Wikipedia

Partidul Social Naționalist Sirian

Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.

Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către Ewan2 (Contribuții • Jurnal) acum 1 minut.

Partidul Social Naționalist Sirian sau Partidul Național Socialist Sirian (în arabă:الحزب السوري القومي الاجتماعي‎ , al-Ḥizb al-Sūrī al-Qawmī al-Ijtimāʿī) , cunoscut și ca Partidul Popular Sirian, este un partid naționalist sirian activ în special în Liban, dar și în Siria și Iordania și alte câteva state arabe. El promovează ideea unei Sirii Mari și al unei națiuni siriene unice care ar include Semiluna Fertilă,precum și alte câteva teritorii vecine, respectiv teritoriul actualelor state Siria, Liban, Israel, Palestina, Iordania, Irakul, Kuweitul precum și Ciprul, Peninsula Sinai și sud-estul Turciei - Provincia Hatay (Alexandretta) și Cilicia. [2] Partidul Social Naționalist Sirian a fost întemeiat la Beirut în 1932 de activiști politici arabi inspirați de nazism sau național-socialismul german în anii în care acesta s-a întărit și apoi, acaparat puterea în Germania. Principalul fondator a fost intelectualul libanez Antoine (Antoun) Saadeh, provenit dintr-o familie de confesiune creștină ortodoxă. Idealurile sirienilor, după Saadeh ,erau Libertatea, Datoria, Disciplina și Puterea, sub semnul Adevărului, al Binelui și Frumuseții.[2]

Partidul Social Naționalist Sirian
الحزب السوري القومي الاجتماعي‎
Sigla PSNS
Sigla PSNS
AbrevierePSNS
Oameni cheie
PreședinteRabie Nureddin Banat
Fondator(i)Antoine Saadeh
Date
Înființat1932
SediuBeirut
Damasc
ZiarAl Binaa
Organizație de tineretaripa militară:Acvilele vârtejului (până în 2019)
Informații
Ideologie oficialăexpansiune teritorială, naționalism, laicitate, antisemitism, antisionism,
Slogan politicSiria este a sirienilor și sirienii sunt o națiune unică[1]
Afiliere naționalăFrontul Național Progresist (Siria)
Afiliere internaționalăAxa Rezistenței Islamice
Culori oficiale     Roșu
     Alb
25 / 41
Guvern
9 / 18
Drapelul partidului
Prezență online
[1]
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Antoine Saadeh susținea existența unei unice națiuni siriene, o națiune arabă, care s-a produs prin amestecarea multor etnii de-a lungul secolelor:canaaniți, akkadieni, caldeeni, asirieni, arameeni, amoriți,hitiți, mitannieni, bizantini, arabi.[2] După el, încă un număr de comunități, precum cea kurdă, cerkeză și armeană se pot dizolva, cu timpul, în națiunea siriană, dar nu și evreii, care sunt, singurii, considerați de el inasimilabili și nedoriți[2] Ideologii PSNS au subliniat că social-naționalismul sirian se distinge de național-socialism prin faptul ca exclude ideea de rasă pură și de luptă de rasă.[3] Ideologia PSNS cuprinde pretenții teritoriale la un spațiu foarte întins din Orientul Apropiat („Siria este a sirienilor”), negarea națiunii panarabe, libaneze, palestiniene, laicitatea, dispariția diferențelor dintre diversele religii și secte din regiune, împotrivirea față de puterea clerului de diverse religii, împotrivirea față de planurile colonialiștilor europeni (inclusiv Acordul Sykes–Picot, Declarația Balfour etc) și față de sionism [2], abolirea feudalismului, promovarea unei economii productive, cu frânarea sindicalismului, construirea unei forțe armate puternice. PSNS și-a creat o elită organizată, ancorată în istoria politică a țării vreme de peste 80 ani.Partidul s-a opus hegemoniei franceze în Siria și Liban, inclusiv inițiativei desprinderii Libanului de Siria și s-a împotrivit mandatului britanic asupra Palestinei care era denumită Siria de sud, precum și împotriva sionismului. [2] P.S.N.S s-a pronunțat pentru un front comun cu celelalte națiuni arabe împotriva urzelilor imperialismului. Simbolul partidului este Zawbaa (în arabă زوبعة‎ adică „vârtejul vânturilor”) este o formă stilizată care întruchipează un vârtej roșu înscris într-un cerc alb, pe un fond negru.

