Wikipedia

Rapsodia ucraineană

film din 1961 regizat de Serghei Paradjanov
Rapsodia ucraineană

Afișul filmului
Rating
Gendramă  Modificați la Wikidata
RegizorSerghei Paradjanov  Modificați la Wikidata
ScenaristOleksandr Levada[*]​  Modificați la Wikidata
StudioStudioul A. Dovjenko  Modificați la Wikidata
Director de imagineIvan Șekker[*]​  Modificați la Wikidata
MuzicaPlaton Maiboroda[*]​  Modificați la Wikidata
DistribuțieOlha Reus-Petrenko[*]​  Modificați la Wikidata
Premiera  Modificați la Wikidata
Premiera în România  (1961-10-27)
Durata83 min.  Modificați la Wikidata
Țara Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste  Modificați la Wikidata
Limba originalălimba rusă
limba franceză
limba engleză  Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Rapsodia ucraineană (în rusă Украинская рапсодия, transliterat: Ukrainskaia rapsodiia) este un film dramatic sovietic din 1961, regizat de cineastul armean Serghei Paradjanov.[1][2][3][4][5] Scenariul filmului a fost scris de poetul, dramaturgul și eseistul ucrainean Oleksandr Levada.[3][6] Filmul redă povestea de dragoste dintre doi tineri ucraineni desfășurată în anii zbuciumați ai războiului.[7]

Acțiunea filmului începe în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.[3][7] Oksana, o tânără cântăreață ucraineană, câștigă marele premiu al unui concurs internațional de canto din vestul Europei și, pe drumul de întoarcere către patrie, își amintește povestea ei de dragoste cu Anton, care fusese întreruptă brutal de izbucnirea războiului.[3][8][9][10][11] Despărțirea celor doi tineri a fost prelungită de capturarea ca prizonier a lui Anton,[3][7] iar lipsa veștilor despre soarta iubitului ei a făcut-o pe Oksana să-și piardă speranța că-l va mai revedea vreodată viu.[3]

Filmul a fost produs în culori de Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev[1][2][3][12][13] și s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici, fiind vizionat, după unele surse, de 14 milioane de spectatori[14][15] sau, după alte surse, de 20 de milioane de spectatori.[16][17] Criticii de film din perioada modernă îl consideră o „melodramă de tip realist-socialist”[18] care are loc în contextul Marelui Război pentru Apărarea Patriei[8][9][19] și susțin că acest film nu se remarcă în mod particular în creația artistică a lui Paradjanov.[18][20]

Rezumat

modificare
  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

La scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,[14] Oksana Marcenko, o tânără colhoznică născută într-un mic sat ucrainean de pe malul fluviului Nipru, se întoarce acasă cu trenul dintr-un oraș îndepărtat din Europa de Vest[3][8][9][10][11] (cel mai probabil Paris)[21] după ce a câștigat medalia de aur a unui important concurs internațional pentru cântăreții de operă.[3][8][9][10][11][21] Privind pe fereastra trenului care o aduce în patrie, Oksana observă clădirile ruinate ale orașelor, rămășițe ale distrugerii „provocate de germani”.[10] Fericirea Oksanei nu este însă deplină.[1][3][8][9] Femeia își amintește de recentul triumf, apoi rememorează copilăria și tinerețea din satul natal care i-au inspirat sensibilitatea artistică și se întristează că nu a mai primit încă nicio veste de la Anton Petrenko, tânărul pe care îl iubea și care nu se mai întorsese de pe front.[1][3][7][10][21]

Cei doi tineri se despărțiseră atunci când Oksana plecase să studieze la Conservatorul din Kiev, iar izbucnirea Războiului împiedicase revederea lor.[3][8][9][14] Conservatorul a fost evacuat apoi într-un oraș siberian după ocuparea Kievului de Armata Germană, iar Oksana, care își pierduse pasiunea pentru canto de odinioară ca urmare a contactului cu atrocitățile războiului, a abandonat studiile pentru a se înrola ca infirmieră.[3][14][22] Colegul ei de conservator, Vadim Ceaika, care provenea din același sat și era un rival al lui Anton,[7] și-a continuat un timp studiile muzicale, iar apoi, urmându-i exemplul, s-a înrolat și el în armată. Tânăra femeie a muncit zi și noapte pentru ameliorarea suferințelor celor răniți și a susținut uneori concerte pe scenele impro­vizate în prima linie a fron­tului pentru a ridica moralul ostașilor.[3] Amânarea întoarcerii de pe front a lui Anton a făcut-o pe Oksana să-și piardă speranța că-l va mai revedea vreodată viu.[1] După încheierea războiului, tânăra femeie și-a reluat studiile la Conservatorul din Kiev și a devenit artistă a Operei din Kiev, in­terpretând roluri principale în mai multe spectacole muzicale.[3][7]

