Povestea fără sfârșit
| Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
| Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard. Ștergeți eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în februarie 2020 |
Povestea fără sfârșit | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Michael Ende |
| Subiect | fantezie[1] escapology[*][2] Rationalization[*][3] mind–body dualism[*][4] narration[*][5] voință[6] memorie[7] individuation[*][8] |
| Gen | metafiction[*][9] bildungsroman[1] basm cult[10] fantezie ficțiune de aventură ficțiune speculativă roman pentru copii[*] |
| Ediția originală | |
| Titlu original | Die unendliche Geschichte |
| Limba | limba germană  |
| Ilustrator | Roswitha Quadflieg[*] |
| Țara primei apariții |  Germania |
| Data primei apariții | [11] |
Modifică date / text  | |
Povestea fără sfârșit (în germană Die unendliche Geschichte) este un roman fantastic scris de Michael Ende, publicat pentru prima dată în 1979. A fost adaptat mai târziu pentru marile ecrane în mai multe filme. Este considerat una din capodoperele literaturii pentru copii. Romanul a fost tradus în limba română de Yvette Davidescu, publicat la Polirom în 2005[12] și re-editat de Editura Art în 2019[13] și 2021.[14]
Rezumat
modificare
În prima parte a cărții, Bastian citește despre Fantázia și ajunge să aibă un rol important în evenimentele din carte. Fantazia este distrusă de Nimic (das Nichts), un "ceva ce nu există". Cine se apropie de limitele acestuia simte atracția de a se arunca înăuntru și doar cu mari forțe se poate îndepărta; multe ființe vii s-au aruncat înăuntru fără voia lor, împinși de propria deznădjde. În acel moment el ajunge în lumea reală sub formă de minciună. Bastian citește despre Fantezia și la un moment dat intră în carte.
Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu misiunea de a-l găsi pe cel care va salva regatul. Atreiu îl găsește pe Bastian și împreună încearcă să salveze Fantazia de invazia Nimicului.
În a doua parte a cărții sunt introduse multiple motive psihologice: Bastian își acceptă egoismul, își cunoaște latura sa întunecată și înaintează într-o lume umbrită de dorințele sale.
Teme, motive și simboluri
modificarePrintre sursele de inspirație ale romanului-basm se numără fonduri mitologice multiple: figuri din mitologia elină, arabă, chineză se îngemenează aici într-un conglomerat inedit, formând un univers onoric unic in literatura europeană. Unele dintre ele au fost decelate de critică. Atreiu este uriașul Atreu din mitologia greacă, mâncatorul de stânci Scrasnicront e trolul Eddei nordice, Fuhur, balaurul–noroc, a fost construit după imaginea lui Fohl, dragonul porte-bonheur din mitologia chineză. De fapt orice literatură reiterează mituri demult uitate din istoria umanității: ”În orice operă de artă se poate descoperi un model–pattern original de obicei derivat din miturile fundamentale ale unei civilizații și care stilizează o atitudine sau un afect primordial din viața colectivității și a individului“[15]. Ideea a fost preluată de Frye de la psihanalistul Carl Gustav Jung, cel care definea pentru prima oară acest inconștient colectiv, un soi de memorie a umanității în care miturile erau prezervate cu cea mai mare grijă. Tot Frye face observația că literatura continuă să resimtă atracția miturilor în mod continuu și va reveni întotdeauna la ele pentru că acestea “stilizează situațiile categoriale ale vieții”,[16] literatura nefiind altceva decât “mitologie deplasată“.
Dar Michael Ende nu se mulțumește să preia miturile, ci le oferă sensuri noi și valențe neașteptate. Atreiu, desigur, își are originea în uriașul Atreu care iși lua puterea din pământ: cât timp atingea pământul nu putea fi învins. în același timp, ca orice făptură a Fantaziei, el își datorează existența lui Bastian și implicit lumii oamenilor. În momentul în care se pierde contactul dintre cele două lumi, dintre cele două categorii de făpturi, imaginare și reale, se produce dezechilibrul. Uyulala, glasul tăcerii infinite, se autocaracterizează în felul următor: ”Eu în lumină nu apar/așa cum te zăresc pe tine/Privirea nu are habar/Eu doar un sunet sunt în ceas/Acesta-i trupul meu: un glas“[17].