PSNS a fost implicat în lovituri de stat în 1949 și 1961 în Siria, în urma cărora a fost obiectul unor măsuri de represiune. În Liban s-a alăturat coaliției forțelor numite islamo-progresiste care au sprijinit ocupația siriană în Liban și acțiunile palestiniene contra Israelului de pe teritoriul Libanului, apoi s-au împotrivit intervenției militare a Israelului în Liban. În 1982 un activist al său l-a asasinat pe președintele nou ales al Libanului, Bashir Gemayel. PSNS s-a aliat cu Partidul Comunist Libanez și cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei. În Siria PSNS a sprijinit lupta armată pentru instaurarea unui regim unipartinic. A participat la puciul din 1949 care a răsturnat guvernul ales democratic al lui Shukri al Quwatli. A continuat să fie implicat în activități violente și în 1955 a fost scos in ilegalitate după asasinarea ofițerului sirian baasist Adnan al Malki. În Siria a redevenit legal în 2005 si a fost cooptat de partidul Baas în coaliția de guvernare numită Frontul Național Progresist. Cu peste 100.000 membri, el este singura grupare politică legală în Siria, după principalul partidul de guvernamânt, Partidul Baas (Partidul Socialist al Renașterii Arabe). În timpul Războiului Civil din Siria în anii 2012-2014 a devenit parte a Frontului Popular pentru Schimbare și Eliberare și a sprijinit regimul președintelui Bashar al-Assad. Cei circa 8000 luptători ai aripei sale militare [4], „Acvilele Vârtejului” (desființate în 2019) au luat parte la lupta împotriva Opoziției siriene și a gherilei Statului Islamic (Daash sau ISIS). În 2020 ca parte a Frontului Național Progresist de guvernământ, PSNS este reprezentat de trei deputați în Adunarea Poporului din Siria PSNS este activ in diaspora libaneză și siriană, de pildă, în America de Sud.

Context istoric

modificare

Primii naționaliști sirieni

modificare
 
Butrus al-Bustani

Butrus al Bustani a fost unul dintre primii care au susținut ideea unei națiuni siriene aparte care ar trebui să se fie reprezentată într-un Imperiu Otoman reformat.[5] În 1870 el a înființat periodicul Al-Jinan, lansând lozinca "Iubirea de patrie este un articol de credință". Al Bustani a fost unul din reprezentantii mișcării Al Nahda, influențată de renașterea literara arabă și de ideile Revoluției franceze. Dorința acestora era să influențeze reformele Tanzimat, care erau o încercare de a introduce în Imperiul Otoman o monarhie constituțională dotată cu libertate religioasă și să pună un capăt marginalizării economice invalidante a Imperiului Otoman.[6] și care avea să ducă la mișcarea Junilor Turci și la a Eră Constituțională. [7] Un continuator influent al lui Al Bustani a fost iezuitul și istoricul belgian Henri Lammens, hirotonisit în 1893 ca preot la Beirut și care a susținut că Siria Mare a cuprins încă din vremurile antice toate regiunile dintre Peninsula Arabică, Egipt, coridorul levantin și Munții Taurus, incluzând toate popoarele din Semiluna Fertilă.[8]

 
"Siria este cămașa lui Hristos" – Henri Lammens.

În acest spirit s-a făurit un patriotism idealist, asemănător cu naționalism romantic european, care idealiza renașterea natională a Levantului, care ar fi urmat să zdruncine trecutul otoman și să promoveze aria considerată ca leagănul civilizațiilor în avanscena modernă a lumii. Un loc însemnat în acest context au ocupat operele lui Khalil Gibran care exprimau și ele credința într-un naționalism și patriotism sirian. Așa cum s-a exprimat Gibran:

„Cred în voi și cred în destinul vostru. Cred că aduceți contribuții la această nouă civilizație... Cred că stă în puterea voastră să fiți buni cetățeni. Și ce înseamnă să fii bun cetățean?... Este să stai în fața turnurilor din New York și Washington, Chicago și San Francisco, spunându-vă în inimile voastre:„Eu sunt urmașul unui popor care a zidit Damascul și Byblos și Tyrul și Sidon ul și Antiohia, iar eu sunt aici ca să construiesc, împreună cu voi, cu entuziasm”

