Partidul Comunist din România

Partidul Comunist din România (abreviat PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcționat timp de 22 de ani (1922-1943), dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924-1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu (6), la 5 aprilie 1924, a fost hotărâtă fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine^[1]

Istoric

Partidul a luat naștere efectiv în urma celui de-al II-lea Congres al comuniștilor din România. Printre personalitățile sale marcante se numărau Gheorghe Cristescu, Marcel Pauker și Elek Köblős. Imediat după înființarea sa, partidul a fost considerat o extensie a Cominternului, politica sa fiind dirijată de la Moscova. Această afiliere va fi cea care îi va aduce partidului o izolare pe plan intern, atât din partea celorlalte partide, cât și în ochii publicului.^[2]

Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor.^[3]

După cea de-a VI-a Conferință a Federației Comuniste Balcanice, desfășurată în luna decembrie a anului 1923, PCdR-ului i s-a impus să facă publică lozinca adoptată de partidele Kominternului în problema națională, ceea ce pentru România se traducea prin susținerea, de către comuniști, a principiului „autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii” cu referire specială la Basarabia. Acest lucru a dus la scoaterea partidului în afara legii, în 1924.^[4] La acel moment, PCdR nu număra mai mult de 2.000 de membri, fiind un partid foarte mic în peisajul politic românesc.^[5]

Din 1924 și până la lovitura de stat de la 23 august 1944, cei mai mulți dintre membrii originali ai partidului se vor refugia în Uniunea Sovietică. Își vor desfășura activitatea până la începutul anilor '30 când, în urma Terorii Roșii, mulți dintre membrii săi de seamă vor fi arestați sau executați. Printre aceștia s-au numărat Marcel Pauker, Eugen Rozvan, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, etc.^[6]

Al Doilea Război și ieșirea din ilegalitate

Membrii PCdR aflați în exil vor avea șansa să se reîntoarcă în 1944. Reîntoarcerea la democrația monarhică în urma loviturii de stat a Regelui Mihai I și semnarea armistițiului cu URSS a reprezentat contextul ieșirii partidului din inegalitate.^[7]

Cu toate acestea, la momentul intrării Armatei Roșii în București, PCdR încă era o entitate politică dezbinată, preponderent între gruparea nou-venită de la Moscova și cea rămasă în țară, dominată de comuniștii închiși la Penitenciarul Caransebeș în timpul războiului. Acestora li se vor alătura alte grupuri mai mici, provenite din alte părți ale teritoriului regatului. Grupările comuniste se vor afla în competiție una față de alta, însă vor colabora pentru obținerea puterii în cadrul țării.^[8]

Partidul Comunist din România și-a schimbat numele în Partidul Muncitoresc Român după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc la 16 octombrie 1945, cu ocazia Primului Congres al Partidului Comunist.

Secretari generali ai PCdR

Gheorghe Cristescu (1921-1924)
Elek Köblős (1924-1928)
Vitali Holostenco (1928-1931)
Alexander Ștefanski (1931-1934)
Boris Ștefanov (1934-1940)
Bela Breiner (1940)
Ștefan Foriș (1940-1944)

Evoluția denumirii

Din mai 1921 până în mai 1943 s-a numit Partidul Comunist din România (P.C.d.R.), 1943 – 1948: Partidul Comunist Român. După unificarea cu P.S.D. (de fapt, „înghițirea“ acestuia de către P.C.R.) din februarie 1948 și până în iulie 1965 a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). La congresul din iulie 1965 (al IX-lea) a reluat titulatura de Partidul Comunist Român, pe care o va purta până în decembrie 1989.^[9]

Note

^ Ioan-Aurel Pop, Identitatea românească, Elefant Online, 22 feb. 2017 - 179 pagini
^ Cioroianu, p. 27-28
^ „Pagina de istorie: De ce a fost interzis Partidul Comunist din România”. Arhivat din original la 12 iunie 2020. Accesat în 12 iunie 2020.
^ Hălăștuan, E; 100 de ani de la înființarea PCR: Despre istoria Partidului Comunist Român Arhivat în 11 iunie 2020, la Wayback Machine., 23 mai 2020, accesat la 22 iunie 2024
^ Cioroianu, p. 45
^ Cioroianu, pp. 42/43
^ Cioroianu, pp. 50-51
^ Cioroianu, pp. 51-52
^ Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, MEMBRII C.C. AL P.C.R. 1945-1989 – Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004, ISBN 973-45-0486-X

Bibliografie

Cioroianu, A; Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, București, Editura Curtea Veche, 2007.

Lectură suplimentară

Costin Feneșan: Sub steag străin. Comuniștii și Partidul Comunist din Romania în arhiva Kominternului (1919-1924), Editura Enciclopedică, 2011, ISBN 9789734506293

[1] Ioan-Aurel Pop, Identitatea românească, Elefant Online, 22 feb. 2017 - 179 pagini

[2] Cioroianu, p. 27-28

[3] „Pagina de istorie: De ce a fost interzis Partidul Comunist din România”. Arhivat din original la 12 iunie 2020. Accesat în 12 iunie 2020.

[4] Hălăștuan, E; 100 de ani de la înființarea PCR: Despre istoria Partidului Comunist Român Arhivat în 11 iunie 2020, la Wayback Machine., 23 mai 2020, accesat la 22 iunie 2024

[5] Cioroianu, p. 45

[6] Cioroianu, pp. 42/43

[7] Cioroianu, pp. 50-51

[8] Cioroianu, pp. 51-52

[9] Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, MEMBRII C.C. AL P.C.R. 1945-1989 – Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004, ISBN 973-45-0486-X

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]