În acest timp, Anton se întoarce acasă din Germania cu același tren cu care călătorește Oksana[3][23] și își amintește, de asemenea, unele întâmplări din trecut.[22] El se înrolase voluntar în Armata Sovietică imediat după izbucnirea Războiului și, în timpul unei permisii, o căutase pe Oksana în orașul unde era evacuat Conservatorul, fără ca să o mai găsească acolo. A fost grav rănit în cursul unei lupte și apoi a fost luat prizonier de germani, dar a reușit să evadeze din trenul care-i transporta pe prizonieri în Germania.[3][22] Organistul german Weiner i-a salvat viața, ascunzându-l în clădirea unei biserici,[3][22] unde Anton a zăcut mult timp grav bolnav.[3] Atunci când trupele americane au eliberat orașul german, Anton a fost reținut de autorități și transportat într-un lagăr american, unde a rămas trei ani pentru verificări.[3][22]

Trenul ajunge în satul natal al celor doi, iar Anton și Oksana coboară pe peronul gării și se întâlnesc în sfârșit după o lungă despărțire.[1][3][8][9][23] Cei doi iubiți recent reuniți poposesc pe malul Niprului pentru a contempla din nou împreună frumusețea fluviului.[24]

Distribuție

modificare

Dublaj de voce

modificare

Producție

modificare

Pregătiri

modificare
 
Cineastul armean Serghei Paradjanov (1924–1990)

Artist multilateral cu înclinații către muzică și pictură,[28] cineastul Serghei Paradjanov (1924–1990) s-a născut în orașul Tbilisi într-o familie armeană rusificată din clasa mijlocie și a urmat cursuri de muzică la Conservatorul de Stat din Tbilisi, fără a le finaliza,[18][29][30] după care a absolvit cursurile Institutului de Stat pentru Cinematografie din Moscova în 1952 și și-a început cariera de regizor la Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev,[18][19][30][31][32] unde a realizat în special filme în limba ucraineană.[33] El s-a supus politicii artistice oficiale în primii ani ai carierei sale cinematografice și a creat filme cu subiecte parțial realist-socialiste.[28][34] Distanțarea regizorului față de realismul socialist a avut loc abia în filmul Umbrele strămoșilor uitați (1965), care l-a impus pe Paradjanov ca un cineast original și vizionar.[18][28]

Rapsodia ucraineană a fost produs în culori de compania sovietică Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev,[1][6][12][13][25] la recomandarea autorităților cinematografice sovietice,[1] după un scenariu scris în 1958[22] de poetul, dramaturgul și eseistul ucrainean Oleksandr Levada,[2][3][7][25][35] care era cunoscut în special pentru tragedia filozofică Faust și moartea (1960).[22] Scenariul era considerat șablonard,[36] lipsit de originalitate[35] și destul de „dificil”, iar din acest motiv niciun regizor, în afară de Paradjanov, nu a vrut să realizeze acest film, susținea cineastul Viktor Ivanov.[37][38] Paradjanov nu a fost atras în mod deosebit de subiectul propagandistic al filmului, ceea ce a cauzat o confruntare tăcută între dorințele regizorului și necesitățile de producție: „Dorințele și obiceiurile mele s-au ciocnit brusc în acest film. Coexistența lor în cadrul aceleiași pelicule s-a dovedit a fi extrem de ridicolă. Dramaturgia operei – destul de tradițională – era destul de îndepărtată de mine. Dar nu am avut curajul și priceperea să folosesc tema propusă de dramaturg și să creez o operă poetico-filozofică. Mi s-a cerut să povestesc despre o femeie care a avut o soartă grea și a devenit în cele din urmă o cântăreață celebră. Am văzut în biografia ei soarta pasiunilor surprinse de uraganul războiului.”.[1]

