterat: ntópioi, în traducere localnici). Marea majoritate dintre ei îmbrățișează o identitate națională greacă și sunt bilingvi, vorbind și limba greacă. Ei trăiesc mai ales în Macedonia de Vest și au aderat la Biserica Ortodoxă Greacă. Faptul că majoritatea acestor oameni se autoidentifică ca greci face ca numărul lor să fie incert[60].

Al doilea grup este format din cei care par să respingă orice identitate națională (greacă sau macedoneană slavă), dar au o identitate etnică distinctă, pe care o pot numi „indigenă” (dopia), slavomacedoneană sau macedoneană. Cel mai mic grup este format din cei care au o identitate națională macedoneană clară și se consideră parte a aceleiași națiuni care predomină în Macedonia de Nord[62][63]. Un element esențial al acestei controverse este chiar numele de „macedonean”, deoarece este folosit și de un grup mult mai numeros de persoane cu identitate națională greacă pentru a indica identitatea lor regională. Vorbitorii de slavă folosesc, de asemenea, termenul „macedoneni” sau „slavomacedoneni”, deși într-un sens regional mai degrabă decât etnic. Până la recensământul din 1951 inclusiv, problema limbii materne a fost pusă în toată Grecia, astfel încât aceasta oferă o valoare aproximativă cu privire la dimensiunea acestui grup, iar estimările ulterioare se bazează de obicei pe această cifră[63].

Identitatea națională a acestei comunități a fost adesea încărcată cu implicații politice. Protocolul Politis-Kalfov semnat la 29 septembrie 1925 prevedea recunoașterea slavofonilor din Macedonia grecească drept bulgari, dar acest protocol nu a fost niciodată ratificat. Un acord de scurtă durată a fost semnat în august 1926, prin care aceștia au fost recunoscuți ca minoritate sârbă[64].

La recensământul din 1951, 41.017 persoane au declarat că vorbesc limba slavă[65].

Note

modificare
  1. ^ a b Uniunea Turcă din Xanthi nu a fost restaurată de instanțele grecești, în ciuda hotărârii CEDO[20][21]
  2. ^ a b Greek Helsinki Monitor este o organizație pentru drepturile omului din Grecia, parte a Federației Internaționale Helsinki pentru Drepturile Omului (International Helsinki Federation for Human Rights)
  3. ^ Sotiris Bletsas (în greacă Σωτήρης Μπλέτσας, transliterat: Sotíris Blétsas, în aromână Sutir Bletsa[48]) este un arhitect și activist pentru limba aromână din Grecia. În 1995, la un festival al aromânilor din Grecia, el a distribuit materiale ale Biroului European pentru Limbi Mai puțin Utilizate (European Bureau for Lesser-Used Languages - EBLUL) despre limbile minoritare din Grecia. În 2001, a fost acuzat de „distribuire de informații false” (contrar articolului 191 din Codul penal grec) care ar fi fost susținute de conducerea Federației Panelene a Asociațiilor Culturale ale Vlahilor (în greacă Πανελλήνια Ομοσπονδία Πολιτιστικών Συλλόγων Βλάχων, transliterat: Panellínia Énosi Politistikón Syllógon Vlachón Elládos). Cazul a atras proteste din partea Greek Helsinki Monitor[b] și la nivel internațional. Inițial, Bletsas a fost găsit vinovat, condamnat la cincisprezece luni de închisoare cu suspendare timp de trei ani și amendat cu 500.000 de drahme, dar a contestat decizia și a fost ulterior declarat nevinovat la 18 octombrie 2001. Sotiris Bletsas a deținut funcția de director a filialei grecești a EBLUL, înființată în ianuarie 2002[49]