”[9]

Istorie

modificare

Întemeierea și primii ani ai partidului

modificare
 
Antun (Antoine) Saadeh
 
Siria Mare, în granițele ei "naturale", după ideologia Partidului Social Naționalist Sirian (după saitul filialei din Homs a partidului). În negru - Siria și Libanul, în roșu - Israelul, teritoriile palestiniene,Iordania, Irakul și Kuweit și Iran.În alb teritoriile revendicate din Egipt, Arabia Saudită, Cipru și Turcia
 
Membri ai PSNS primindu-l pe Antoun Saadeh la întoarcerea sa din exil în 1947.

Partidul Social Naționalist Sirian a fost înființat de ziaristul și conferențiarul libanez Antun (Antoine) Saadeh, la origine profesor de limba germană [10], urmașul unei familii creștine ortodoxe, care a trăit în America de Sud între anii 1919-1930. [11] La 1 iunie 1935. într-un discurs A. Saadeh a declarat: Partidul Social Naționalist Sirian nu este nici hitlerist, nici fascist, ci un partid social naționalist pur. El nu se bazează pe o imitație inutilă, ci este rezultatul unei invenții autentice. Primul nucleu al partidului s-a creat în noiembrie 1932 la Beirut și a acționat vreme de trei ani în clandestinitate. În 1933 a început să publice revista cotidiană Al-Majalla, care a fost difuzat la Universitatea Americană din Beirut și care a devenit corifeul noii ideologii a partidului. Adepții PSNS au adoptat salutul fascist si au cântat imnul lor pe melodia imnului german Lied der Deutschen - Deutschland über alles[10]. În 1936 ostilitatea deschisă a partidului PSNS față de colonialismul francez a făcut ca autoritățile franceze să interzică partidul și să-l trimeată pe Saadeh la închisoare pentru șase luni, sub acuzația că a creat un partid clandestin, deși acuzația de contact cu mișcările fasciste germană și italiană a fost infirmată, după ce germanii au dezmințit orice relație, [12]În timpul detenției Saadeh a scris cartea „Geneza unei națiuni” în care a formulat principiile ideologiei PSNS.[10].În acea perioadă partidul său s-a alăturat altor forțe naționaliste și patriotice din Siria, în așa numitul Bloc Național militând în același timp, în ilegalitate, pentru înlăturarea de la putere a regimului mandatar francez. Alianța PSNS cu Blocul Național nu a durat mult, deoarece Blocul s-a abținut de la angajarea în activități militante împotriva Franței, hotărând să coopereze cu Înaltul Comisar francez. Mulți membri ai PSNS au simțit că Blocul Național refuza să coopereze cu ei deoarece fondatorul partidului lor era creștin. [13] Când Falangele Libaneze și-au declarat atașamentul față de noțiunea de Liban, ca stat-națiune, definindu-l ca o entitate în cadrul granițelor prevăzute în Acordul Sykes-Picot din 1916, și apoi de mandatul francez pentru Marele Liban, și a adoptat linia unei legături strănse intre națiunea libaneză și biserică, si a unui conservatorism social extremist, PSNS a respins această pretentie națională, formulată pe baza noilor granițe stabilite de puterile coloniale, ca fiind fictivă și nereflectând realitățile istorice și sociale. PSNS a susținut că Siria Mare, așa cum era definită de Saadeh reprezenta idealul național pentru poparele istorice ale Mesopotamiei și ale Semilunii Fertile, legate fiind de o geografie clar definită și de o dezvoltare istorică, socială și culturală comună, dincolo de orice „sectarism” [14]

 
Antun Saadeh la judecata sumară împotriva sa, sub acuzația de înaltă trădare și rebeliune armată”. El a fost executat a doua zi

.