Scenariul lui Levada conținea elementele tipice ale melodramei: povestea iubiților despărțiți de război, plecări și întâlniri dramatice, evidențierea prin muzică a stărilor emoționale ale personajelor, efecte vizuale melodramatice (căderea partiturilor în zăpadă atunci când Oksana abandonează studiile, soldatul orb care afirmă că „vede” atunci când Oksana îi descrie spectacolul de balet).[22] Contribuția lui Paradjanov la rescrierea scenariului a fost substanțială, după cum afirma pe un ton glumeț chiar cineastul (citat de mai tânărul regizor Leonid Osîka): „În Rapsodia ucraineană sunt 16 episoade ale lui Levada și 16 episoade ale mele. Dacă le separi, va fi un film al lui Levada și un film al lui Paradjanov”.[22] Regizorul a înlocuit narațiunea la persoana a III-a cu narațiunea la persoana I (care a permis o identificare mai puternică cu protagoniștii),[39] a eliminat unele scene pe care le-a considerat ridicole (imitarea de către Oksana a sunetelor unei privighetori), a introdus evlavia religioasă în film (indivizi care se roagă și își fac cruce într-o biserică ruinată, cântarea la orgă de către Rudi a piesei Ave Maria în loc de cea a unei piese muzicale a lui Bach)[40] etc. Criticul de film rus Miron Cernenko a scris că Paradjanov era conștient că lucra cu un material șablonard și a construit filmul „din blocuri deja făcute”, compromițând parțial efectul ideologic al clișeelor genului.[41]

Filmări

modificare
 
Lacul Buceak și Niprul

Filmările au început în anul 1960[42] și s-au desfășurat în mare parte pe teritoriul RSS Ucrainene: în satul Buceak de pe malul Niprului (scenele rurale),[6][43] la Kiev și la Liov (scenele care au loc în orașul din Europa de Vest, sugerat a fi Paris), dar și în orașul rusesc Kaliningrad (Königsberg), unde au fost filmate scenele care au loc în Germania.[22] Bugetul alocat a fost unul relativ redus.[36] Rolurile principale au fost interpretate de actrița ucraineană Olha Reus-Petrenko (Oksana), originară din Kiev, și de actorii ruși Eduard Koșman (Anton)[2][6][7] și Iuri Guleaev (Vadim),[7] iar ca figuranți au fost folosiți fermieri colhoznici din satul Buceak și militari ai Armatei Sovietice.[6][43] Cineastul a reușit să atragă în film câțiva actori ucraineni de renume precum Natalia Ujvîi (care a interpretat-o pe Nadejda Petrovna, profesoara de muzică a Oksanei la Conservatorul din Kiev,[14][22] și despre care Paradjanov realizase anterior un film documentar)[14] și Stepan Șkurat (actor cunoscut din filmul Ceapaev, care l-a interpretat în acest film pe bunicul Oksanei).[22] Directorul de imagine al filmului a fost Ivan Șekker.[1][2][6][25]

Filmul este construit, așa cum reiese încă din secvența de deschidere, ca o amintire și conține numeroase flashback-uri.[43] Paradjanov a combinat scenele care prezintă peisajele pitorești ale satelor ucrainene de pe malul Niprului și cântecele interpretate de soliștii Teatrului de Operă și Balet din Kiev și ai ansamblurilor folclorice regionale cu scene dramatice care au loc în anii celui de-al Doilea Război Mondial.[3][7] Existența a numeroase flashbackuri a făcut ca structura narativă a filmului să fie mai complexă decât cea a filmelor anterioare ale lui Paradjanov, permițându-i cineastului să-și lărgească vocabularul cinematografic.[44] Cineastul a fost influențat în filmarea unor scene de creațiile altor cineaști ca Oleksandr Dovjenko (scenele rurale idilice cu țărani îmbrăcați în costume populare, câmpurile cu floarea soarelui[44] sau secvența invaziei, influențată de scena începerii luptei din Șciors),[45] Igor Savcenko (stilul vizual liric al secvențelor rurale)[46] sau Serghei Eisenstein (scena împușcării mamei care fuge cu copilul în brațe în pădure, ce conține asemănări cu scena împușcării pe Scările Odesei⁠(en)[traduceți] din Crucișătorul Potemkin).[44]

Muzica joacă un rol important în acest film,[7][13][43] fiind evidențiată puterea ei de a transcende granițele și de a apropia popoarele.[23] Filmul conține atât fragmente din repertoriul clasic precum aria „Il dolce suono⁠(en)[traduceți]” din opera Lucia di Lammermoor a lui Gaetano Donizetti (cu care Oksana a câștigat concursul internațional de canto),[7][23] piesa Sonata lunii a lui Ludwig van Beethoven[7] și compoziția muzicală scenică („Cântecul lui Solveig”) a unui spectacol de balet după Peer Gynt de Edvard Grieg,[7][47] cât și cântece ucrainene[7][23] precum „Zore moia vecirneaia” (în ucraineană Зоре моя вечірняя, în traducere „Steaua mea de seară”), compus de Hordii Hladkîi⁠(uk)[traduceți] pe versurile unui poem al lui Taras Șevcenko, pe care Oksana obișnuia să-l cânte în copilărie cu bunicul ei, și „Rozpreahaite, hlopți, koni⁠(uk)[traduceți]” (în ucraineană Розпрягайте, хлопці, коні, în traducere „Deshămați caii, băieți”),[23] un cântec popular care-i încurajează pe prizonierii de război sovietici să o imobilizeze pe santinela fascistă și îi ajută să evadeze din trenul militar german.[7][23] De altfel, încă din secvența de început, Oksana cere publicului să-i asculte povestea, evidențiind prevalența simțului auditiv asupra celui vizual.[43] Spre deosebire de dialog, care a fost dublat în limba rusă, piesele muzicale în limba ucraineană au fost păstrate atât din motive practice, cât și probabil din dorința de a oferi filmului o aromă locală.[23]