Referințe

modificare
  1. ^ en Clogg, Richard (). Concise History of Greece [Istoria succintă a Greciei] (ed. 2). Atena: Katoptro. p. 238. ISBN 9789607778611. 
  2. ^ en Fassmann, Heinz; Reeger, Ursula; Sievers, Wiebke (). Statistics and Reality: Concepts and Measurements of Migration in Europe [Statistică și realitate: concepte și măsurători ale migrației în Europa]. Amsterdam: Amsterdam University Press. p. 237. ISBN 9789089640529. 
  3. ^ a b Comisia Europeană (). „Tolerance and Cultural Diversity Discourses in Greece” [Discursuri privind toleranța și diversitatea culturală în Grecia]. Accesat în . 
  4. ^ a b Comisia Europeană (). „Greece. Population: demographic situation, languages and religions” [Grecia. Populație: situație demografică, limbi și religii]. Accesat în . 
  5. ^ a b c d e Departamentul de Stat al SUA (). „2020 Report on International Religious Freedom: Greece” [Raport 2020 privind libertatea religioasă internațională: Grecia]. state.gov. Accesat în . 
  6. ^ a b Pew Research Center (). „Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe” [Credința religioasă și apartenența națională în Europa Centrală și de Est]. Accesat în . 
  7. ^ a b c d e „Greece” [Grecia]. World Jewish Congress. Accesat în . 
  8. ^ a b c Autoritatea statistică elenă (). „Demographic and social characteristics of the Resident Population of Greece according to the 2011 Population-Housing Census revision of 20-3-2014” [Caracteristicile demografice și sociale ale populației rezidente din Grecia conform revizuirii recensământului populației și locuințelor din 2011 din 20-3-2014]. Accesat în . 
  9. ^ Brabant, Malcolm (). „Ancient Greek gods' new believers” [Noii credincioși ai zeilor greci antici]. BBC News. Accesat în . 
  10. ^ „Supreme Council of Ethnikoi Hellenes” [Consiliul Suprem al Etnicilor Eleni]. ysee.gr. Accesat în . 
  11. ^ Smith, Helena (). „Greek gods prepare for comeback” [Zeii greci se pregătesc de revenire]. The Guardian. Accesat în . 
  12. ^ a b Ministerul Afacerilor Externe din Grecia (). „ΜΟΥΣΟΥΛΜΑΝΙΚΗ ΜΕΙΟΝΟΤΗΤΑ ΘΡΑΚΗΣ” [MINORITATEA MUSULMANĂ DIN TRACIA]. hri.org. Accesat în . 
  13. ^ „Demographics of Greece” [Demografia Greciei]. eurfedling.org. European Union National Languages. Accesat în . 
  14. ^ Departamentul de Stat al SUA. „Greece. International Religious Freedom Report 2006” [Grecia. Raportul internațional privind libertatea religioasă 2006]. 2001-2009.state.gov. 
  15. ^ a b c d en Alexandris, Alexis (). „Religion or Ethnicity: The Identity Issue of the Minorities in Greece and Turkey” [Religie sau etnie: problema identității minorităților din Grecia și Turcia]. În Hirschon, Renée. Crossing the Aegean: An Appraisal of the 1923 Compulsory Population Exchange Between Greece and Turkey [Traversarea Mării Egee: O evaluare a schimbului obligatoriu de populație din 1923 între Grecia și Turcia]. New York: Berghahn Books. p. 124. ISBN 9781571817679. 
  16. ^ a b en Whitman, Lois (1990). „Destroying ethnic identity: the Turks of Greece”, [Distrugerea identității etnice: turcii din Grecia]. Helsinki Watch report. New York: Human Rights Watch. ISBN 9780929692708, p. i.
  17. ^ Zürcher, Erik-Jan (ianuarie 2003). „Greek and Turkish refugees and deportees 1912-1924”  [Refugiații și deportații greci și turci 1912-1924]. Universitatea din Leiden. Accesat în . 
  18. ^ en Whitman, Lois (1990). „Destroying ethnic identity: the Turks of Greece”, [Distrugerea identității etnice: turcii din Grecia]. Helsinki Watch report. New York: Human Rights Watch. ISBN 9780929692708, p. 2.
  19. ^ Hirschon, Renée (2003). Crossing the Aegean: An Appraisal of the 1923 Compulsory Population Exchange Between Greece and Turkey, [Traversarea Mării Egee: O evaluare a schimbului obligatoriu de populație din 1923 între Grecia și Turcia] New York: Berghahn Books. ISBN 9781571817679, p. 106.