Când statele arabe și palestinienii au pierdut războiul contra Israelului in 1948-1949, Saadeh a atras partidul său spre o poziție provocatoare: a susținut că arabismul este un truc retoric, a condamnat insompetența și ipocrizia liderilor arabi, și a susținut că crearea Statului Israel și expulzarea palestinienilor este rezultatul direct al acestei incompetențe. [15] La 4 iulie 1949, la un an după proclamarea Israelului și catastrofa arabilor palestinieniNakba, ca răspuns la mai multe măsuri înterpretate ca agresive din partea guvernului libanez, care era sprijinit de Falange, PSNS a lansat o primă rebeliune în Liban [16] Ca urmare a represiunii de către forțele guvernului, Saadeh a plecat în Siria, pentru a se întâlni cu Husni Al Za'im, și a-i obține sprijinul. Ulterior PSNS i-a acuzat pe Al Za'im, pe regele Faruk al Egiptului și pe premierul libanez Riad Al Solh că au decis să-l elimine pe Saadeh sub patronajul spionajului britanic si al Mosadului [17] Al Za'im l-a predat pe Saadeh autorităților libaneze, care l-au judecat în grabă și l-au executat la 8 iulie 1949.[18]

PSNS în Liban

modificare

De la confruntare la adaptare

modificare

După execuția lui Saadeh și arestarea altor conducători ai partidului, PSNS a rămas în ilegalitate pana în 1958 când a luat partea președintelui prooccidental Camille Chamoun, împotriva rebelilor naționaliști arabi .[19]

Încercarea de lovitură de stat din 1961

modificare

În ultima zi a anului 1961 doi membri ai PSNS, comandanți de companii din armata libaneză a încercat, cu ajutorul a 200 de membri civili ai partidului, o lovitură de stat surpriză împotriva președintelui Fuad Shehab . Specialiștii au încercat să explice acțiunea prin preferința ideologică a PSNS pentru violență , frustrarea sa în fața ostracizării sale în societatea libaneză și critica din prizma politică și cea militară față de guvernarea lui Fuad Shehab. Consilieri ai lui Shehab, care ar fi observat militanți înarmați ai PSNS adunându-se în jurul ariilor centrale ale Beirutului, s-au grăbit spre palatul prezidențial pentru a-l informa pe Shehab. Aceasta a dus la noi măsuri de interzicere a PSNS și de pedepsire cu închisoarea sau executarea a multor dintre liderii săi. [20]Majoritatea activistilor de frunte ai partidului au rămas închiși sau în exil până la o amnistie generală decretată în 1969. [21] În cursul anilor 1960 ideologia partidului în ideologia partidului au început să predomine tendințele de stânga și orientarea pro-arabă. Principala bază a partidului s-a aflat în comunitatea creștină ortodoxă din Liban, deși în rândurile lui se numărau și membri ai altor comunități religioase, în special șiiți și druzi. Centrele principale ale partidului sunt regiunea Kura din nordul Libanului și orașul Dhur Shuair de pe Muntele Liban, unde jumătate din populație este creștină ortodoxă. În 1969 partidul renăscut a decis să se ralieze taberei naționaliste arabe sau „islamo-progresiste”. [22]