Modelul originar al acestui personaj pare să fie nimfa Echo, care sub impulsul dragostei pentru Narcis a devenit ecou; Uyulala, ca de altfel și Echo, este o ființă alcătuită numai din glas. Făptura ei nu poate fi decât auzită, pentru că e acolo unde răsună. Dar în plus Uyulala întruchipează și poezia, forța care este capabilă să deceleze misterele creației, ”lava imaginației a cărei erupție impiedică un cutremur“[18]. Poezia pare a fi pentru lumea oamenilor ceea ce e Crăiasa Copilă pentru Fantazia. Ea este reprezentanta sufletului, a lumii interioare în totalitatea ei. Conform lui Novalis ea este cea care întrerupe existența străină de propria-i existență, conferindu-i un sens, întrerupe starea obișnuită, viața obișnuită, pentru a ne înnoi și a păstra mereu viu modul în care percepem viața”[19].
La rândul său, motivul mitologic al Sfinxului este amplificat. În cartea lui Ende sfinxul nu este doar cel ce pune întrebări, cum se petrece în mitul oedipian, ci cei ( căci sunt doi sfincși) ce îl supun pe Atreiu unui adevărat ritual inițiatic, testându-i curajul. Înaninte de a ajunge în dreptul sfincșilor Atreiu trăiește teama și la nivel organic, o teamă care îi îngreunează pașii, care aproape că îl doboară la pămant. Dar după ce trece de ei își dă seama că de aici înainte nu avea să-i mai fie frică niciodată.
Șarpele Ouroboros, cel care își mușcă coada, are o valență mitologică specială: el împiedică creația să se dezintegreze, înconjurând-o cu un cerc continuu; el este simbolul manifestării și al resorbției ciclice, veșnica prefacere a morții în viață, căci își înfige colții cu venin în propriul trup [20] sau, cum spune Bachelard, el reprezintă “dialectica materială a morții și a vieții, moartea ce iese din viață și viața izvorâtă din moarte“ [21]. Amintind de forma cercului, motivul șarpelui Ouroboros se referă în special la dinamica acestuia, la funcția sa de primă roată, în aparență imobilă, căci se învârte pe loc, dar a cărei mișcare este infinită, căci reîncepe veșnic din sine. În cartea lui Ende, Ouroborosul nu este doar promotorul vieții (căci el păzește apele vieții), ci și acela al duratei: el creează timpul, el este poarta de acces spre lumea reală, spre universul temporal obișnuit al oamenilor. Acest simbol mai poate fi de asemenea analizat din perspectiva importanței imaginației. În mitologia egipteană oceanul apei primordiale care înconjura pământul era simbolizat printr-un șarpe cu coada în gură [22]. Păzind apa vieții, Ouroborosul păzește de fapt forțele creative ale umanității, cele care pot da sens, varietate, frumusețe și dinamism vieții oamenilor. În foarte multe mitologii șarpele are și o valoare sapiențială, iar uneori este un agent al inițierii ca în povestirea lui Mircea Eliade, Șarpele.
Dacă luăm în considerare afirmația lui Yor, minerul orb, că Fantazia se află pe fundamente de vise uitate, atunci Ouroborosul este cel care susține acest univers oniric pentru că, după cum spune C.G. Jung [23] figura geometrică a cercului apare în vis sub forma unui șarpe de cele mai multe ori, șarpe care descrie un cerc in jurul persoanei care visează. Sufletul lumii (anima mundi) posedă, după Platon, o sfericitate armonioasă [24].