  20. ^ „Turkey denounces Greek court's rejection of 'Turkish Union of Xanthi'” [Turcia denunță respingerea de către instanța grecească a „Uniunii turcești din Xanthi”]. Kathimerini. . Accesat în . 
  21. ^ Ministerul Afacerilor Externe din Turcia (). „Press Release Regarding the Rejection of the Re-Registration Application of the Turkish Union Of Xanthi by the Supreme Court of Greece” [Comunicat de presă privind respingerea cererii de reînregistrare a Uniunii Turce de Xanthi de către Curtea Supremă a Greciei]. Accesat în . 
  22. ^ a b en Whitman, Lois (1990). „Destroying ethnic identity: the Turks of Greece”, [Distrugerea identității etnice: turcii din Grecia]. Helsinki Watch report. New York: Human Rights Watch. ISBN 9780929692708, p. 16.
  23. ^ Curtea Europeană a Drepturilor Omului (). „Cour européenne des Droits de l'Homme - 26698/05; 34144/05: affaire Tourkiki Enosi Xanthis et autres c. Grèce; Affaire Emin et autres c. Grèce” [Curtea Europeană a Drepturilor Omului - 26698/05; 34144/05: cauza Tourkiki Enosi Xanthis și alții v. Grecia; Cazul Emin și alții v. Grecia]. Accesat în . 
  24. ^ Federația din Europa a turcilor din Tracia de Vest (). „Parallel Report by Federation of Western Thrace Turks in Europe on the 2010 Human Rights Report: Greece” [Raport paralel al Federației din Europa a turcilor din Tracia de Vest cu privire la Raportul privind drepturile omului din 2010: Grecia] (PDF). Accesat în . 
  25. ^ Clogg, Richard (2003). Concise History of Greece, [Istoria succintă a Greciei] (ed. 2). Atena: Katoptro. ISBN 9789607778611. p. 84.
  26. ^ Mercator European Research Centre on Multilingualism and Language Learning (). „The Turkish language in Education in Greece” [Limba turcă în educația din Grecia] (ed. 2). ISSN 1570-1239. Accesat în . 
  27. ^ Malkidis, Theofanis. „Οι Πομάκοι στη Θράκη” [Pomacii din Tracia]. patrides.com (în greacă). Conferința Științifică Internațională „Spațiu și Mediu: Globalizare-Guvernare-Sustenabilitate”, Atena, 9-10 martie 2002. Accesat în . 
  28. ^ Stojkov, St. „Българска диалектология | Смолянският говор” [Dialectologie bulgară | Dialectul Smolyan]. promacedonia.org. Accesat în . 
  29. ^ a b c d MIRIS - Minority Rights Information System. „The Pomaks” [Pomacii]. miris.eurac.edu. European Academy of Bozen/Bolzano. Accesat în . 
  30. ^ Michail, Domna (). „Migration, tradition and transition among the Pomaks in Xanthi (Western Thrace)”  [Migrația, tradiția și tranziția printre pomacii din Xanthi (Tracia de Vest)]. European Institute. p. 4. Accesat în . 
  31. ^ „Гръцка тв пусна "Хабери на помацки"” [Televiziunea greacă a lansat „Știrile pomacilor”]. 24chasa.bg (în bulgară). . Accesat în . 
  32. ^ a b Comitetul Național Armenesc al Greciei. „Η Ιστορία της Αρμενικής Εθνικής Επιτροπής Ελλάδος” [Istoria Comitetului Național Armenesc al Greciei]. ancg.gr. Accesat în . 
  33. ^ Prelacy of the Armenian Orthodox Church of Greece. „The Armenian Orthodox community of Greece” [Comunitatea ortodoxă armeană din Grecia]. armenianprelacy.gr. Accesat în . 
  34. ^ en Tcherikover, Victor; Collins, John J. (). Hellenistic civilization and the Jews [Civilizația elenistică și evreii]. Grand Rapids, MI: Baker Academic. ISBN 9780801047855. 
  35. ^ „The Greek period (332–63 bce) Hellenism and Judaism” [Perioada greacă (332–63 î.Hr.) Elenism și iudaism]. Encyclopædia Britannica. Accesat în . 
  36. ^ a b c „Communities - Greece” [Comunități - Grecia]. European Jewish Congress. Accesat în . 
  37. ^ Kampouris, Nick (). „The Brave Greeks Who Saved the Jews of Zakynthos” [Grecii curajoși care i-au salvat pe evreii din Zakynthos]. Greek Reporter. Accesat în . 