Războiul Civil din Liban

modificare

Când în 1975 a izbucnit în Liban Războiul Civil, PSNS a înființat o unitate militară care s-a aliat cu Mișcarea Națională Libaneză împotriva Falangelor Libaneze și a aliaților acestora din Frontul Libanez. După unele informații, militanții PSNS, dându-se drept palestinieni, au fost cei care au aprins scânteia războiului civil prin atacul asupra credincioșilor maroniți și a falangiștilor lângă Biserica Notre Dame a Mântuirii din cartierul Ain al Rammaneh din Beirut, care a atras apoi atentatul falangiștilor contra pasagerilor unui autobus cu militanti palestinieni în așa numita Duminica sângeroasă din 13 aprilie 1975. [23] Odată cu izbucnirea războiului civil din Liban în 1975, PSNS s-a alăturat blocului forțelor de stânga, palestinienilor și partidelor și milițiilor musulmane - așa-numitele Forțele Patriotice Naționale (NPF), al căror scop era răsturnarea guvernului și a președintelui. În unitățile SSNP erau aproximativ 3.000 de militanți, iar din martie 1985, partidul a folosit atacuri sinucigașe pentru atacuri teroriste împotriva trupelor israeliene în sudul Libanului. Multă vreme, partidul a fost condus de greco-catolicul Inam Raad și de musulmanul șiit Ali Kanso. PSNS a interpretat Războiul Civil ca un rezultat inevitabil al diviziunilor în sânul națiunii siriene în mai multe state mai mici si al devierii de la „războiul de eliberare” contra Israelului. La mijlocul anilor 1970 au apărut în partid tensiuni între o fracțiune reformistă apropiată de cercurile palestiniene și altă fracțiune orientată spre Damasc. Ele s-au reunit în 1978.[24] În 1982 un militant al PSNS, George Ibrahim Abdallah a aderat la Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, organizație teroristă palestiniana de extremă stânga, în serviciul careia a omorât în Franța doi diplomati - unul american Charles Ray și altul israelian, Yaakov Bar Simantov.[10] După înfrângerea forțelor islamo-progresiste în Războiul din Liban (1982), PSNS s-a alăturat mai multor organizații care s-au regrupat pentru a rezista ocupației israeliene. Un membru al PSNS, Khalid Alwan (care a murit in 1984 într-o ambuscadă) a împușcat mortal un ofițer israelien și rănit doi soldați israelieni la cafeneaua Wimpy Cafe din cartierul Hamra din vestul Beirutului. Primăria Beirut a denumit locul in care s-a petrecut actiunea Piața Khalid Alwan, iar atacul, denumit Operațiunea Wimpy, a intrat în mitologia patriotică locală. FBI considera că asasinarea în 1982 a noului președinte ales al Libanului, liderul Falangelor, Bachir Gemayel a fost efectuată de militanți ai partidului PSNS [25] Un membru al PSNS, Habib Shartouni a fost ulterior arestat și condamnat în Liban în 2017 pentru acest atentat.[26] [În 1983 partidul a intrat în Frontul Libanez de Salvare Națională. În 1985 o militantă creștină din PSNS, Sana'a Mehaidli a detonat un automobil exploziv sinucigaș la trecerea unui convoi militar israelian la Jezzin ,provocând moartea a doi soldați israelieni și rănirea altor zece și devenind prima femeie cunoscută care s-a sinucis într-a astfel de acțiune. [27] În aprilie 1986 o veterană a PSNS, May Mansur din Tripoli, a provocat, în drumul spre aterizare la Atena, un atentat exploziv la bordul unui avion civil al companiei americane TWA, care a dus la omorârea a patru pasageri.Ea a apucat să coboare la escala dinainte. [10] În cadrul PSNS au apărut diviziuni și fracțiuni care au dus la o slăbire a unității acestuia. Până la sfârșitul anilor 1980, partidul avea patru facțiuni care se deosebeau în opiniile lor ideologice. Cele mai insemnate era cea condusă de sunnitul Issam Mohairi, precum și cea condusă de maronitul Jubran Jureij. În prezent, PSNS face parte din blocul pro-sirian, care include și mișcarea Amal și Hezbollah, dar are doar puțin sprijin în rândul populației libaneze ne-șiite.

La 16 martie 1977, militanții uneia dintre fracțiunile PSNS, probabil în serviciul Siriei, l-au asasinat pe conducătorul druz Kamal Jumblatt, cel care, ca ministru de interne, a legalizat PSNS cu puțin timp înainte de izbucnirea războiului civil.

După Războiul Civil

modificare

PSBS din Liban a sprijinit ocuparea Libanului de către armata siriană și a făcut parte din coalițiile partidelor pro-siriene, inclusiv așa numita Alianța 8 Martie. La alegerile generale din Liban din 1992 PSNS a câștigat șase locuri în parlament.Mai târziu popularitatea partidului a scăzut - obtinând doar două locuri în 2009 . În conflictul din Liban din 2008 persoane înarmate au tras cu arme de foc asupra sediului partidului.[28][29][30][31][32]

Assad Hardani a fost liderul partidului în două cadențe consecutive. El a fost urmat în 2020 de Rabih Banat, în circumstanțele unei sciziuni tot mai accentuate în partid între adepții lui Hardan, apropiati de regimul baasist din Siria și de Alianta 8 Martie, și adepții lui Banat, care sprijineau guvernul lui Saad Hariri .[33] La alegerile din 2022 partidul PSNS nu a reușit să intre în Parlamentul libanez.

