Petru Poantă

Date personale
Petru Poantă

Născut	7 aprilie 1947 Cerișor, județul Hunedoara
Decedat	7 septembrie 2013 Cluj-Napoca
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, eseist
Limbi vorbite	limba română^[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Modalități lirice contemporane
Modifică date / text

Petru Poantă (n. 7 aprilie 1947, satul Cerișor, județul Hunedoara - d. 7 septembrie 2013, Cluj-Napoca) a fost un critic literar și eseist român.

Biografie

Urmează clasele primare în satul natal, iar cele liceale la Hunedoara, pe care le absolvă în 1965. Este licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1970). A făcut parte din gruparea „Echinox”, fiind membru fondator al revistei. După terminarea facultății, devine redactor la revista „Steaua”, unde va lucra până în 1991. Ulterior, va fi consilier-șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Cluj, apoi director la Centrul Creației Populare, precum și director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Cluj. Debutează în revista „Tribuna” (1966) cu o traducere din Georg Trakl, iar cu cronică literară în „Echinox” (1968). Debutează în 1974 cu volumul Modalități lirice contemporane, bine primit de critica literară.^[2]

Volume publicate

Critică și istorie literară

Modalități lirice contemporane, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1973.
Poezia lui George Coșbuc, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1976.
Radiografii, vol. I, II, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, 1983.
Scriitori contemporani. Radiografii, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1994.
George Coșbuc, poetul, București, Ed. Demiurg, 1994.
Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Cluj-Napoca, Clusium, 1997; București, Ed. Ideea Europeană, 2006.
Caietul cu poeți – o antologie, Cluj-Napoca, Ed. Mesagerul, 1996.
Caietul cu poeți. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca, Casa de Editură Română, 1997.
Caietul cu poeți. Dicționarul de poeți, Cluj-Napoca, Forum, 1998.
Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, Clusium, 1999.
Efectul Echinox sau despre echilibru, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003; ediție aniversară 2018, Editura Școala Ardeleană
Opera lui George Coșbuc, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2004; ediția a doua, 2016
Radiografii. Scriitori contemporani, Editura Școala Ardeleană, 2020.

Publicistică

Clujul meu. Oameni și locuri, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2006.
Clujul meu. Anii șaptezeci, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007.
Clujul meu. Radiografii, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2011.
Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2013
Clujul meu. Ediție integrală, Editura Școala Ardeleană, 2016..

Volume colective

Scriitori români, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978.
Dicționarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. I-IV, București, Ed. Fundației Culturale Române, Ed. Albatros, 1995-2002.
Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, București, Univers Enciclopedic, vol. III-V, 2005-2006.

Ediții. Prefețe

A îngrijit și prefațat ediții din G. Coșbuc, I. Negoițescu, Radu Stanca, Aurel Gurghianu, Ioachim Botez, Mircea Vulcănescu, Valeriu Anania ș.a.
A semnat prefața la antologia Miniaturas de tiempos venideros. Poesia rumana contemporanea, ediție de Cătălina Iliescu Gheorghiu, Madrid, Vaso Roto Ediciones, 2013.

