Urechea vulpii

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Otidea leporina)

Otidea leporina (August Batsch, 1783 ex Leopold Fuckel, 1870),[1] este o ciupercă comestibilă, saprofită din încrengătura Ascomycota, în familia Pyronemataceae și de genul Otidea. Buretele este denumit în popor urechea iepurelui sau urechea vulpii.[2] Soiul se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând mai ales în grupuri și tufe, dar și solitar, preferat în regiuni montane, prin păduri de conifere pe sol și între mușchi, adesea și pe trunchiuri moarte de rășinoase aflate în putrefacție. Timpul apariției este din (iulie) august până la sfârșitul lui noiembrie.[3][4][5][6]

Otidea leporina
Otidea leporina 391192.jpg
Urechea iepurelui, urechea vulpii
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Pyronemataceae
Gen: Otidea
Specie: O. leporina
Nume binomial
Otidea leporina
(Batsch) Fuckel (1870)
Sinonime
  • Peziza leporina Batsch (1783)
  • Scodellina leporina (Batsch) Gray (1821)
  • Aleuria leporina (Batsch) Gillet (1879)
  • Helvella leporina (Batsch) Franchi, L.Lami & M.Marchetti (1999)

Epitetul se trage din cuvântul latin (latină lepus=iepure),[7]


IstoricModificare

Specia fost descrisă pentru prima dată drept Peziza leporina de botanistul german August Batsch în volumul 1 al lucrării sale Elenchus Fungorum latine et germanice din 1783[8] și transferată la genul Otidea de către renumitul compatriot al lui, anume Leopold Fuckel, de verificat în publicația sa în jurnalul micologic Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde din 1870.[9] Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.

DescriereModificare

 
Bres. Otidea leporina
  • Corpul fructifer: cu o înălțime de 2-5 cm și o lățime de 2-3 cm, are formă de ureche cu marginea răsfrântă spre interior, fiind în cele mai multe cazuri alungit și ascuțit la vârf pe o parte precum despicat până la abordarea pediculului, fiind descentrat față de picior (dacă există). Suprafață inferioară (superioară), cea fertilă (adică cea căptușită cu stratul himenal care va produce sporii) este netedă, de culoare variabilă de la galben deschis, ocru, peste palid maroniu, brun-gălbui până la castaniu, dar fără nuanțe roșiatice. Partea exterioară și sterilă este netedă până cleioasă și diferă de asemenea în colorit, care poate fi ocru-gălbui, ruginiu sau brun ca scorțișoara. Astfel seamănă adesea unei urechi de vulpe sau iepure.
  • Sporii: au o mărime de 12-15 x 6-8 microni, sunt netezi, elipsoidali, hialini (translucizi), fiecare din ei conținând una până două picături de ulei. Culoarea lor este albicioasă. Ascele cilindrice precum la bază atenuat pețiolate măsoară în general 180-240 x 10-12 microni și conțin câte 8 spori fiecare. Parafizele sunt înguste (2-2,5 µm) cu capete spintecate sau curbate. Hifele măsoară 60-80 x 8-12 microni.[6]
  • Piciorul: lipsește destul de des. Dacă există, este scurt (0,5-1,0 cm) și rudimentar, ușor striat, fiind la bază alb-pâslos.
  • Carnea: este destul de fragilă și ceroasă, cu un miros slab și plăcut și un gust dulceag.[3][4][5]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute pentru ciupercă, dar ascele ei nu se decolorează cu iod albastru.[10]

ConfuziiModificare

Otidea leporina poate fi confundată cu mai multe specii de ciuperci neotrăvitoare, ca de exemplu: Caloscypha fulgens (inferioară),[11] Discina ancilis sin. Discina perlata (comestibilă), Helvella silvicola sin. Wynnella silvicola (necomestibilă),[12] Otidea abietina (inferioară),[13] Otidea alutacea (comestibilă),[14] Otidea auricula (inferioară),[15] Otidea cochleata (inferioară),[16] Otidea concinna (comestibilă),[17] Otidea grandis (inferioară),[18] Otidea onotica (comestibilă), [19] Otidea umbrina (inferioară),[20] Peziza muralis (inferioară)[21] sau Peziza succosa (inferioară).[22]

Specii asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Mai întâi trebuie menționat, că urechea vulpii ar putea fi mâncată crud, spre deosebire de aproape toate celelalte ascomicete.[23] De altfel buretii pot fi preparați ca zbârciogii, de exemplu tăiați mărunt într-un sos.[24]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 518, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1, 2
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 624-425, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 548-549, ISBN 3-405-12124-8
  5. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 678-679, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ a b Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1933, p. 134, tab. 1223
  7. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 684
  8. ^ August Batsch: „Elenchus Fungorum latine et germanice”, vol. 1, Editura Johann Jacob Gebauer, Halle (Saale) 1783, p. 117
  9. ^ Leopold Fuckel: „Otidea leporina”, în: „Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde”, vol. 23/24, Wiesbaden 1870, p. 329
  10. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 661, ISBN 3-85502-0450
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 660, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Bundesamt für Naturschutz: „Schriftenreihe für Vegetationskunde”, nr. 28, Editura Bundesanstalt für Vegetationskunde, Naturschutz und Landschaftspflege, Bonn-Bad Godesberg 1996, p. 384
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 548-549, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 618-619, ISBN 88-85013-37-6
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 624-625, ISBN 3-405-12116-7
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 552-553 ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 678-679, ISBN 978-3-440-14530-2
  18. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 620-621, ISBN 88-85013-37-6
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 670-671, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1933, p. 142, tab. 1229
  21. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 666, ISBN 3-85502-0450
  22. ^ Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 226, ISBN 978-1-4454-8404-4
  23. ^ Pilzforum
  24. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 112-113, ISBN 3-453-40334-7

BibiliografieModificare

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, vol. 1-3, 5 (vezi sus)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ernst Albert Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze – vol. II a.: „Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”, Editura Gustav Fischer, Jena 1963

Legături externeModificare