Decorurile au fost proiectate de Mîhailo Rakovskîi,[6][25] iar muzica a fost compusă de compozitorul ucrainean Platon Maiboroda[2][3][6][25] (pe versurile lui Mîkola Nahnîbida)[6][25] și interpretată de Orchestra Simfonică de Stat a URSS, sub bagheta dirijorului Veniamin Tolba. Ariile de operă cântate de Oksana au fost dublate vocal de soprana ucraineană Ievheniia Miroșnîcenko.[6][26] Montajul filmului a fost realizat de Maria („Mașa”) Ponomarenko, care a devenit colaboratoarea apropiată a lui Paradjanov și a lucrat la toate filmele sale viitoare.[22] Filmul are o durată de 83 de minute.[25] Lungimea peliculei este de 2.425 de metri.[25]

Lansare

modificare

Rapsodia ucraineană a fost lansat pe 28 septembrie 1961 la Kiev și a rulat timp de aproape o lună la cinematografele din RSS Ucraineană.[48] El s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici, fiind vizionat, după unele surse, de 14 milioane de spectatori[14][15] sau, după alte surse, de 20 de milioane de spectatori în cinematografele sovietice.[16][17] Interesul criticilor sovietici a fost relativ redus la acea vreme, dar apariția filmului a fost semnalată în paginile revistei Iskusstvo kino.[48] Revista sus-menționată a publicat o scrisoare a unei cititoare, Tatiana Sencenko („muncitoare la o fabrică de confecții din bumbac”), care critica interpretarea „foarte slabă” a Olgăi Petrenko și deciziile regizorale pretins nepotrivite ale lui Paradjanov.[48] Cititoarea susținea că hoinăreala eroinei sovietice pe străzile „orașului străin” avea, în principal, scopul „de a arăta femei exotice care purtau pantaloni și artiști ultramoderni” și că preferința regizorului pentru peisaje „grețos de frumoase” altera acțiunea filmului și își încheia scrisoarea cu propunerea acordării unei atenții mai mari filmelor realizate de Studioul „A. Dovjenko”, care „compromite frecvent” numele marelui artist pe care îl poartă.[48]

Premiera filmului în România a avut loc în ziua de vineri 27 octombrie 1961;[12] filmul a rulat în perioada următoare în unele cinematografe bucureștene precum București (octombrie–noiembrie 1961),[49][50][51] Magheru (octombrie–noiembrie 1961),[52][53] V. Roaită (octombrie–noiembrie 1961),[52][54] 16 Februarie (noiembrie 1961),[55][56] Libertății și Miorița (noiembrie 1961),[55][57] Drumul Serii (noiembrie 1961),[57][58] B. Delavrancea (noiembrie 1961)[59][60] ș.a., dar și în unele cinematografe din alte orașe (de exemplu, la Târgu Mureș,[61][62] Sibiu,[63] Târnăveni,[64] Miercurea Ciuc,[65] Iași[7][66] și Timișoara[13][67]), inclusiv până în mai 1963,[66][67] și a fost difuzat în premieră de Televiziunea Română în ziua de luni 4 decembrie 1961.[68] Jurnalista română Ana Eremia de la Scînteia tineretului considera la acea vreme că filmul este „deosebit de instructiv [...] prin dramatica relevare a suferințelor omenești și a distrugerilor pricinuite unor mari valori culturale și artistice ale omenirii de către războiul deslănțuit de fasciști” și îl recomanda tinerilor cinefili dornici să-și dezvolte cultura generală,[3] în timp ce criticul ziarului timișorean Drapelul roșu susținea că „«Rapsodia ucraineană» este un film cu mari merite [...] prin problemele valoroase, pe care le pune în discuție și pe care le rezolvă la o înaltă ținută artistică, prin înaltul umanism care îl străbate, prin mesajul său profund omenesc”.[13]