Referințe critice

Mircea Iorgulescu, Fragmentarism și viziune critică, în „România literară”, 1973, nr. 49; Al. Dobrescu, Destinul formelor literare, în „Convorbiri literare”, 1974, nr. 1; Laurențiu Ulici, Riscurile meseriei, în „România literară”, 1974, nr. 8; Mircea Zaciu, Un debut excepțional, în „Steaua”, 1974, nr. 3; Ion Vlad, Condiția poeziei contemporane, în „Tribuna”, 1974, nr. 45; Mircea Iorgulescu, „Modalități lirice contemporane”, în „Luceafărul”, 1975, nr. 50; Laurențiu Ulici, Prima verba, vol. I, București, 1975, p. 45-47; Nicolae Manolescu, G. Coșbuc, azi, în „România literară”, 1976, nr. 52; Radu G. Țeposu, „Poezia lui George Coșbuc”, în „Echinox”, 1977, nr. 1; Gheorghe Grigurcu, „Poezia lui George Coșbuc”, în „Familia”, 1977, nr. 2; Cornel Ungureanu, „Radiografii”, în „Orizont”, 1978, nr. 50; Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, București, 1978, p. 330-332; Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, în „România literară”, 1979, nr. 4; Adrian Popescu, Decizie și expresivitate, în „Tribuna”, 1979, nr. 6; Victor Felea, O pledoarie pentru critică, în „Tribuna”, 1979, nr. 6; Valentin Tașcu, Radiografia critică, în „Tribuna”, 1979, nr. 6; Fănuș Băileșteanu, Însemnările critice ale lui Petru Poantă, în „Steaua”, 1979, nr. 6; Dan C. Mihăilescu, Critica: între rigoare și jubilație, în „Tribuna”, 1980, nr. 49; Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, București, 1981, p. 404-412; Mircea Tomuș, Mișcarea literară, București, 1981, p. 319-323; Ion Vlad, Examenul critic al operei, în „Tribuna”, 1983, nr. 28; Tania Radu, Stilul artist, în „Flacăra”, 1983, nr. 32; Gheorghe Grigurcu, Între critici, Cluj-Napoca, 1983, p. 261-267; Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoția ’70, București, 1995, p. 514-517; Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol. IV, București, 1997, p. 92-93; Dicționarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. III, București, 2001, p. 772-773; Daniel Cristea Enache, Concert de deschidere, București, 2001, p. 340-345; Irina Petraș, Panorama criticii literare românești. 1950–2000, Cluj Napoca, 2001, p. 523-525; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 376-380; Pavel Azap, „Efectul «Echinox» sau Despre echilibru”, în „Tribuna”, 2003, nr. 23; Marta Petreu, „Efectul «Echinox» sau Despre echilibru”, în „Apostrof”, 2003, nr. 11; Diana Adamek, Transilvania și verile cu polen. Clujul literar al anilor ’90, Pitești, 2003, p. 95-98; Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, P-R, București, 2006; Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române, M-Z, Pitești, 2006, p. 376; Cornel Ungureanu, Echinox între dicționare, antologii și amintiri, în „Orizont”, 2006, nr. 1; Ion Simuț, În căutarea Clujului pierdut, în „România literară”, 2007, nr. 47; Irina Petraș, Literatură română contemporană. O panoramă, București, 2008, p. 722-723; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2009, p. 107; Al. Cistelecan, Portret în cărbune, în „Cultura”, 2010, 26 iulie, nr. 283; Nicolae Oprea, Primul cronicar al „Echinoxului”, în „Argeș”, 2013, nr. 10; Ion Pop, Un gând pentru Petru Poantă, în „Steaua”, 2013, nr. 9-10 .