În paranteză fie spus, recunoaștem multe din reflexele psihologiei jungiene oglindite în “Povestea fără sfârșit“, în special cele legate de problematica onirică. Visul, pentru Jung, este un fenomen cu totul natural și nu se poate discerne nici un motiv care să ne facă să credem că ar fi o invenție vicleană menită să ne înșele. El se are loc atunci când conștiința și voința sunt în mare parte stinse. Este constituit în mare parte din material colectiv, tot așa cum în mitologia sau folclorul anumitor popoare anumite motive numite arhetipuri se repetă în formă aproape identică. Tot astfel, Crăiasa Copilă ar fi corespondentul inconștientului, al animei, simbolul maternității prin excelență, cea care asigură stabilitate și echilibru lumii…
Este interesant de analizat în acest roman relația extrem de complexă dintre Fantazia și lumea oamenilor, dintre imaginarul poveștilor universale și realitatea noastră. În acest sens Pascal Tremblay numea “Povestea fără sfârșit” ca fiind o “veritabilă pledoarie pentru imaginație“ [25]. Noțiunea de imaginație poate fi mai bine înțeleasă pornindu-se de la noțiunea de imagine, derivată din latinescul ”imago-imaginis” care înseamnă reprezentare, portret, aparență. Corepunde grecescului ”eikon” (chip) și “fantasmă“ (aparență). Imaginația este definită în dicționar ca însemnând ”închipuire, viziune, fantezie”.
Multă vreme imaginația a fost definită ca un proces de combinare a imaginilor, ceea ce se potrivește numai imaginației artistice. Dar procesul creator în știință comportă mai multe sinteze în domeniul ideilor, al abstracțiunilor. De imaginație dă dovadă și coregraful, ea putându-se observa chiar în comportamentul unor sportivi. Astfel încât azi putem defini imaginația ca fiind acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor. Deci nu vorbim de imaginație doar în pictură sau poezie, ci și în matematici sau balet. Chiar și în domeniul afectiv poeții pot aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, să zicem Marin Sorescu, nu constă numai în metaforele sale, ci și în modul de a trăi diferite situații și evenimente. Într-un fel au trăit iubirea poeții romantici, și altfel o simte un poet comtemporan. Ei insuflă anumite atitudini care uneori devin o modă.
Imaginația, după S. T. Coleridge, poet englez, este “forța care unește contrariile: identitatea cu deosebirea, generalul cu concretul, ideea cu imaginea, individualul cu reprezentativul, judecata lucidă și mereu trează cu entuziasmul profound și vehement. Ea este esențialmente vitală, dinamică, este forța vie și principalul mijlocitor al întregii percepții umane și repetarea în spirit infinit al eternului act de creație din infinitul “sunt“ [26]. Putem deci observa covârșitoarea ei importanță pentru integritatea psihologică a individului. Pierderea interesului pentru feerie, fantastic și inedit aduce platitudine și urât în universul nostru existențial și totodată sărăcirea universului imaginar, devenit desuet prin neglijarea lui. Anticarul Koreander enunță la sfârsitul romanului o afirmație paradoxală, anume că orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit. Cu alte cuvinte, Fantazia nu este doar o închipuire maladivă a oamenilor, ci un univers indestructibil legat de lumea noastră, univers care progresează sau regresează tot în funcție de ea, mai precis în funcție de acele persoane-lianți care asigură coeziunea celor două lumi. Unii oameni însă, abrutizați de universal cotidian steril și monocord au facultatea imaginativă paralizată și, mai grav, ajung să-i contamineze pe alții cu această stare mentală, după cum îi dezvăluie Gmork, vârcolacul, lui Atreiu. Citind discuția dintre cei doi, Bastian constată lucid această situație: ”Acum știa că nu numai Fantazia era bolnavă, ci și lumea oamenilor. Una era în legătură cu cealaltă. De fapt, o resimțise întotdeauna fără a-și putea explica însă de ce era așa. Nu voise niciodată să se mulțumească cu gândul că viața trebuie să fie atât de cenușie și monotonă, lipsită de minuni și mistere, după cum afirmau toți cei ce spuneau mereu: așa e viața... acum însă știa că oamenii trebuiau să meargă în Fantazia pentru a însănătoși amândouă lumile“ [27].