PSNS în Siria

modificare
 
Colonelul Adnan al Malki, care a fost asasinat în 1955 de militanți ai PSNS

Saadeh dorea ca PSNS să creeze un fel de Risorgimento in stil italian, care să traducă în realitate proiectul Siriei Mari Partidul a adoptat o retorică conspirativă anticomunistă si a preconizat un stat totalitar. În anii 1950, în numele unei ideologii ultranaționaliste, PSNS a întreprins rebeliuni, atacuri teroriste, asasinări politice și alte acte violente. Principalii săi rivali erau Partidul Comunist Sirian și Partidul Baas care , amândouă, denuntau PSNS ca fiind un proiect „sionist" susținut de Occident cu scopul de a sabota unitatea arabă și a promova interesele vestice in regiune. După asasinarea în 1955 de către militanți ai PSNS a colonelului Adnan al Malki, adjunctul șefului Statului Major major al armatei siriene, autoritățile siriene au interzis PSNS și au organizat o prigoană contra membrilor acestuia. În cursul anilor 1950 membrii PSNS au fost arestați și judecați, închiși sau asasinați, iar partidul a încetat de a mai reprezenta o forță politică în Siria. El a ramas vreme de decenii un grup ilegal a carui imagine era patata de afacerea Malki ca și de acuzația ca ar fi aliniată cu interesele occidentale și anti-arabă. [34][35][36] În timpul Războiului civil din Liban, poziția PSNS de alianță strânsă cu Hizbollah se potrivea cu cea a Siriei, ceea ce a ușurat o apropierea a partidului de guvernul sirian. În ultimii ani ai președinției lui Hafez al-Assad în Siria, PSNS a început sa fie mai tolerat de autorități. După ce funcția de presedinte al Siriei a fost moștenită în 2000 de fiul său, dr.Bashar al Assad, acest proces a continuat. În 2001, deși, încă, interzis oficial, PSNS a primit permisiunea de a lua parte ca observator la reuniunile organizate de Frontul National Progresist, o coaliție de partide legale dominate de partidul Baas. În primăvara 2005 regimul sirian a decis legalizarea PSNS și să-i permită o formă limitată de activitate politică. Cu timpul, PSNS și regimul baasist au efectuat o întorsătură de 180 de grade in relațiile dintre ele, devenind din dușmani aliați. Procesul a demarat când partidul a salutat obiectivele regionale ale lui Hafez al Assad, ca, de pildă, consolidarea controlului Siriei asupra Libanului și asupra Organizației pentru Eliberare a Palestinei, care se încadrau bine în proiectul PSNS de întemeiere a Siriei Mari. PSNS a devenit astfel un instrument al politicii siriene in Liban, Alianța aceasta s-a strâns și mai mult în anii Războiului Civil din Siria La alegerile din 22 aprilie 2007 din Siria, pentru Consiliul Poporului,PSNS a obținut 3 din 250 locuri ale parlamentului. În 2015 ziaristul Terry Glavin a notat ca doar în vremea unui scurt si prietenos interregnum din timpul alegerilor naționale falsificate din 2012 PSNS a fost cooptat, pentru prima dată după 2005, în coaliția guvernamentală "[37] Its Syrian leader is Ali Haidar,[38] ocupând unul din cele doua ministere rezervate partidelor ne-baasiste,și anume, Ministerul de stat pentru reconciliere.

Rolul în Războiul Civil din Siria

modificare

„L'Orient Le Jour” a raportat că războiul civil care a izbucnit în 2011 în Siria a devenit o ocazie pentru PSNS de a adopta o nouă dimensiune. După analistul sirian Samir Akil, cadrele PSNS provin în majoritate din rândul comunităților creștine, alawite și șiite, reprezentând o anumită amenințare pentru regimul Assad si partidul Baas care caută să monopolizeze controlul minorităților din țară. În timpul manifestațiilor de protest din 2011 PSNS a luat parte la contra-demonstrații în favoarea regimului sirian. Guvernul l-a răsplătit cu arme și antrenamente militare. Activiștii de frunte ai PSNS a devenit,și ei, între timp ținte ale rebelilor suniți , fiind răpiți si asasinați. Bashar al Yazigi, șeful biroului politic al PSNS în Siria, a acuzat opoziția că vrea să provoace sciziuni etno-sectare și să fragmenteze societatea siriană, la fel ca în Irak și Liban.