Aprecieri critice

modificare

Creațiile de început ale lui Paradjanov

modificare

Rapsodia ucraineană este unul dintre primele filme ale cineastului armean Serghei Paradjanov, care se va confrunta în viitor cu numeroase dificultăți în activitatea sa artistică, inclusiv cu o condamnare la muncă forțată în urma acuzației că ar fi încălcat codul moral sovietic.[4][69] Regizorul a fost arestat în ianuarie 1974 în timp ce lucra la un film de televiziune despre Hans Christian Andersen și a fost acuzat de homosexualitate, răspândire de materiale pornografice, trafic de valută și de obiecte de artă.[70][71] Majoritatea acuzațiilor erau inventate, în timp ce homosexualitatea nu fusese niciodată negată de Paradjanov și nu reprezentase vreo problemă pentru autoritățile sovietice cât timp cineastul nu era activ politic.[70] Regizorul a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică și a fost internat într-un lagăr, iar menționarea numelui său a fost interzisă în următorii zece ani; în urma unei campanii internaționale fără precedent a cineaștilor vest-europeni și americani, el a fost eliberat înainte de termen, în ianuarie 1978,[4][70][71] după patru ani de încarcerare.[28]

Cariera regizorală a lui Paradjanov a început la sfârșitul anilor 1940, în plină epocă stalinistă, și a traversat perioada „dezghețului ideologic”.[42] Spre deosebire însă de colegii săi care au început să realizeze filme remarcabile, eliberate din chingile cenzurii, Paradjanov a creat în continuare, potrivit criticului Vadim Skuratovski, filme „primitive”, pe care ar fi încercat ulterior să le uite.[42] Cele patru lungmetraje și trei documentare create până la realizarea capodoperei Umbrele strămoșilor uitați (1965) sunt mai slabe sub raport valoric și au fost excluse de istorici din seria filmelor valoroase ale lui Paradjanov.[42] Unul dintre puținii specialiști cu o opinie diferită față de acest subiect este criticul literar Mîron Petrovskîi (autor al mai multor studii cinematografice) care a afirmat în ziua premierei Umbrelor... că unele cadre din acest film își au originea în Rapsodia ucraineană.[42] Vadim Skuratovski consideră însă că primele filme ale lui Paradjanov au un aspect „destul de primitiv” și nu se încadrează sub nicio formă în seria capodoperelor cineastului armean care au ca esență „lupta iraniano-transcaucaziană nesfârșită a «luminii» cu «întunericul» și, mai apoi, eforturile nesfârșite depuse de materie pe calea spre mântuire”.[42]

Primul film al regizorului, Andrieș (1954),[N 1] inspirat din folclorul românesc, prezintă înfruntarea păstorului moldovean Andrieș (întruchiparea „Luminii”) cu Vârtejul Negru (întruchiparea demonului) și anticipează conflictul dihotomic din Umbrele strămoșilor uitați, dar, în ciuda acestor asemănări, a fost considerat de Skuratovski un film lucrat după un „algoritm primitiv”, cu cadre „complet convenționale”.[42] Următoarele trei filme, Pervîi paren (1958), Rapsodia ucraineană (1961) și Țvetok na kamne (1962), au apărut în mijlocul crizei artistice a cinematografiei ucrainene (efect al crizei generale a cinematografiei sovietice) și au trezit puțin interes critic în acea vreme în principal ca urmare a imaginii convenționale și nerealiste a colhozului, a intelectualității și a orașului minier,[42] iar cercetătorul american Joshua First afirma că ele conțineau „puține indicii despre ceea ce Paradjanov avea de oferit cinematografiei ucrainene”.[72]

Aspectul de poem cinematografic

modificare

Așa cum îi arată și numele, Rapsodia ucraineană se încadrează în categoria filmelor muzicale[3][7][34] (un gen cinematografic foarte popular în rândul spectatorilor din acea vreme):[3] el conține în mare măsură particularitățile specifice genului, dar se deosebește, cu toate acestea, de numeroasele filme muzicale realizate până atunci de sovietici prin tratarea originală a temei și prin folosirea unor mijloace de expresie variate.[3] Creatorii săi (scenaristul Levada și regizorul Paradjanov) au respectat directivele estetico-politice ale acelor ani[69] și au urmărit să afirme virtuțile artistice ale poporului sovietic prin prezentarea evoluției unei tinere colhoznice către cariera de cântăreață de operă,[2][7] precum și ideea că arta este un mijloc puternic de apropiere și cunoaștere între popoare, care se poate dezvolta și își poate îndeplini scopul educativ doar în vremuri de pace.[3][23] Muzica este o parte componentă a filmului, ca urmare a limbajului ei universal care exprimă setea de viață și dorința de pace.[2]