  38. ^ „Greece. Report about Compliance with the Principles of the Framework Convention for the Protection of National Minorities” [Grecia. Raport despre respectarea principiilor Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale]. . Accesat în . ...cei cu identitate națională macedoneană pot fi estimați la 10.000-30.000. Într-adevăr, partidul politic „Curcubeul”, care a fost creat în 1994 și a militat pentru recunoașterea unei minorități naționale macedonene, a primit 7.300 de voturi în 1994 și 5.000 în 1999, două runde de alegeri pe care le-a contestat: aceste valori corespund unui număr de aproximativ 7.000-10.000 de cetățeni de toate vârstele (nu doar cu drept de vot). Se poate estima că pe lângă acest „nucleu dur” există și alți cetățeni care îmbrățișează această identitate dar care votează pentru partidele mainstream 
  39. ^ a b c Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. „Report of the Independent Expert on Minority Issues, Gay McDougall. Addendum: mission to Greece (8-16 September 2008)” [Raportul expertului independent în problemele minorităților, Gay McDougall. Addendum: misiune în Grecia (8-16 septembrie 2008)] (PDF). Refworld. United Nations High Commissioner for Refugees. Accesat în . 
  40. ^ MIRIS - Minority Rights Information System. „The Arvanites” [Arvaniții]. miris.eurac.edu. European Academy of Bozen/Bolzano. Arhivat din original la . Accesat în . 
  41. ^ Baltsiotis, Lambros (). „The Muslim Chams of Northwestern Greece: The grounds for the expulsion of a "non-existent" minority community”. European Journal of Turkish Studies. Social Sciences on Contemporary Turkey. European Journal of Turkish Studies (12). doi:10.4000/ejts.4444  . 
  42. ^ en Mazower, Mark (). After The War Was Over: Reconstructing the Family, Nation and State in Greece, 1943-1960 [După încheierea războiului: reconstruirea familiei, națiunii și statului în Grecia, 1943-1960]. Princeton, N.J.: Princeton University Press. p. 25. ISBN 9780691058412. 
  43. ^ Vickers, Miranda (). „The Cham Issue - Albanian National and Property Claims in Greece” [Problema Cham - Revendicări ale cetățenilor albanezi și proprietăți în Grecia]. Comparative Southeast European Studies. 51 (4-6): 228–249. doi:10.1515/soeu-2002-514-606. 
  44. ^ en King, Russell; Mai, Nicola; Schwandner-Sievers, Stephanie (). The New Albanian Migration [Noua migrație albaneză]. Brighton: Sussex Academic Press. p. 67, 87. ISBN 9781903900789. 
  45. ^ en Mazower, Mark (). Inside Hitler's Greece: the experience of occupation, 1941-44 [În Grecia lui Hitler: experiența ocupației, 1941-1944]. New Haven: Yale University Press. ISBN 9780300089233. 
  46. ^ Van Boeschoten, Riki (). „Usage des langues minoritaires dans les départements de Florina et d'Aridea (Macédoine)” [Utilizarea limbilor minoritare în departamentele Florina și Aridea (Macedonia)]. Strates. Matériaux pour la recherche en sciences sociales (10). doi:10.4000/strates.381  . Accesat în . 
  47. ^ Baldwin-Edwards, Martin. „IMMIGRATION INTO GREECE, 1990-2003: A Southern European Paradigm?” [IMIGRAREA ÎN GRECIA, 1990-2003: O paradigmă sud-europeană?] (PDF). UNECE. Mediterranean Migration Observatory. Accesat în . 
  48. ^ „Sutir Bletsa” (PDF). Bana Armâneascâ (în aromână). București: Fundatia Bana Armâneascâ (43/44): 26. . ISSN 1582-7607. Accesat în . 
  49. ^ „Community News” [Știri comunitare]. Society Farsharotu. XVI (1–2). . Accesat în . 
  50. ^ a b Kahl, Thede (). „Minorities in Greece. Historical issues and new perspectives” [Minoritățile din Grecia. Probleme istorice și noi perspective]. Jahrbücher für Geschichte un Kultur Südeuropas. 5: 205–219. ISSN 1617-5581. 
  51. ^ ro Peyfuss, Max Demeter (). Chestiunea aromânească: evoluția ei de la origini până la pacea de la București (1913) și poziția Austro-Ungariei [Die aromunische Frage: Ihre Entwicklung von der Ursprüngen bis zum Frieden von Bukarest (1913) und die Haltung Österreich-Ungarns]. București: Editura enciclopedică. ISBN 9789734500734. 