În 2016 numărul de luptători ai PSNS în Siria era estimat la 6.000-8.000. Între ei se numărau și militanți veniți din Liban,deși partidul sustinea că proporția acestora a scăzut tot mai mult în favoarea sirienilor localnici. În 2016 militanții PSNS erau desfășurati mai ales în zonele rurale de la nord de Latakya, în provinciile Homs, Hama și Daraa, de asemenea, în vecinătatea Damascului și iar în provincia Suwayda Oamenii PSNS au luat parte, între altele, la luptele de la Sadad, Ma'loula și Qaryatayn. În 2016 oficialii partidului susțineau ca numărul adepților săi a crescut cu miile, din cauza reputației de forță militară efectivă.

Începând din 2018, însă, președintele Bashar al-Assad a inițiat o intensă baasificare în teritoriile aflate sub controlul său. Partidul Baas și-a întărit și mai mult monopolul asupra armatei, studenților, sindicatelor, organizațiilor de tineret, etc a inițiat epurări de militanți considerați insuficient de loiali față de familia Assad, care a adoptat postura de fondatoare a statului sirian.[39][40] În alegerile din 2020 numărul deputaților PSNS în parlamentul sirian s-a redus de la șapte la trei. Regimul a dizolvat unitățile paramilitare ale PSNS - Acvilele vârtejului.[41] Restrângerea puterii PSNS a însoțit și conflictul dintre Bashar al Assad și vărul său matern, Rami Makhluf, miliardar alawit, care din 2005 s-a aflat la conducerea facțiunii Amana a PSNS și care a fost denunțat ca un simbol al corupției La 10 octombrie 2019 Bashar Al Assad a interzis această facțiune, a dizolvat miliția privată a lui Makhluf și a confiscat afacerile acestuia. Liderii PSNS au început să vadă în punerea la o parte a partidului lor o adevarată trădare.

În 2023 PSNS și-a declarat sprijinul pentru atacul Hamasului asupra Israelului, felicitându-l pentru inițiativa și cerând Autorității Nationale Palestiniene să se alăture luptei.

În Iordania

modificare

În Iordania PSNS a găsit adepți în rândurile unor palestinieni. În 1966 regele Hussein a luat măsuri pentru eradicarea mișcării. [10] În 2013 partizani ai partidului au înființat Mișcarea Naționaliștilor Sociali sirieni din Iordania. [42][43]

Legături externe

modificare

dr Adel Bshara - Social Nationalism versus NationalSocialism 16 nov 1997 - 2004

Lecturi suplimentare

modificare

Thomas Collelo (ed.), Lebanon: a country study, Library of Congress, Federal Research Division, Headquarters, Department of the Army (DA Pam 550-24), Washington D.C., December 1987 (Third edition)