Tot Gmork îi dezvăluie lui Atreiu faptul că această categorie de oameni produc un dublu rău, neputându-se totuși separa de mituri, simboluri, povești, deoarece, după cum observa Mircea Eliade în eseul “Sacru și Profan”, acestea țin de substanța vieții spirituale pe care vrând-nevrând, trebuie să și-o asume chiar și omul desacralizat. El poate camufla, degrada, mutila aceste mituri și simboluri, dar niciodată extirpa. Mituri pe jumătate uitate, hierofanii decăzute, simboluri dezafectate, un întreg deșeu mitologic a supraviețuit în omul modern, dar și-a pierdut puterea germinativă și mai ales credibilitatea :oamenii au ajuns să le considere minciuni; Gmork îi caracterizează foarte succinct: sunt acei oameni care se cred foarte deștepți și își închipuie că slujesc adevarul și își dau cea mai mare silință în a-i convinge până și pe copii că Fantazia nu există. Un exemplu din literatură ar fi acel businessman la care Micul prinț din cartea lui Saint–Exupery ajunge în căutarea planetei Pământ; el contabilizează stelele pentru a le avea în posesie, dar nu le privește nici o clipă ca pe niște frumuseți ale universului ceresc, ci ca pe niște simple proprietăți. Anticarul Koreander face o tipologie în legatură cu relația oamenilor cu Fantazia și îi introduce pe aceștia de mai sus într-o primă categorie. O a doua categorie constituie tocmai reversul medaliei: oamenii care au ajuns în Fantazia dar nu vor să se mai întoarcă în lumea lor și ajung să nu mai poată deosebi aparența de realitate. Pentru această a doua categorie, acest deșeu mitologic de care vorbea Mircea Eliade, a luat locul rațiunii, cu alte cuvinte făpturile Fantaziei au devenit după spusele lui Gmork “idei fixe“, adică boli psihice ; e vorba de acei oameni internați în azilele psihiatrice, oameni al căror univers imaginar răvășit și sincopat transpus în Fantazia a dus la apariția Orașului Foștilor Împărați, univers pe care îl vom analiza mai târziu.
O a treia categorie a oamenilor se duc în Fantazia dar se și întorc înapoi, iar aceștia îmbogățesc amândouă lumile. Unul dintre ei este amintit în “Povestea fără sfârsit“, e vorba de Shakespeare, în care romanticul Schlegel vedea “focarul propriu-zis, esența imaginației, a fanteziei romantice”. La rândul său Novalis făcea observația că Shakespeare se ridică deasupra limbii și deasupra epocii sale; limba nu l-a putut înlănțui, deoarece posibilitățile limbii abia pot răspunde soliei, tăriei spiritului său [28]. Dar desigur, îi putem aminti și pe alți mari creatori: Goethe, Hugo, etc.
Și totuși, ne-am putea întreba, cum are loc această însănătoșire a celor două lumi? Este ilustrativ în acest sens cazul lui Hans Christian Andersen. Unul din basmele sale intitulat “Fata din soc“ povestește viața a doi bătrâni cărora o driadă, a cărui adevărat nume este Amintirea, le îngăduie să-și retrăiască bucuriile existenței din copilărie până la bătrânețe; tot Amintirea le spune celor doi bătrâni la un moment dat: “Poveștile cele mai minunate ies din viața cea de toate zilele“ [29] Putem spune deci că “Fata din soc” este poate basmul programatic al lui Andersen, cel care conține ideea–cheie a operei sale: evenimentele vieții profane pot fi sublimate în fantastic, conferindu-li-se frumuseți și nuanțe nebănuite. Astfel, în multe dintre basmele lui Andresen, unele personaje imită trăsăturile unor persoane pe care autorul le-a cunoscut îndeaproape. Basmul “N-a fost bună la nimic" i-a fost inspirat de viața chinuită a mamei sale care muncea din greu pentru a-și intreține fiul, asemeni spălătoresei din povestea amintită. “Fetița cu chibriturile“ o are ca model al eroinei pe sora sa Maria, pierdută de mică în vălmășagul capitalei. ”Mica sirenă “reflecta dragostea sa profundă pentru Luise Collin, a cărei căsătorie cu altul l-a îndurerat profund pe Andersen. Celei din urmă iubite ale sa, cântăreața Jenny Lind, supranumită "privighetoarea Nordului“, H.C. Andersen i-a consacrat basmul “Privighetoarea“.