  52. ^ de Weigand, Gustav (). „Land und Leute” [Țara și oamenii]. Die Aromunen: ethnographisch-philologisch-historische Antersuchungen über das Volk der Sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren [Aromânii: investigații etnografico-filologico-istorice asupra așa-zișilor Machedo-Români sau Zinzari] (în germană). Leipzig: J.A. Barth. OCLC 847971891. 
  53. ^ Kahl, Thede (). „Gustav Weigand in Griechenland: Von den Shwierigkeiten einer Rezeption” [Gustav Weigand în Grecia: Despre dificultățile asimilării] (PDF). Südost/Forschungen. München (61): 101-113. 
  54. ^ Federația Panelenă a Asociațiilor Culturale ale Vlahilor (). „Letter of Information to the Council of Europe” [Scrisoare de informare către Consiliul Europei] (PDF) (în engleză). Accesat în . 
  55. ^ Federația Panelenă a Asociațiilor Culturale ale Vlahilor (). „Vlachs in Greece: When the Guinea pigs judge the Scientist” [Vlahii din Grecia: Când cobaii îl judecă pe omul de știință]. www.tamos.gr. Accesat în . 
  56. ^ Federația Panelenă a Asociațiilor Culturale ale Vlahilor. „tamos.gr”. www.tamos.gr (în greacă). Accesat în . 
  57. ^ a b en Browne, Wayles; Franks, Steven; Chidambaram, Vrinda; Joseph, Brian D. (). „The Diffusion of Macedonian Inflections into Megleno-Romanian: A Reconsideration of the Evidence” [Difuzia inflexiunilor macedonene în megleno-română: o reconsiderare a dovezilor]. A linguist's linguist: studies in South Slavic linguistics in honor of E. Wayles Browne [Lingvistul unui lingvist: studii de lingvistică slavă de sud în onoarea lui E. Wayles Browne]. Bloomington: Slavica Publishers. ISBN 9780893573645. 
  58. ^ a b c Chrysopoulos, Philip (). „International Roma Day: The Stigmatized People of Greece” [Ziua Internațională a Romilor: Populația stigmatizată din Grecia]. Greek Reporter. Accesat în . 
  59. ^ Danforth, Loring (). „Macedonia”. Encyclopædia Britannica. Accesat în . 
  60. ^ a b en Clogg, Richard (). Minorities in Greece: Aspects of a Plural Society [Minoritățile din Grecia: Aspecte ale unei societăți pluraliste]. Londra: C. Hurst&Co. Publishers. p. 142. ISBN 9781850657064. 
  61. ^ en Danforth, Loring M. (). The Macedonian Conflict: Ethnic Nationalism in a Transnational World. Princeton University Press. p. 116. ISBN 9780691043579. 
  62. ^ Greek Helsinki Monitor; Minority Rights Group-Greece (). „Report about Compliance with the Principles of the Framework Convention for the Protection of National Minorities (along guidelines for state reports according to Article 25.1 of the Convention)” [Raport despre respectarea principiilor Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale (împreună cu liniile directoare pentru rapoartele de stat conform articolului 25.1 din Convenție)]. Partea I. Accesat în . 
  63. ^ a b en Cowan, Jane K. (). Macedonia: the politics of identity and difference [Macedonia: politica identității și diferenței]. Londra: Pluto Press. p. 102. ISBN 9780745315942. 
  64. ^ Michailidis, Iakovos D. (). „Minority Rights and Educational Problems in Greek Interwar Macedonia: The Case of the Primer "Abecedar"” [Drepturile minorităților și problemele educaționale în Macedonia grecească interbelică: cazul primului „Abecedar”] (PDF). Journal of Modern Greek Studies (14.2): 329–343. Accesat în . 
  65. ^ en Clogg, Richard (). „Table #10, p.244” [Tabel #10, pag.244]. Parties and Elections in Greece: The Search for Legitimacy [Partide și alegeri în Grecia: Căutarea legitimității]. Londra: C. Hurst&Co. Publishers. ISBN 9780905838908. 

Bibliografie

modificare

Lectură suplimentară

modificare

Vezi și

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Minorități_etnice_și_religioase_în_Grecia&oldid=16602390