Note

modificare
  1. ^ A.Saadeh 1935
  2. ^ a b c d e f H.Kader 1977
  3. ^ A.Bshara
  4. ^ L.Ruffieux
  5. ^ Albert Hourani, Arabic Thought in the Liberal Age (Cambridge: Cambridge University Press, 1983) 100–102
  6. ^ Paul Salem, Bitter Legacy: Ideology and Politics in the Arab World (Syracuse University Press, 1994)
  7. ^ Elizabeth Suzanne Kassab, Contemporary Arab Thought, Cultural Critique in Comparative Perspective (New York: Columbia University Press, 2010), 20–21
  8. ^ Asher Kaufman, "Henri Lammens and Syrian Nationalism," in Adel Beshara, The Origins of Syrian Nationhood: Histories, Pioneers and Identity.
  9. ^ [Khalil Gibran, „Pentru tinerii americani de origine siriană http://www.alhewar.com/gibran_to_young_americans.htm]
  10. ^ a b c d e f Ehud Yaari Behind the Terror, The Atlantic, iunie 1987
  11. ^ Nordbruch Goetz Nazism in Syria and Lebanon: The Ambivalence of the German Option, 1933–1945 Taylor & Francis 2009 isbn=978-0-203-88856-8
  12. ^ <>
  13. ^ See: Youssef al-Debs, "In the Convoy of the Renaissance"
  14. ^ A.Saadeh - „Geneza unei națiuni” translated and printed, Dar Al Fikr, Beirut 2004
  15. ^ See: "The Rise of the Revolutionaries" in Patrick Seale, The Struggle for Arab Independence
  16. ^ Adel Beshara Lebanon: The Politics of Frustration – The Failed Coup of 1961,Routledege2013 isbn=978-1-136-00614-2
  17. ^ http://daharchives.alhayat.com/issue_archive/Hayat%20INT/2000/7/7/من-قتل-أنطون-سعاده-وثائق-جديدة-تكشف-خلفيات-انقلاب-حسني-الزعيم.html. daharchives.alhayat.com
  18. ^ Adel Beshara (2010). Outright Assassination: The Trial and Execution of Antun Sa'adeh, 1949. Ithaca Press. ISBN: 978-0-86372-348-3.
  19. ^ LOrient Today 2021
  20. ^ U.S. Department of State, Foreign Relations of the United States Volume 17, Near East,1961–1963, (Washington, DC: GPO 1993), 383–384.
  21. ^ The Atlantic.com
  22. ^ "L'Orient Today 2021
  23. ^ Collelo, Lebanon: a country study, 1989 , p. 241.
  24. ^ What is left of Lebanon's Syrian Social Nationalist Party? în L'Orient Today 27 mai 2021
  25. ^ Neil A. Lewis (). „U.S. Links Men in Bomb Case To Lebanon Terrorist Group”. The New York Times. 
  26. ^ „Lebanese court issues death sentence over 1982 Gemayel assassination”. Reuters (în engleză). . Accesat în . 
  27. ^ Ricolfi, L., & Campana, P. (2004). Suicide missions in the Palestinian area: a new database Arhivat în , la Wayback Machine.
  28. ^ „Aussie's death sparks Lebanon alert”. The Sydney Morning Herald. . 
  29. ^ Jackson, Andra (). „Melbourne man killed in Lebanon 'was on holiday'”. The Age. Melbourne. 
  30. ^ „Australian killed in Lebanon: DFAT”. The Hawkesbury Gazette. Arhivat din original la . Accesat în . 
  31. ^ „Day 5: Lebanese dare to hope worst is over”. Daily Star (Lebanon). Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ Chulov, Martin; Davis, Michael (). „Australian Fahdi Sheikh's body mutilated by Beirut mob”. The Australian. 
  33. ^ LOrient Today 2021
  34. ^ M. Morone, Záhořík, Antonio, Jan; Akos Ferwagner, Peter (). „2: Antoun Saadeh and the Concept of the Syrian Nation”. Histories of Nationalism Beyond Europe: Myths, Elitism and Transnational Connections. Palgrave Macmillan. pp. 42–45. ISBN 978-3-030-92675-5. 
  35. ^ Solomon, Christopher (). In Search of Greater Syria: The History and Politics of the Syrian Social Nationalist Party. New York, NY 10018, USA: I.B. Tauris. pp. 58–65. ISBN 978-1-8386-0640-4. 
  36. ^ Glazer, Sydney (). „The Syrian Social Nationalist Party: an Ideological Analysis. By Labib Zuwiyya Yamak”. The American Historical Review. 72 (3): 1045. doi:10.1086/ahr/72.3.1045 – via Oxford University Press. 
  37. ^ Terry Glavin (). „A Liberal Conundrum In Nepean”. 
  38. ^ Charles Davis (). „Pro-Assad Lobby Group Rewards Bloggers On Both The Left And The Right”. 
  39. ^ Abdul-Jalil, Moghrabi, Murad, Yamen (). „Al-Assad attempts to boost "Ba'ath" vigor to tighten control”. Enab Baladi. Arhivat din original la . 
  40. ^ Shaar, Akil, Karam, Samy (). „Inside Syria's Clapping Chamber: Dynamics of the 2020 Parliamentary Elections”. Middle East Institute. Arhivat din original la . 
  41. ^ Shaar, Akil, Karam, Samy (). „Inside Syria's Clapping Chamber: Dynamics of the 2020 Parliamentary Elections”. Middle East Institute. Arhivat din original la . 
  42. ^ Ammon News. اطلاق تيار السوريين القوميين الاجتماعيين في الأردن
  43. ^ Al-Hadath News. السوريون القوميون في الاردن يحتفلون بذكرى ميلاد انطون سعادة Arhivat în , la Wayback Machine.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Partidul_Social_Naționalist_Sirian&oldid=16667071