Note

^ IdRef, accesat în 9 martie 2020
^
Profilul criticului clujean poate fi schițat din câteva aprecieri elocvente ale confraților săi pe marginea cărților pe care le-a publicat:
- „Petru Poantă este apoi autorul unui excepțional «eseu monografic» despre poezia lui George Coșbuc, scoasă cu temeritate din muzeul și din prejudecata istoriei literare și adusă, printr-o valorificare critică inteligentă și profundă, în zona sensibilității estetice actuale” (Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, București, 1978, p. 330-332).
- „Articolele lui Petru Poantă sunt de obicei remarcabile prin două însușiri: o pricepere evidentă a poeziei de azi; și un stil personal, de sursă călinesciană prin «ușurință», potrivit cu obiectul. Mulți alții se pricep la poezie, puțini scriu atât de bine despre ea. Distincția aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în același timp critic, exact și adecvat la textul liric” (Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, în „România literară”, 1979, nr. 4).
- „Ca un detectiv ce procedează în răspăr, folosind adică inducția în locul deducției, criticul [Petru Poantă] caută și găsește în particularul unei cărți axul unei opere, recenzia devine astfel portret, aplicarea la obiect e dublată de adâncirea în esențial, iar analiza ratifică sinteza” (Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoția ’70, București, 1995, p. 514-517).
- „Petru Poantă postdecembrist se îndreaptă spre o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucția unei atmosfere sau a coerenței unui grup, folosind totodată, într-un context nou, instrumentele criticului literar. Apar astfel, cu această «filosofie» de reconstituire a atmosferei estetice a unui grup literar, două eseuri minunate prin conturarea liniilor de forță, a legăturilor cu epoca și prin detașarea unor portrete: Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997, cu ediția a doua în 2006) și Efectul «Echinox» sau despre echilibru (2003). Din aceleași intenții s-au născut și primele două volume, consacrate de critic orașului în care trăiește din 1965, când devenea student: Clujul meu. Oameni și locuri. O istorie subiectivă a Casei de Cultură a Studenților (2006) și Clujul meu. Anii șaptezeci (2007), ambele apărute la Casa Cărții de Știință, cu promisiunea unor continuări. Dacă primii doi Petru Poantă vor dispărea sau numai se vor estompa din ce în ce mai mult cu timpul, cel de-al treilea Poantă va rămâne, cu siguranță, multă vreme în memoria noastră” (Ion Simuț, În căutarea Clujului pierdut, în „România literară”, 2007, nr. 37).
- „Exersat mai cu seamă în interpretarea poeziei, Petru Poantă scrie, cu aceeași știință febrilă a decupării detaliului semnificativ și a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă, despre proză sau critică literară. Figurile scrisului său nu sunt niciodată singure, izolate, ci așezate într-o societate valorantă, cu vecinătăți și interferențe cartografiate meticulos. De aceea, remarcabile, mai ales, portretele de autor care trădează o secretă disponibilitate de moralist: un soi de Jiquidi al verbului critic ilustrând «vieți paralele». [...] Eliberat de rigorile impuse cronicarului, cel mereu «sub vremi», Petru Poantă este, atunci, scriitorul. Cuvântul său se desfată orânduind fețe ale lumii” (Irina Petraș, Literatură română contemporană. O panoramă, București, 2008, p. 722-723).
- „Primul cronicar al revistei «Echinox», Poantă și-a exprimat repede preferința pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, insa, activitatea lui s-a desfăcut in trei direcții (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, deși masiv preferențial), cercetarea literară de tip istoric-eseistic și o literatură confesivă la marginea eseului sau, mai degrabă, o eseistică la marginea confesiunii. Cartea de debut, Modalități lirice contemporane, e o sinteză care-și propune să contureze principalele direcții în care se structurează poezia română postbelică. […] «Direcțiile» lui Poantă reprezintă, de fapt, niște tipologii de discurs poetic și temperament vizionar (sau doar creativ) și suma lor urmează să dea o imagine coerenta a mișcării poetice, să disciplineze «haosul» efervescent al actualității. Principiul de fond se revendică de la «stabilirea genezei formelor» și, dacă nu o istorie, măcar o dialectică a formelor subîntinde toată expertiza de poezie a lui Poantă” (Al. Cistelecan, Portret în cărbune, în „Cultura”, 2010, nr. 283).
- „Efectul «Echinox» sau despre echilibru, tipărită în 2003, scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar și vibrând de o participare afectivă ce se lasă percepută și la suprafața paginii, și în filigranul ei. Despre gruparea «Echinox», Petru Poantă scrie cu mintea și cu sensibilitatea participantului la o operă culturală la care se știe părtaș, conștient de însemnătatea ei în contextul cultural național, însă nu cedează nicio clipă tentațiilor părtinirii. Echilibrat este și discursul său critic-evocator, care face încă o dată proba onestității intelectuale, a unei prietenii căreia i-am asociat, toți echinoxiștii, atributul exigenței. O exigență întâi de toate estetică, desigur, dar și una etică, decisivă în peisajul adesea tulburat și poluat al lumii prin care am trecut. «Libertatea de a trăi estetic», într-un spațiu protejat de propriile norme intelectuale și morale, evocată în paginile cărții, este emblema sub care se situează aici și s-a așezat mereu scrisul lui Petru Poantă” (Ion Pop, Un gând pentru Petru Poantă, în „Steaua”, 2013, nr. 9-10).
- „Petru Poantă a fost unul dintre principalii fondatori ai revistei «Echinox», cea mai importantă și longevivă publicație studențească din vremea comunismului. […] Debutează aici ca titular al cronicii literare (talonat doar în câteva numere de Marian Papahagi). […] Exercită rolul de «judecător» unic în limitele acestei rubrici până la sfârșitul facultății, în 1970, de unde trece, fără alt stadiu intermediar, la cronica revistei «Steaua», devenind redactor (până în 1990). De pe atunci, el s-a specializat în comentariul poeziei (deși demonstrează că nu-i lipsește aplicația pentru proză sau critică), domeniu unde talentul său se manifestă plenar. Este teritoriul în care criticul se simte în largul său și pe care îl domină fără eforturi deosebite. Exprimarea fluentă, dexteritatea asociațiilor, afirmarea sau infirmarea categorică a valorii/nonvalorii denotă cultura de profunzime a comentatorului, căruia nici unul dintre instrumentele criticii moderne nu-i este străin” (Nicolae Oprea, Primul cronicar al „Echinoxului”, în „Argeș”, 2013, nr. 10).