Urmând stilul cineaștilor sovietici Dovjenko[2][73] și Savcenko,[46] Serghei Paradjanov a imprimat filmului un aspect de poem cinematografic prin folosirea simbolurilor, a metaforelor vizuale (împletirea cântecului tinerilor cu zgomotul scos de adierea ușoară a vântului și de valurile fluviului), a comparațiilor antitetice (lanurile în flăcări, casele distruse de tancuri, ruinele din vremea războiului și, respectiv, lanurile pline de rod, pomii înfloriți și casele refăcute după victorie) și a muzicii.[2][13] Imaginile filmului sunt străbătute de un fior liric,[2][13][48] vrând să evidențieze „frumusețea tinereții, a vieții și a păcii”.[2][13] Unele personaje dobândesc valențe simbolice: astfel, cuplul Anton-Oksana subliniază „forța pasiunii” și „trăinicia sentimentelor” care supraviețuiesc încercărilor cumplite ale războiului.[2][13]

Se observă, de asemenea, existența în acest film a unor elemente specifice unei personalități regizorale originale ca, de exemplu, în scena în care protagonista, care s-a întors la Conservator la sfârșitul războiului, cântă în fața unei oglinzi în timp ce imaginea reflectată se schimbă în funcție de cuvintele cântecului.[74][75] Recenziile unor critici au evidențiat existența unor episoade cu mare impact emoțional precum cel în care un invalid aflat în cârje ascultă aria Luciei (interpretată de Oksana) și exclamă cu emoție: „muzica inseamnă pace”,[2][13] cel în care o mamă fuge cu un copil în brațe sub ploaia de gloanțe,[13] cel în care un militar sovietic lasă arma pe un pian aflat în clădirea parțial ruinată a unui teatru și începe să cânte „Sonata Lunii” de Beethoven pentru camarazii săi, în timp ce tancurile germane se apropie,[2][3][7][10][13] sau cel în care un grup de ostași răniți urmăresc un spectacol de balet după Peer Gynt de Grieg, fără să știe că actrița care interpreta cu măiestrie rolul lui Solveig aflase cu doar câteva ore mai înainte că soțul ei murise pe front.[3]

Lipsa de realism a filmului

modificare

Cele trei filme realizate de Paradjanov în anii 1958–1962 (Pervîi paren, Rapsodia ucraineană și Țvetok na kamne) conțin, potrivit lui Skuratovski, toate defectele modelului cinematografic sovietic.[42] Ceea ce le caracterizează pe toate trei este ruptura față de realismul cotidian.[42] Acțiunea celor trei filme este implauzibilă, în timp ce personajele (fermierii colhoznici, artiștii și muncitorii) au un aspect convențional specific eroilor folclorici.[42]

Cariera artistică a eroinei filmului Rapsodia ucraineană se desfășoară pe ritmul unui concert solemn, inclusiv în anii grei ai războiului mondial.[42] Regizorul surprinde cu ajutorul camerei de filmat peisaje idilice, nerealiste, locuințe rurale amenajate muzeistic, costume populare și ritualuri folclorice, încercând să idealizeze epoca sovietică a lui Stalin.[42] În plus, la fel ca majoritatea filmelor sovietice realizate în vremea Războiului Rece, filmul lui Paradjanov conține o serie de aspecte propagandistice evidente încă de la început în scenele care înfățișează un mare oraș occidental populat de prostituate, vagabonzi și invalizi de război.[10]

Din acest motiv, criticii de film din epoca modernă au caracterizat Rapsodia ucraineană ca o „melodramă de tip realist-socialist”[18] care nu se remarcă în mod particular în creația artistică a lui Paradjanov.[18][20] Cercetătorul american Joshua First a susținut că Paradjanov a dovedit indiferență față de „tema națională”, asociindu-se unui „folclor stalinist obosit”.[76] Mai mult chiar, criticul american James Hoberman a scris într-un articol publicat la 24 mai 1994 în revista The Village Voice că filmul este „ridicol” și „un exemplu mult mai drastic de manierism neamuzant – o operetă lugubră care se desfășoară în clișee naționaliste, religioase și estetice”.[10]

Locuri de filmare

modificare

Kaliningrad (Königsberg)

modificare

Notă explicativă

modificare
  1. ^ Andrieș (1954) era o versiune cinematografică de lung metraj a filmului de absolvire (lucrarea de diplomă) al lui Paradjanov, Moldavskaia skazka („Basm moldovenesc”), care fusese realizat cu marionete sub îndrumarea lui Oleksandr Dovjenko. Paradjanov a descris ulterior acest scurtmetraj drept „singura dintre creațiile mele din trecut de a cărei imperfecțiune nu îmi este rușine” („[…] единственная из моих прошлых работ, несовершенства которой я не стыжусь”). Vezi ru Сергей Параджанов, „Вечное движение”, în Искусство кино (Iskusstvo kino), nr. 1/1966, p. 60 și en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 79.