Cum ajunge însă Bastian să însănătoșească ambele lumi? Reușește acest lucru aducându-i tatălui său din apa vieții, aducând cu alte cuvinte ineditul, feeria, povestea, bucuria în viața lui, povestindu-i întâmplările din Fantazia, reușind să compenseze astfel pierderea suferită prin moartea mamei. Astfel, spunerea poveștii are semnificația unui gest întemeietor de unire a celor două lumi. În prefața la basmele populare, Frații Grimm [30] atrag atenția asupra importanței covârșitoare a basmului, a feeriei, pentru integritatea sufletească a individului: ”Acolo unde basmele sunt încă vii, ele trăiesc în așa fel, încât nu te gândești să apreciezi dacă sunt bune sau nu, dacă sunt poetice sau searbede, pur și simplu le știi și le îndrăgești, pentru că le-ai preluat așa și te bucuri de ele fără a avea un motiv să o faci …această însușire înnobilează poezia populară, încat te face să o iubești chiar împotriva voinței. Ușor se va putea observa că ea nu s-a aciuat decât colo unde a existat o mai vie receptivitate pentru poezie sau o imaginație încă nesecată de absurditățile vieții. Ceea ce a bucurat , emoționat și educat în fel și chip, fără încetare de-a lungul timpului, poartă în esență necesitatea existenței sale și a izvorât, fără îndoială, din acel pârâu veșnic, care întreține viața, chiar dacă este vorba de o singură picătură, prinsă de o frunzuliță, de un simplu strop ce strălucește totuși în revărsarea roșiatică a răsăritului de soare“[31].
Ecranizări
modificare- Poveste fără sfârșit, film din 1984 regizat de Wolfgang Petersen
Note
modificare- ^ a b Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 14 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 42 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 55 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 56 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Gmork, Erzählen, das, Michael Ende, Die unendliche Geschichte: das Phantásien-Lexikon (2009 Thienemann ed.)[*]
- ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 62 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 66 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 159 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 169 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ Einmal Phantásien und zurück (2013 Tectrum ed.)[*], p. 137 Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ http://www.michaelende.de/buch/die-unendliche-geschichte, accesat în Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ „Povestea fără sfârşit - Goodreads”. Goodreads. Accesat în 12 martie 2023. Verificați datele pentru:
|access-date=(ajutor) - ^ „Goodreads - Poveste fără sfârșit”. Goodreads. Accesat în 12 martie 2023. Verificați datele pentru:
|access-date=(ajutor) - ^ „Povestea fara sfarsit”. Grup Libris. Accesat în 12 martie 2023. Verificați datele pentru:
|access-date=(ajutor) - ^ Northrop Frye, Anatomia criticii, Ed.Univers 1987, p.13.
- ^ Idem, p.23.
- ^ Michael Ende, op.cit.,p.105.
- ^ ***-Arte poetice– Romantismul, Ed.Univers, București, 1987, p.34.
- ^ Idem, p.242.
- ^ Hans Biedermann, Dicționar de simboluri, Ed.Teora, București, 2001, p.137.
- ^ Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Ed,Humanitas, București, 1995, p.45.
- ^ cf. Alexandru Pop, Fundamentele alchimiei, Ed. Triade, Cluj Napoca, 2003,p.37.
- ^ C.G.Jung, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Ed.Teora, București, 2001, p.76.
- ^ cf.Platon, Tymaios in Opere, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1986, p.156.
- ^ cf. [1] Arhivat în , la Wayback Machine.
- ^ cf ***-Arte poetice- Romantismul, p.233.
- ^ Michael Ende, op.cit., p.215.
- ^ cf.***-Arte poetice- Romantismul, p.342.
- ^ Hans Christian Andersen, Crăiasa zăpezii, Ed. Pentru Literatură, București, 1965, p.118.
- ^ ***-Arte poetice –Romantismul, p.323.
- ^ Idem, p.324.