Afilieri

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Premii

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003)
Premiul „Nicolae Drăganu” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2006)

Legături externe

Wikicitat

La Wikicitat găsiți citate legate de Petru Poantă.

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

[79f696d9d800233735fae871194737b7-1] IdRef, accesat în 9 martie 2020

[2] Profilul criticului clujean poate fi schițat din câteva aprecieri elocvente ale confraților săi pe marginea cărților pe care le-a publicat:
„Petru Poantă este apoi autorul unui excepțional «eseu monografic» despre poezia lui George Coșbuc, scoasă cu temeritate din muzeul și din prejudecata istoriei literare și adusă, printr-o valorificare critică inteligentă și profundă, în zona sensibilității estetice actuale” (Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, București, 1978, p. 330-332).

„Articolele lui Petru Poantă sunt de obicei remarcabile prin două însușiri: o pricepere evidentă a poeziei de azi; și un stil personal, de sursă călinesciană prin «ușurință», potrivit cu obiectul. Mulți alții se pricep la poezie, puțini scriu atât de bine despre ea. Distincția aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în același timp critic, exact și adecvat la textul liric” (Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, în „România literară”, 1979, nr. 4).

„Ca un detectiv ce procedează în răspăr, folosind adică inducția în locul deducției, criticul [Petru Poantă] caută și găsește în particularul unei cărți axul unei opere, recenzia devine astfel portret, aplicarea la obiect e dublată de adâncirea în esențial, iar analiza ratifică sinteza” (Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoția ’70, București, 1995, p. 514-517).

„Petru Poantă postdecembrist se îndreaptă spre o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucția unei atmosfere sau a coerenței unui grup, folosind totodată, într-un context nou, instrumentele criticului literar. Apar astfel, cu această «filosofie» de reconstituire a atmosferei estetice a unui grup literar, două eseuri minunate prin conturarea liniilor de forță, a legăturilor cu epoca și prin detașarea unor portrete: Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997, cu ediția a doua în 2006) și Efectul «Echinox» sau despre echilibru (2003). Din aceleași intenții s-au născut și primele două volume, consacrate de critic orașului în care trăiește din 1965, când devenea student: Clujul meu. Oameni și locuri. O istorie subiectivă a Casei de Cultură a Studenților (2006) și Clujul meu. Anii șaptezeci (2007), ambele apărute la Casa Cărții de Știință, cu promisiunea unor continuări. Dacă primii doi Petru Poantă vor dispărea sau numai se vor estompa din ce în ce mai mult cu timpul, cel de-al treilea Poantă va rămâne, cu siguranță, multă vreme în memoria noastră” (Ion Simuț, În căutarea Clujului pierdut, în „România literară”, 2007, nr. 37).

„Exersat mai cu seamă în interpretarea poeziei, Petru Poantă scrie, cu aceeași știință febrilă a decupării detaliului semnificativ și a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă, despre proză sau critică literară. Figurile scrisului său nu sunt niciodată singure, izolate, ci așezate într-o societate valorantă, cu vecinătăți și interferențe cartografiate meticulos. De aceea, remarcabile, mai ales, portretele de autor care trădează o secretă disponibilitate de moralist: un soi de Jiquidi al verbului critic ilustrând «vieți paralele». [...] Eliberat de rigorile impuse cronicarului, cel mereu «sub vremi», Petru Poantă este, atunci, scriitorul. Cuvântul său se desfată orânduind fețe ale lumii” (Irina Petraș, Literatură română contemporană. O panoramă, București, 2008, p. 722-723).

„Primul cronicar al revistei «Echinox», Poantă și-a exprimat repede preferința pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, insa, activitatea lui s-a desfăcut in trei direcții (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, deși masiv preferențial), cercetarea literară de tip istoric-eseistic și o literatură confesivă la marginea eseului sau, mai degrabă, o eseistică la marginea confesiunii. Cartea de debut, Modalități lirice contemporane, e o sinteză care-și propune să contureze principalele direcții în care se structurează poezia română postbelică. […] «Direcțiile» lui Poantă reprezintă, de fapt, niște tipologii de discurs poetic și temperament vizionar (sau doar creativ) și suma lor urmează să dea o imagine coerenta a mișcării poetice, să disciplineze «haosul» efervescent al actualității. Principiul de fond se revendică de la «stabilirea genezei formelor» și, dacă nu o istorie, măcar o dialectică a formelor subîntinde toată expertiza de poezie a lui Poantă” (Al. Cistelecan, Portret în cărbune, în „Cultura”, 2010, nr. 283).