Note

modificare
  1. ^ a b c d e f g h i j ru „Украинская рапсодия (1961) – Информация о фильме” [Rapsodia ucraineană (1961) – Informații despre film], Кино-Театр.Ру, accesat în  
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Mihai Botez, „Rapsodia ucraineană”, în Gazeta literară, anul VIII, nr. 45 (399), joi 2 noiembrie 1961, p. 7.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae Ana Eremia, „Carnet cinematografic: Arta apropie popoarele”, în Scînteia tineretului, anul XVII, seria II, nr. 3877, joi 2 noiembrie 1961, p. 2.
  4. ^ a b c en Ara Baliozian, The Armenians : their history & culture, Ararat Press, New York, 1980, p. 160.
  5. ^ en Michael Singer, Michael Singer's film directors : a complete guide, Lone Eagle Pub., Beverly Hills, Calif., 1990, p. 381.
  6. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 255.
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t S. Teodorovici, „Cronica filmului: Cinema «Maxim Gorki». «Rapsodie ucraineană»”, în Flacăra Iașului, Iași, anul XVII, nr. 4746, joi 7 decembrie 1961, p. 3.
  8. ^ a b c d e f g ru Федор Раззаков [Fedor Razzakov], Досье на звезд: правда, домыслы, сенсации [„Dosar despre vedete: adevăr, presupuneri, senzații”], ЭКСМО-Пресс, Moscova, 1999, p. 425.
  9. ^ a b c d e f g ru Федор Раззаков [Fedor Razzakov], Чтобы люди помнили [„Pentru ca oamenii să-și amintească”], ЭКСМО-Пресс, Moscova, 2004, p. 676.
  10. ^ a b c d e f g h en J. Hoberman, The magic hour : film at fin de siècle, Temple University Press, Philadelphia, 2003, p. 96.
  11. ^ a b c en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 81–82.
  12. ^ a b c ***, „Filme noi pe ecrane”, în Informația Bucureștiului, anul IX, nr. 2561, vineri 27 octombrie 1961, p. 1.
  13. ^ a b c d e f g h i j k l ***, „«Rapsodia ucraineană»”, în Drapelul roșu, Timișoara, anul XVII, nr. 5271, marți 12 decembrie 1961, p. 2.
  14. ^ a b c d e f g h en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 81.
  15. ^ a b ru RGALI (Российский государственный архив литературы и искусства, „Arhiva Rusă de Stat de Literatură și Artă”), f. 2936, op. 3, d. 33, l. 17.
  16. ^ a b en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 88.
  17. ^ a b en Joshua First, Ukrainian cinema : belonging and identity during the Soviet thaw, I.B. Tauris, New York – London, 2015, p. 53.
  18. ^ a b c d e f g en James Monaco, The Encyclopedia of Film, Putnam Publishing, New York, 1991, p. 414.
  19. ^ a b en Peter Rollberg, Historical dictionary of Russian and Soviet cinema, Rowman and Littlefield, Lanham, Maryland, 2016, p. 557.
  20. ^ a b en Birgit Beumers (ed.), The Cinema of Russia and the Former Soviet Union, Wallflower Press, Londra, 2007, p. 141.
  21. ^ a b c en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, pp. 45–46.
  22. ^ a b c d e f g h i j k l m en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 46.
  23. ^ a b c d e f g h i en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 82.
  24. ^ en Michael Walker, Endings in the Cinema : Thresholds, Water and the Beach, Springer International Publishing, Imprint Palgrave Macmillan, Cham, 2020, p. 43.
  25. ^ a b c d e f g h i j k l m n ru Сергей Параджанов, Гарегин Закоян [Serghei Paradjanov, Gareghin Zakoian] (red. șef), Письма из зоны [„Scrisori din zonă”], Фильмадаран, Erevan, 2000, p. 343.
  26. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y ru „Украинская рапсодия (1961) – Актеры и роли” [Rapsodia ucraineană (1961) – Actori și roluri], Кино-Театр.Ру (kino-teatr.ru), accesat în  
  27. ^ en Peter Rollberg, Historical dictionary of Russian and Soviet cinema, Rowman and Littlefield, Lanham, Maryland, 2016, p. 672.
  28. ^ a b c d en David Thomson, The new biographical dictionary of film, ed. a VI-a, Alfred A. Knopf, New York, 2014, p. 797.
  29. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, pp. 26–27.
  30. ^ a b en Joshua First, Ukrainian cinema : belonging and identity during the Soviet thaw, I.B. Tauris, New York – London, 2015, p. 83.
  31. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 78.
  32. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. xvi.
  33. ^ en J. Hoberman, The magic hour : film at fin de siècle, Temple University Press, Philadelphia, 2003, p. 94.
  34. ^ a b en Joshua First, Ukrainian cinema : belonging and identity during the Soviet thaw, I.B. Tauris, New York – London, 2015, p. 84.
