Paulicianism
Paulicianismul este o sectă creștină eretică dualistă, influențată puternic de maniheism, care face o distincție între Dumnezeul creator al cerului și al pământului și Dumnezeul creator al sufletelor, singurul care merită să fie adorat.
Se presupune că numele acestei mișcări a fost luat fie de la apostolul Pavel, fie de la Paul de Samosata[1], care a fost episcop al Antiohiei în secolul al III-lea.
În învățătura lor paulicienii resping Vechiul Testament și pretind că nu a existat o întrupare a lui Hristos. Isus Hristos a fost un înger care avea misiunea să mărturisească Evanghelia Sa, pentru ca oamenii să creadă că El poate salva de la moarte[2]. Mama Sa reală este Ierusalimul ceresc. Ei nu au onorat crucea și au respins icoanele, Biblia lor fiind doar o parte din Noul Testament.
Ei luau nume noi după botez, după numele menționate în Epistolele pauline, dorind ca aceste persoane să revină la viață.[necesită citare] (Ex: Constantin Mananasis a luat numele de Silvanus).
Istoric
modificare
Secta a apărut și a înflorit între 650-872 în Armenia și în themele răsăritene ale Imperiului Bizantin. Paralel cu dezvoltarea doctrinală a avut loc și o organizare militară. În anul 660, sediul congregației s-a stabilit la Kibossa în Armenia. Bizantinii au dus o permanentă prigoană împotriva paulicienilor, care au rezistat însă pentru o lungă perioadă. Apogeul mișcării paulicienilor a avut loc în 844, când ei au constituit un stat propriu cu capitala la Tibrike (astăzi Divriğ), în Cappadocia. Conducătorul paulicienilor, Karbeas a apelat la ajutorul emirului din Melitene pentru a face față bizantinilor, dar a fost ucis în cursul campaniei bizantine condusă de Mihail al III-lea în anul 863.[3] Luptele au continuat încă 10 ani în timpul lui Chrysokeir, urmașul lui Karbeas. În cele din urmă, în anul 871, paulicienii au fost învinși și fortăreața Tibrike a fost cucerită. O sută de mii de paulicieni au căzut victimă luptelor și represaliilor. O parte din paulicieni s-au retras în est în regiunile controlate de musulmani. În timpul primei cruciade, descendenții paulicienilor au luptat contra cruciaților.[1] O altă parte a continuat să trăiască, tolerați în imperiul bizantin.
Constantin al V-lea a strămutat mulți paulicieni în Tracia (Bulgaria de azi). Împăratul Ioan I Tzimiskes a strămutat, tot în Tracia, un alt grup de paulicieni din Siria, cărora le-a garantat libertatea religioasă. Un episod a implicat participarea românilor (valahilor) la mișcarea paulicienilor[4]. Sub conducerea lui Travlos, paulicienii și-a stabilit tabăra într-o cetate părăsită din Veliatovo, lângă Philippopolis, aderând la mișcare numeroși valahi și sârbi. În anul 1086, când pecenegii au acceptat să-l susțină cu trupe pe Travlos, acesta a declanșat ostilitățile. Împăratul Alexius a trimis o armată sub comanda lui George Pacurianus dar acesta a fost bătut de paulicieni, valahi si pecenegi lângă Veliatovo. O altă armată a lui Alexius a reușit în final să zdrobească pecenegii și paulicienii.
Comunitatea din Bulgaria a supraviețuit până în vremurile moderne, marcându-și prezența la anumite evenimente istorice, ca de exemplu ca participanți în expedițiile bizantine contra normanzilor.[5]
Mai târziu, un grup de circa zece mii de paulicieni, convertiți la romano-catolicism, s-au refugiat în anul 1688 la nord de Dunăre sub Constantin Brâncoveanu beneficiind de condiții economice avantajoase și stabilindu-se în special în zona Olteniei. Din 1725 sediul mitropoliei catolice de Nicopole a fost stabilit la Craiova unde exista o numeroasă comunitate de paulicieni, mitropolit fiind numit Nikolaus Stanislavich. După Pacea de la Passarowitz, când austriecii au pierdut oficial Oltenia, o mare parte din catolicii pavlicieni s-au stabilit în Banat, în jurul Timișoarei și în oraș, precum și în Arad, pe de o parte pentru a contribui la întărirea catolicismului în zonă, pe de alta pentru a scăpa de prigoana otomană. Aceștia au devenit cunoscuți apoi sub numele de bulgari bănățeni.[6]
Note
modificare- ^ a b en Catholic Encyclopedia - Paul of Samosata, accesat 8 martie 2013
- ^ Paulicienii și Paulicianismul
- ^ en Digenis Akritas, The Two-Blooded Border Lord, Trans. Denison B. Hull, Athens, Ohio, Ohio University Press, 1972
- ^ Fine, J. The Early Medieval Balkans. Ann Arbor: University of Michigan Press, 1983
- ^ fr Ivanov, J., Bogomil Books and Legends, Paris, Maisonneuve et Larose, 1976
- ^ divers.ro: Bulgarii - Scurt istoric, accesat 8 martie 2013
Bibliografie
modificare- http://www.britannica.com/EBchecked/topic/447143/Paulician
- Encyclopedia of the Middle Ages, Volume 1 p. 1102 (http://books.google.co.il/books?id=om4olQhrE84C&pg=PA1102&lpg=PA1102&dq=Paulicianism&source=bl&ots=BeHdhgEOnH&sig=QNVAZArFNOFGdFqY59r4B6RwUmk&hl=en&sa=X&ei=_TI3UcCcLYeM4gS374Fo&ved=0CGIQ6AEwBw#v=onepage&q=Paulicianism&f=false)
Legături externe
modificare- Ioan Petru Culianu: O ramură populară a marcionismului: paulicianismul Arhivat în , la Wayback Machine.