„Efectul «Echinox» sau despre echilibru, tipărită în 2003, scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar și vibrând de o participare afectivă ce se lasă percepută și la suprafața paginii, și în filigranul ei. Despre gruparea «Echinox», Petru Poantă scrie cu mintea și cu sensibilitatea participantului la o operă culturală la care se știe părtaș, conștient de însemnătatea ei în contextul cultural național, însă nu cedează nicio clipă tentațiilor părtinirii. Echilibrat este și discursul său critic-evocator, care face încă o dată proba onestității intelectuale, a unei prietenii căreia i-am asociat, toți echinoxiștii, atributul exigenței. O exigență întâi de toate estetică, desigur, dar și una etică, decisivă în peisajul adesea tulburat și poluat al lumii prin care am trecut. «Libertatea de a trăi estetic», într-un spațiu protejat de propriile norme intelectuale și morale, evocată în paginile cărții, este emblema sub care se situează aici și s-a așezat mereu scrisul lui Petru Poantă” (Ion Pop, Un gând pentru Petru Poantă, în „Steaua”, 2013, nr. 9-10).

„Petru Poantă a fost unul dintre principalii fondatori ai revistei «Echinox», cea mai importantă și longevivă publicație studențească din vremea comunismului. […] Debutează aici ca titular al cronicii literare (talonat doar în câteva numere de Marian Papahagi). […] Exercită rolul de «judecător» unic în limitele acestei rubrici până la sfârșitul facultății, în 1970, de unde trece, fără alt stadiu intermediar, la cronica revistei «Steaua», devenind redactor (până în 1990). De pe atunci, el s-a specializat în comentariul poeziei (deși demonstrează că nu-i lipsește aplicația pentru proză sau critică), domeniu unde talentul său se manifestă plenar. Este teritoriul în care criticul se simte în largul său și pe care îl domină fără eforturi deosebite. Exprimarea fluentă, dexteritatea asociațiilor, afirmarea sau infirmarea categorică a valorii/nonvalorii denotă cultura de profunzime a comentatorului, căruia nici unul dintre instrumentele criticii moderne nu-i este străin” (Nicolae Oprea, Primul cronicar al „Echinoxului”, în „Argeș”, 2013, nr. 10).

[3] „Petru Poantă este apoi autorul unui excepțional «eseu monografic» despre poezia lui George Coșbuc, scoasă cu temeritate din muzeul și din prejudecata istoriei literare și adusă, printr-o valorificare critică inteligentă și profundă, în zona sensibilității estetice actuale” (Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, București, 1978, p. 330-332).

[4] „Articolele lui Petru Poantă sunt de obicei remarcabile prin două însușiri: o pricepere evidentă a poeziei de azi; și un stil personal, de sursă călinesciană prin «ușurință», potrivit cu obiectul. Mulți alții se pricep la poezie, puțini scriu atât de bine despre ea. Distincția aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în același timp critic, exact și adecvat la textul liric” (Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, în „România literară”, 1979, nr. 4).

[5] „Ca un detectiv ce procedează în răspăr, folosind adică inducția în locul deducției, criticul [Petru Poantă] caută și găsește în particularul unei cărți axul unei opere, recenzia devine astfel portret, aplicarea la obiect e dublată de adâncirea în esențial, iar analiza ratifică sinteza” (Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoția ’70, București, 1995, p. 514-517).

[6] „Petru Poantă postdecembrist se îndreaptă spre o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucția unei atmosfere sau a coerenței unui grup, folosind totodată, într-un context nou, instrumentele criticului literar. Apar astfel, cu această «filosofie» de reconstituire a atmosferei estetice a unui grup literar, două eseuri minunate prin conturarea liniilor de forță, a legăturilor cu epoca și prin detașarea unor portrete: Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997, cu ediția a doua în 2006) și Efectul «Echinox» sau despre echilibru (2003). Din aceleași intenții s-au născut și primele două volume, consacrate de critic orașului în care trăiește din 1965, când devenea student: Clujul meu. Oameni și locuri. O istorie subiectivă a Casei de Cultură a Studenților (2006) și Clujul meu. Anii șaptezeci (2007), ambele apărute la Casa Cărții de Știință, cu promisiunea unor continuări. Dacă primii doi Petru Poantă vor dispărea sau numai se vor estompa din ce în ce mai mult cu timpul, cel de-al treilea Poantă va rămâne, cu siguranță, multă vreme în memoria noastră” (Ion Simuț, În căutarea Clujului pierdut, în „România literară”, 2007, nr. 37).