  35. ^ a b en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 42.
  36. ^ a b en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 34.
  37. ^ en Joshua First, Sergei Paradjanov: Shadows of Forgotten Ancestors, Intellect Ltd., The University of Chicago Press, Chicago, IL, 2016. ISBN: 978-1-78320-709-1
  38. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 182.
  39. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, pp. 47–48.
  40. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 47.
  41. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 54.
  42. ^ a b c d e f g h i j k l m ru Вадим Скуратовський [Vadim Skuratovski], „Тени забытых фильмов” [„Umbrele filmelor uitate”], în Киноведческие записки, Всесоюзный научно-исследовательский институт киноискусства, Госкино СССР, nr. 50/2001, pp. 231–235.
  43. ^ a b c d e en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 84.
  44. ^ a b c en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 48.
  45. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, pp. 48–49.
  46. ^ a b en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 28.
  47. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 83.
  48. ^ a b c d e en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 50.
  49. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5330, vineri 27 octombrie 1961, p. 2.
  50. ^ ***, „Cinematografe”, în Informația Bucureștiului, anul IX, nr. 2561, vineri 27 octombrie 1961, p. 4.
  51. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5336, joi 2 noiembrie 1961, p. 2.
  52. ^ a b ***, „Cinema – Televiziune – Radio”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5333, luni 30 octombrie 1961, p. 2.
  53. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5337, vineri 3 noiembrie 1961, p. 2.
  54. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5339, duminică 5 noiembrie 1961, p. 2.
  55. ^ a b ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5341, marți 7 noiembrie 1961, p. 3.
  56. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5342, miercuri 8 noiembrie 1961, p. 2.
  57. ^ a b ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5346, duminică 12 noiembrie 1961, p. 2.
  58. ^ ***, „Cinema – Televiziune – Radio”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5343, joi 9 noiembrie 1961, p. 2.
  59. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5350, joi 16 noiembrie 1961, p. 2.
  60. ^ ***, „Cinema – Televiziune – Radio”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5353, duminică 19 noiembrie 1961, p. 2.
  61. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul XI, nr. 6 (1191), marți 9 ianuarie 1962, p. 3.
  62. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul XI, nr. 125 (1310), duminică 27 mai 1962, p. 4.
  63. ^ ***, „Filme”, în Flacăra Sibiului, Sibiu, anul XIX, nr. 3204, sâmbătă 20 ianuarie 1962, p. 4.
  64. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul XI, nr. 56 (1241), joi 8 martie 1962, p. 4.
  65. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul XI, nr. 122 (1307), joi 24 mai 1962, p. 2.
  66. ^ a b ***, „Ciclu de filme muzicale”, în Flacăra Iașului, Iași, anul XVIII, nr. 5188, duminică 12 mai 1963, p. 1.
  67. ^ a b ***, „Pe scene și ecrane”, în Drapelul roșu, Timișoara, anul XIX, nr. 5709, duminică 12 mai 1963, p. 1.
  68. ^ ***, „Cinema – Televiziune – Radio”, în Scînteia, anul XXXI, nr. 5368, luni 4 decembrie 1961, p. 2.
  69. ^ a b it Daniele Dottorini, „Paradžanov, Sergej Iosifovič (forma russa di Paradjanian, Sarkis)”, în Enciclopedia del Cinema, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 2003, BNI 2003-12805.
  70. ^ a b c en James Monaco, The Encyclopedia of Film, Putnam Publishing, New York, 1991, p. 415.
  71. ^ a b en J. Hoberman, The magic hour : film at fin de siècle, Temple University Press, Philadelphia, 2003, p. 95.
  72. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 135.
  73. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 49.
  74. ^ fr Cahiers du cinéma, ed. 409–414, Éditions de l'Étoile, Paris:, 1988, p. 48 (Google Books)
  75. ^ en James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 43.
  76. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 101.

Bibliografie

modificare
  • en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în septembrie 2012 la University College London (UCL).

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rapsodia_ucraineană&oldid=16452158