[7] „Exersat mai cu seamă în interpretarea poeziei, Petru Poantă scrie, cu aceeași știință febrilă a decupării detaliului semnificativ și a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă, despre proză sau critică literară. Figurile scrisului său nu sunt niciodată singure, izolate, ci așezate într-o societate valorantă, cu vecinătăți și interferențe cartografiate meticulos. De aceea, remarcabile, mai ales, portretele de autor care trădează o secretă disponibilitate de moralist: un soi de Jiquidi al verbului critic ilustrând «vieți paralele». [...] Eliberat de rigorile impuse cronicarului, cel mereu «sub vremi», Petru Poantă este, atunci, scriitorul. Cuvântul său se desfată orânduind fețe ale lumii” (Irina Petraș, Literatură română contemporană. O panoramă, București, 2008, p. 722-723).

[8] „Primul cronicar al revistei «Echinox», Poantă și-a exprimat repede preferința pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, insa, activitatea lui s-a desfăcut in trei direcții (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, deși masiv preferențial), cercetarea literară de tip istoric-eseistic și o literatură confesivă la marginea eseului sau, mai degrabă, o eseistică la marginea confesiunii. Cartea de debut, Modalități lirice contemporane, e o sinteză care-și propune să contureze principalele direcții în care se structurează poezia română postbelică. […] «Direcțiile» lui Poantă reprezintă, de fapt, niște tipologii de discurs poetic și temperament vizionar (sau doar creativ) și suma lor urmează să dea o imagine coerenta a mișcării poetice, să disciplineze «haosul» efervescent al actualității. Principiul de fond se revendică de la «stabilirea genezei formelor» și, dacă nu o istorie, măcar o dialectică a formelor subîntinde toată expertiza de poezie a lui Poantă” (Al. Cistelecan, Portret în cărbune, în „Cultura”, 2010, nr. 283).

[9] „Efectul «Echinox» sau despre echilibru, tipărită în 2003, scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar și vibrând de o participare afectivă ce se lasă percepută și la suprafața paginii, și în filigranul ei. Despre gruparea «Echinox», Petru Poantă scrie cu mintea și cu sensibilitatea participantului la o operă culturală la care se știe părtaș, conștient de însemnătatea ei în contextul cultural național, însă nu cedează nicio clipă tentațiilor părtinirii. Echilibrat este și discursul său critic-evocator, care face încă o dată proba onestității intelectuale, a unei prietenii căreia i-am asociat, toți echinoxiștii, atributul exigenței. O exigență întâi de toate estetică, desigur, dar și una etică, decisivă în peisajul adesea tulburat și poluat al lumii prin care am trecut. «Libertatea de a trăi estetic», într-un spațiu protejat de propriile norme intelectuale și morale, evocată în paginile cărții, este emblema sub care se situează aici și s-a așezat mereu scrisul lui Petru Poantă” (Ion Pop, Un gând pentru Petru Poantă, în „Steaua”, 2013, nr. 9-10).

[10] „Petru Poantă a fost unul dintre principalii fondatori ai revistei «Echinox», cea mai importantă și longevivă publicație studențească din vremea comunismului. […] Debutează aici ca titular al cronicii literare (talonat doar în câteva numere de Marian Papahagi). […] Exercită rolul de «judecător» unic în limitele acestei rubrici până la sfârșitul facultății, în 1970, de unde trece, fără alt stadiu intermediar, la cronica revistei «Steaua», devenind redactor (până în 1990). De pe atunci, el s-a specializat în comentariul poeziei (deși demonstrează că nu-i lipsește aplicația pentru proză sau critică), domeniu unde talentul său se manifestă plenar. Este teritoriul în care criticul se simte în largul său și pe care îl domină fără eforturi deosebite. Exprimarea fluentă, dexteritatea asociațiilor, afirmarea sau infirmarea categorică a valorii/nonvalorii denotă cultura de profunzime a comentatorului, căruia nici unul dintre instrumentele criticii moderne nu-i este străin” (Nicolae Oprea, Primul cronicar al „Echinoxului”, în „Argeș”, 2013, nr. 10).

[1]

[2]